Îmi pare rău că nu cunosc limba altor emigranţi din Italia. Mi-ar plăcea să mă introduc prin forumurile şi discuţiiile lor, să văd dacă suferă şi ei de acelaşi victimism (în mod inexplicabil, acest cuvânt e inexistent în DEX) şi de aceeaşi incapacitate de autocritică, precum românii.
Sunt mândră că m-am italienizat
Este foarte dificil să se poarte o discuţie autocritică cu românii. Dacă e vorba de o îngrijitoare care şi-a bătut bătrânul, sigur adevărul este altul, probabil bătrânul a încercat s-o violeze şi ea a nu s-a lăsat; culmea e că susţinătorii acestei idei nici măcar nu citesc povestea până la capăt, ca să observe, eventual, că bătrânul lovit era, de fapt, o bătrână.
Nu au nici un chef să aprofundeze, citesc doar titluri de articole, care le dau prea des mură-n gură “ideea principală”, ca la şcoală, dar mai departe de atât e un exerciţiu mintal prea greu. E foarte greu să admită că , aşa cum există români oneşti şi muncitori, aşa există şi lichele cu paşaport românesc şi nu întotdeauna de etnie diferită; e greu să admită că, indiferent ce fac alţii, un popor care continuă să se umfle în pene cu verticalitatea şi onestitatea, nu trebuie să ia lecţii de încălcare a legilor de la ceilalţi.
Nu ne putem justifica furturile, violurile, crimele, evaziunea fiscală cu “şi italienii fac”! Când eram mici şi, învăţaţi de Gigel, care era mai golanaş, îi furam sandvişul colegei de bancă, ne spuneau părinţii: “Dacă Gigel se aruncă pe fereastră, te arunci şi tu?”. Oare de ce nu ne mai amintim de aceste recente reguli de bun simţ, dar ne amintim de Burebista şi de Ştefan Cel Mare, când e vorba de “luat înapoi ce ne-au furat alţii”? Cică asta ar face românii in Italia, când circulă în maşini pe care nu vor să le înscrie decât în România, pentru că acolo costă mai puţin – dar toţi au plecat de-acolo pentru că era “viaţa scumpă”.
Cine să-i mai înţeleagă?! Chiar nu am înţeles exact ce ne-ar fi furat nouă italienii şi ce trebuie să ducem înapoi, mâncând în ţara asta, dar nerespectându-i legile, neplătindu-i taxele, nerespectându-i locuitorii, care sunt cei care ne dau de muncă, în fond şi la urma urmei… Între noi fie spus, eu cred că nu ne-a furat nimeni nimic, dar poate că ne-am vândut sistematic, bucată cu bucată, celui care a oferit mai mult. “Nu ne vindem ţara” era doar un slogan revoluţionar care dădea bine la televizor, dar, individual, ne-am vinde şi ceea ce ne e mai aproape de cămaşă, ca să ne fie nouă bine.
Românii au impresia că respectul celorlalţi şi-l pot câştiga înjurându-i pe la toate colţurile, criticându-le tot, de la mâncare până la cultură, istorie… bineînţeles, după ce şi-au băgat salariul în buzunar. E trist că, după ani buni de convieţuire în Italia, o mare parte a românilor au rămas închistaţi în mentalitatea cu care au venit din România. Mentalitate pe care ei înşişi o critică, când se întorc din vacanţe în ţară şi văd cu ochii proprii diferenţa de tratament. Nu că în Italia ar curge lapte şi miere, nu că în Italia ar fi numai oameni deştepţi, culţi şi toleranţi, nu că în Italia toţi te-ar trata cu mănuşi. Mai depinde şi prin ce medii te învârţi şi cum te comporţi tu cu ceilalţi.
Dacă tu eşti rasist şi organizezi “party” româneşti doar pentru români, nu poţi pretinde ca ceilalţi să te tolereze. Dacă tu promovezi imaginea româncelor cu gagicuţe dezbrăcate, nu poţi pretinde ca ceilalţi să-ţi respecte femeia! Dacă tu trăieşti după principiul “capul plecat nici sabia nu-l taie”, nu te va considera nimeni o persoană cu drepturi, ci doar un fraier de care se poate profita. Dacă treci, însă, în extrema cealaltă cu “eu sunt cel mai cel şi ori ca mine, ori nimic”, vei fi doar marginalizat. Există şi căi de mijloc!
În plantele mele de pe balcon apar frunze uscate. Le rup şi le arunc, altfel planta nu are şanse de supravieţuire, moare sufocată de uscături. La fel se întâmplă în coşul cu mere: cel stricat le strică pe toate. E o lege naturală, ar trebui să funcţioneze şi pentru rasa umană. Doar că omul e dotat de o chestie numită inteligenţă; în mod paradoxal, datorită ăsteia, unii aleg să nu evolueze, ci să rămână închistaţi în convingerile lor, pentru ei alea sunt cele mai bune si nu e loc de contaminare, iar ceilalţi trebuie doar să le pupe urmele, pentru că sunt ei care le zidesc casele – ca şi cum i-ar fi chemat careva să facă asta, că sunt ei care le spală bătrânii la fund – ca şi cum i-ar obliga careva, că sunt ei care îndură condiţii sclavagiste – ca şi cum i-ar fi legat cineva cu lanţuri şi i-ar biciui zi şi noapte.
Dacă deschid astfel de discuţii cu conaţionalii mei, mi se răspunde că “eu ţin doar cu ursul” (iar mama ţinea doar cu Gigel), că m-am văzut cu dolarii-n buzunar şi m-am intalienizat. Dacă a evolua în gândire înseamnă a se italieniza, da: sunt mândră că m-am italienizat. Eu în această ţară am învăţat ce înseamnă toleranţa faţă de persoane de altă culoare, orientare sexuală, etnie. Aici am învăţat că am drepturi pe care habar nu aveam că le aveam, dar că nu am doar drepturi.
Aici am învăţat că sunt respectată, dacă ştiu să respect, că pot fi interesantă pentru alţii, dacă demonstrez că şi eu sunt interesată de ei. Aici am învăţat că, atâta timp cât nu încalc legile ţării ăsteia - bune sau rele, dar cine sunt eu ca să le schimb pe placul meu? - eu sunt împăcată cu mine însămi, nu are nimeni ce să-mi reproşeze; iar eu pot da peste nas oricui ar încerca să-mi pună-n cârcă nelegiuirile unora care au cu mine în comun doar locul de naştere. Aici am învăţat că trebuie să-mi fac partea mea bine, chiar şi cu mari sacrificii, ca să pot apoi culege roadele şi să pot lăsa în moştenire copiilor şi nepoţilor mei o lume şi o viaţă mai bună. Vi se pare ciudat?
Am venit aici – de bună voie şi nesilită de nimeni - cu dorinţa de a nu părea o ciudată, o diversă, cu dorinţa de a învăţa mereu ceva nou, chiar dacă am şi eu un pic de conservatorism în mine şi continuu să mănânc ciorba mai lichidă, neapărat cu pâine, iar fructele de mare continuă să mă scârbească. Din fericire, nu sunt unica “italienizată” pe aici.
Irena Cara
