de Irena Cara
Sunt o mamă. Şi nu una oarecare, ci una care nu reuşeşte să stea liniştită. Acum câteva luni, a fost un cutremur care ne-a speriat foarte mult. Eu şi soţul eram acasă, dar fiica mea nu, era prin oraş. Primul lucru pe care l- am făcut a fost să încerc s-o sun, s-o liniştesc, deşi eu tremuram mai rău ca o frunză. M-am îngrozit la ideea că era singură şi, ca în povestea cu drobul de sare, m-am gândit că s-ar fi putut întâmpla ceva urât, cu noi sau cu ea, şi că nu am fi fost împreună. Faptul că nu reuşeam să comunic cu ea m-a băgat şi mai mult în panică, dar ea, cunoscându-mă, mi-a trimis imediat un SMS ca să mă liniştească. E mai curajoasă decât mine, iar eu poate sunt prea prăpăstioasă.
De ce această premiză? Pentru că nu înţeleg de ce există atâtea femei care nu reuşesc să fie prăpăstioase ca mine. Femei pe care gândul că undeva, departe, copiilor lor li se poate întâmpla ceva, iar ele nu sunt acolo ca să-i îmbrăţişeze şi să-i îmbărbăteze, nu le înspăimântă nici un pic.
Orfanii albi
În 2007, Fundaţia Soros dezvăluia un adevăr urât şi incomod: în România existau peste 350.000 de "orfani albi", copii abandonaţi de părinţi. Nu ştiu de ce se foloseşte această culoare, albul, într-o lume gri. Eu i-aş fi numit "orfani transparenti". Pentru că există, toţi ştim că există, dar ne facem că nu-i vedem, că nu sunt o problemă, găsim alibiuri peste alibiuri.
Copii abandonaţi de persoane - n-am să-i numesc părinţi - care nu i-au vrut, care n-au ştiut să-i "evite", orfani care au existat dintotdeauna, că de-aia există orfelinatele. Dar şi copii ai căror părinţi, cel puţin unul din ei, au plecat în străinătate şi i-au "parcat" pe la cine au apucat. Uneori la rude, alteori la vecini, fără să se întrebe cum puteau ăia să-şi permită nişte guri în plus, iar ei nu. Până în 2007, foarte mulţi români trăiau în clandestinitate, în Italia, Spania, Germania etc. Cei care reuşeau să-şi facă acte legale, totuşi, nu reuşeau să se întoarcă prea des în ţară, mai ales din motive financiare.
Între timp, copiii lor creşteau. Fără ei. Diplomele româneşti nu erau recunoscute chiar aşa uşor, deşi au fost şi unii care, cu multă voinţă şi răbdare, au reuşit să-şi echivaleze studiile, să le continue, să se specializeze, au reuşit să profeseze altceva decât "munca la fix": doctori, avocaţi, profesori sau funcţionari. Să spunem că înainte de intrarea României în Uniunea Europeană, o justificare a abandonului copiilor în ţară se găsea… şi se "accepta".
Un milion de copii
Din ianuarie 2007, românii au devenit nişte "persoane respectabile" care puteau călători în toată Europa, se puteau stabili unde voiau, aducându-şi zestrea de diplome, mult mai uşor echivalabile, altfel spus, puteau scoate capul afară din posturile "la fix" şi din subchirii, unde nu-şi puteau aduce copiii. Puteau închiria sau chiar cumpăra o casă, aveau aceleaşi drepturi cu cetăţenii ţării în care se stabiliseră - chiar dacă mulţi încă nu ştiu asta. Toţi ne aşteptam că fenomenul "orfanilor albi" să diminueze, dar… surpriză, în 2011, Federaţia Organizaţiilor Neguvernamentale pentru Copil (FONPC) ne spune adevărul: "Un milion de copii, lăsaţi singuri acasă de românii plecaţi la muncă în străinătate!" Numărul lor s-a triplicat!
Dacă îi întrebi pe aceşti părinţi, unul câte unul, fiecare dintre ei are "o situaţie dramatică" şi nu ai voie să-i judeci. Toţi spun că e o situaţie temporară, că se sacrifică pentru a le oferi copiilor un viitor pe care guvernanţii (eternii ţapi ispăşitori, inclusiv în domeniul contraceptiv) nu sunt în stare să le ofere. Problema e că acea situaţie "temporară" ajunge să dureze şi 10, 12 ani sau mai mult. Există mame care lucrează de ani de zile la fix, pentru a trimite bani în România, ca să aibă copilul ciocolată sau telefon mobil - cine ştie cât ajunge direct la ei…. Şi nu acceptă să le spui că, poate, o îmbrăţişare maternă i-ar folosi mai mult decât mobilul, iar convorbirile prin internet nu ţin locul mângâierii, nu ţin locul contactului fizic, nu redau mirosul, căldura mamei (sau al tatălui) după care copiii tânjesc. Specialiştii trag semnale de alarmă, vorbesc despre copii pierduţi, dezorientaţi, depresivi. Sinuciderile sunt din ce în ce mai frecvente. Cu toate astea, numărul
orfanilor albi creşte!
Amenzi inutile
Cazul unei fetiţe abandonate de către mama ei - care nici nu era la primul copil abandonat - care s-a lăsat să moară de dor, i-a determinat pe unii deputaţi români să propună o lege prin care să-i amendeze, până la 2.500 de euro, pe părinţii care nu numai îşi abandonează copiii, dar încalcă şi legea deja existentă, care îi obligă să declare plecarea în străinătate. Doar 7% din ei o fac. Deci o lege care integrează una deja existentă şi nerespectată, care i-ar păli la buzunarul care, se pare, îi doare mai mult. Marea majoritate a românilor, cu care am avut ocazia să vorbesc despre asta, nu este de acord şi consideră că politicienii ar trebui să se ocupe de crearea locurilor de muncă pentru acei părinţi, nu să bage iar mâna-n buzunarul oamenilor.
Ştim, poezia învăţată pe de rost, care se repetă în mod maniacal, inclusiv dacă plouă prea mult.
Politicienii sunt de vină pentru că două persoane "întemeiază o familie", în condiţiile în care nu şi-o pot permite? Apoi
cele două persoane mai aduc pe lume şi un copil, doi, chiar dacă sunt conştienţi că, deocamdată, nu vor avea ce să le ofere, dar există mereu acea opţiune: emigrarea. Aşa se "rezolvă" totul. Aşa îţi plăteşti şi ratele la casa pe care ai cumpărat-o, chiar daca nu era cazul, casă în care o să locuieşti, poate, la bătrâneţe, bolnav şi cu spinarea ruptă de atâta luptat cu babele şi moşii sau cu roabele de ciment, sau pe care te vei judeca cu partenerul, care a uitat ochii pe care nu i-a văzut şi a băgat divorţ..
Cunoaştem cu toţii cazul lui Narcis Ianău: lăsat acasă cu tatăl său de la vârsta de 4 ani, după 12 ani declara: "Nu ştiu cum e să trăieşti cu o mamă, pentru că pe a mea nu o cunosc". Pentru că mama lui era în Italia la muncă, de unde trimitea bani acasă şi pentru bărbatul care, între timp, rămăsese şomer şi se simţea bine aşa, menţinut de muiere. E un caz emblematic, devenit faimos, datorită talentului extraordinar al copilului, care s-a remarcat la consursul "Românii au talent" de la ProTv şi a trezit conştiinţa în maică-sa: "Dacă ajungi în finală, vin din Italia să-ţi ţin pumnii"... eu cred că lui Narcis i-ar fi fost totuna, dacă venea sau nu. Oricum, pentru el, era o străină….
Cunosc o femeie de toată isprava, care a venit în Italia doar de un an, lucrează la un "fix" 24 din 24, deşi contractul ei e "uşor" diferit în realitate, dar a decis că lucrul cel mai important pentru ea, în momentul de faţă, e ca fiul ei să crească alături de mama şi tatăl lui. Şi-a adus soţul şi copilul în Italia, a închiriat un apartament, în care ea îşi petrece doar câteva ore duminică, iar în restul săptămânii se disperă de dorul lor, l-a înscris pe cel mic la cămin, nu ia pe mere ce dă pe pere, pentru că soţul încă nu şi-a găsit muncă. Dar copilul este prioritatea lor absolută. Restul va veni de la sine. Chiar se poate, doar să vrei!
