Thursday, Dec 18th

Last update:03:00:52 PM GMT

You are here:

Impresii româneşti

Irena Cara

Am fost câteva zile în România. În avion, nu ştiu dacă ne-a deranjat mai mult călătorul care ne-a supus audiţiei unui întreg concert trance, de pe telefonu’ inteligent sau tabletă, sau cel care a sforăit tot drumul. Bineînţeles, la aterizare n-au lipsit aplauzele, care până şi pentru italieni au devenit trash. La aeroport am avut o tresărire: era plin de popi. Mi-a fost “teamă” că, după controlul aeroportuar, aveau să ne bage pe toţi la spovedanie.  Erau mai mulţi popi decât poliţişti de frontieră.

Din fericire, nu am stat destul timp, ca să pot viziona programele de politică şi bălăcărisme electorale, am avut doar şansa emisiunilor de divertisment, cu ocazia Paştilor. La un moment dat, am avut impresia că mă uitam la TV Chişinău, pentru că moldovenismele “erau fruncea”. Nu că aş avea ceva împotriva moldovenilor, dar, după un pic, mai ai nevoie să mai auzi şi altă muzică şi alt grai, mai ales când se transmite de la Bucureşti şi când şi tu te afli în altă zonă a României, care nu e Moldova. România are, din câte îmi amintesc eu de la geografie, multe zone şi multe graiuri.

Am dat şi peste renumitul cântăreţ de faimă internaţională (se ştie că la “conţertele” lui prin Italia e public fără număr-fără număr) Florin Salam care se văita pe un canal TV de părea că i-a murit porcul şi-l jelea. Bănuiesc că nu-şi jelea mielul, doar era perioada masacrului “legalizat”. Nu am stat să aprofundez. Dacă vreau să fac o baie de manele, pot să intru în orice “discotecă” românească din Italia, cu un bilet care costă 20 de euro. Sunt mulţi? Nu, pentru un salam şi un guţă (mă scuzaţi că nu le scriu numele cu litere mari)  românii ar da şi un salariu şi migrează din sud la nord pentru o noapte. Doar pentru concertul care trebuia să fie la Roma, cu 3-4 grupuri faimoase (unul din ele era Holograf) s-a pretins intrare gratuită, 20 de euro erau enorm de mulţi. Şi a fost anulat.

Cum toată sâmbăta ploua cu găleata, mersul la Înviere fusese anulat, dar spre miezul nopţii s-a mai oprit ploaia şi am zis să mergem şi noi, deşi ne gândeam că n-o să fie nimeni, dar mai făceam o plimbare ca să digerăm tot ceea ce mâncasem. Ţi-ai găsit să nu fie nimeni. Era plin de lume cu umbreluţa şi lumânarea în mână, care aştepta să “ia lumină” în faţa catedralei. Era acolo o scenă acoperită (goală) de părea concertul lui Vasco Rossi. Puteau să bage în deschidere un grup de seminarişti măcar, să întreţină lumea care stătea în burniţa aia, dar nimic… Am luat şi noi foc (la candele), iar la întoarcere am fost abordaţi de un tip şi-o tipă cu SUV care s-au oprit în stil “jefuire” şi s-au repezit la noi cu lumânarea să le dăm şi lor. Dar n-am putut şi de la brichetă n-au vrut să aprindă. Au plecat în căutarea altor purtători de lumânare aprinsă.

O baie de manele am făcut şi în noaptea de Înviere, de pe la 2 noaptea, când vecinul de sus s-a întors acasă cu maneaua urlătoare în maşina cu geamurile neapărat deschise (deşi ploua iar), însoţit de niscai piţipoance. Apoi a mers în casă şi a dat drumul la “haolio viaţa mea, merţanu’ meu” la volum maxim. În alte cazuri s-a chemat poliţia, a venit un poliţai, a bătut în uşă, apoi s-a întors la cei care îl chemaseră şi a zis “nu răspunde”, rezolvând problema. De data asta ne-am descurcat pe cont propriu, ca să nu mai avem parte de vreun poliţai fără chef, şi am bătut noi la uşă până au deschis, deşi mi-a fost teamă să nu iasă cu tragedie, că nu ştii cum reacţionează creştinu’ după ce-a mâncat anafură stropită cu vin sfinţit.

Bine că a fost om de treabă şi a înţeles că unii au prostul obicei să doarmă noaptea. Dimineaţa ne-a dat trezirea una care cânta în gura mare prin spatele blocului: o baladă sfâşietoare în care îşi transpusese toată viaţa ei amarâtă, ca  să ne convingă să-i aruncăm ceva de la fereastră.

Închei capitolul manelelor, pentru că am ocazia să constat, cu proprii mei ochi (şi nu numai cu ochii) situaţia şoselelor româneşti, cele pentru care se plăteşte rovineta. Oare suntem în Bosnia de după război? Cine a bombardat şoseaua? Am auzit că România e o monarhie cu zeci de regi, ai gunoiului, ai asfaltului… Şi se vede! Apropò, într-un orăşel de provincie am văzut diferenţierea gunoaielor: plasticul la un loc cu fierul! Hai că nu mă vaiet, e şi ăsta un început…

Probabil există şi regele siguranţei la locul de muncă, pentru că i-am văzut pe unii pe acoperişul unei case în construcţie. Am eu aşa, o boală, să stau cu ochii pe toţi inconştienţii ăştia! Nu erau nici legaţi, nu aveau nici măcar parapeţii care, de obicei, sunt primul lucru care se instalează într-un şantier. Cred că ajungeau acolo sus, mergând pe ziduri, ca Omul Păianjen.  Tot înainte, mândri sinucigaşi!

Aveam de făcut o vizită la cimitir, am plecat cu toţii, cu mic, cu mare, încărcaţi cu lumânări şi cu pachete de împărţit săracilor. Ici era o spălătorie auto. A devenit magazin de pompe funebre. Lângă el, un bar cu inscripţii în engleză, exact pe înţelesul babelor care vin de la ţară să aleagă coşciugul sau coroana la magazinul de alături. Dacă le apucă arşiţa pe la oraş, mor de sete lângă refreshment bar. Dar limba română nu mai e de mult o prioritate în România.

Intrăm în linie dreaptă, pe stradă cu cimitirul, şi suntem întâmpinaţi de alte magazine de pompe funebre, de ateliere de făcut cruci etc. Măcar pe strada asta e normal. La poarta cimitirului se vând lumânări şi flori şi e un nene care face poezii instantaneu, când treci prin faţa lui “Haide, fata cu lalea, ia şi garofiţa mea” (asta eram eu). Îmi spune mama că e cunoscut şi prin centru. Ar trebui să meargă la “Românii au talent”. Un talent în plus…

La cimitir trag de noi tot felul de cerşetori “dă şi mie ceva de mâncare pentru ăsta micu’”. Pe ăsta micu’ îl au toţi în formular, chiar dacă nu e mereu prezent la locul faptei. Mama se îndreaptă către femei în vârstă şi împarte pachete, eu îi taxez pe cei tineri şi în putere: “eşti tânăr şi bun de muncă”, sau pe femeile gravide sau cu copilu-n braţe “copii ştii să faci, dar nu te gândeşti că n-ai ce le da de mâncare? Apoi pleci prin Italia şi-i laşi să mănânce noroi pe pâine”. Nu pot să tac, pentru că trag toţi de mine, chiar dacă mă văd că n-am nici un pachet, nici o geantă, n-am nici măcar buzunare. Şi ceva de mâncare nu am de unde să le dau, nici măcar nu-i pot alăpta.

Iar eu vreau doar să ajung la mormântul tatălui meu, unde mă apuc să adun gunoaiele aruncate de cei care n-au văzut că gunoiul se strânge undeva mai încolo, unde nu sunt morminte. O grămadă dezorganizată, că de coşuri de gunoi n-au auzit prin părţile astea sau s-au furat. Că se fură până şi felinarele unde pune lumea lumânări. E plin de tineri cu mâna-ntinsă, care ar putea să facă ceva util pe acolo, dar nu au de gând să mişte un pai. Unii vin cu sacii ca să-i umple cu pachete: “le dau la porci”, îmi explică mama. Păi pot să tac?

De la cimitir, plecăm la mall. Unul dintre ele. Au răsărit supermarket-uri la orice colţ de stradă,  parcările sunt pline de maşinile clienţilor. Păi nu se zice că românii n-au bani?! La mall-ul ăsta au şi discotecă, şi cinema… cică e ultima fiţă să mergi la cinema la mall. Noi dăm o raită prin magazine, nu cumpărăm nimic, o luăm înapoi către casă. Avem şi un centru de congrese… o construcţie mastodontică. Era chiar ceea ce ne lipsea, chiar am auzit lume care se văita că n-are unde să ţină congrese. Apoi începe şirul de pompe funebre. Departe de cimitir! Păi care afacere n-o să moară vreodată, într-o ţară în care se închid spitale şi şcoli, se moare de foame, dar se construiesc mall-uri şi, mai ales, biserici şi catedrale?!

Noroc că n-am deschis nici o discuţie despre politică, de obicei tragem certuri mari în familie, cică eu sunt ruptă de realitate. Dar nu am auzit pe nimeni să îi înjure şi pe popi, cum îi înjură pe politicieni, şi să conteste milioanele de euro care se bagă într-o catedrală, când pe partea cealaltă se spune “nu avem bani la buget pentru salarii şi pensii”. Nu-i bai, avem pompe funebre la discreţie. Şi popi care să ne cânte prohodul. Iar, dacă vrem să ne sinucidem,  trebuie doar să ducem gunoiul. De restul au grijă câinii comunitari. Anul ăsta sunt mai graşi ca oricând.

La plecare am avut emoţii la aeroport. Eram deja pregătită să mă cert, să filmez, să pozez… uitasem centimetrul acasă, pentru că aveam de gând să le măsor cadrul prin care treceau valizele, să văd dacă e regulamentar. Dar se vede treaba că mizeriile alea cu contestatul dimensiunilor valizelor se întâmplau doar la Băneasa, când împuşcau ultimele cartuşe, înainte de închiderea aeroportului, pentru a mai jecmăni un pic călătorii.

La Otopeni nici măcar nu le-au cântărit pe cele de mână, însă am avut şansa să fiu pipăită de o poliţistă, pentru că a sunat detectorul de metale, chiar dacă nu mai aveam nici măcar cizmele în picioare. Poate de la plombele dentare? Sau poate i-a plăcut ei de mine şi a simulat vreo alarmă? Pentru că mi s-a părut “un pic” lesbiană, după modul în care m-a pipăit până în locurile cele mai intime: prin faţă şi prin spate.

Măcar nu am mai văzut popi şi scuzaţi-mă dacă  asta a fost, pentru mine, o satisfacţie. Şi am zburat înapoi, spre Italia, iar, de data asta, s-a aplaudat şi la decolare. Nu toţi au aplaudat; vecina mea de scaun şi-a făcut cruce cu mâna, alţii cu limba-n cerul gurii. Iar pilotul n-a ieşit din cabină, să se închine la public.



Abonează-te la ştirile Gazetei Româneşti





Joomla Templates and Joomla Extensions by ZooTemplate.Com