Mii de părinţi au fost nevoiţi să-şi părăsească ţara în căutarea unei vieţi mai bune, fără a avea posibilitatea să fie însoţiţi de copii, rămaşi în grija bunicilor sau a rudelor mai apropiate. O româncă, rezidentă în Italia din 2004, a publicat pe Facebook o scrisoare către copiii ei, acum trecuţi de vârsta majoratului, în care încearcă să le dea sfaturi. Am contactat-o şi i-am cerut să ne explice gestul său.
Ileana Sprînceană are 46 de ani şi este originară din Adjud, judeţul Vrancea. Lucrează în Italia de mai bine de opt ani. Când a plecat din România, trecea printr-o perioadă mai grea a vieţii, nevoită fiind să divorţeze şi să crească copiii de una singură. “Fostul soţ nu m-a ajutat aproape deloc, nici măcar pensia alimentară nu o primeam. Trebuia să găsesc o cale de a-mi creşte copiii, de a încerca să le făuresc un viitor.”
Când a decis să plece în Italia, copiii erau ambii minori. Băiatul avea 15 ani, iar fata 12, şi au rămas sub supravegherea bunicilor, care aveau probleme de sănătate. Singurul ajutor finaciar venea din partea mamei. “Au fost momente grele, de suferinţă dar au dovedit că sunt nişte copii minunaţi, cu responsabilitate, care nu m-au dezamăgit. I-am lăsat în apartament să se gestioneze singuri, sub supravegherea părinţilor mei însă problemele de sănătate, mai ales ale tatălui meu, a făcut ca cei doi copii ai mei să stea mai mult singuri. Băiatul a reunţat la şcoală după clasa a zecea, dar nu pentru a vagabonda, ci pentru a-şi căuta un loc de muncă. A lucrat ca informatician, chiar dacă nu avea o diplomă de specialitate. Se pricepea şi angajatorii i-au apreciat calităţile. Au trecut amândoi cu bine acea perioadă, iar acum băiatul e în Anglia, iar fata e acasă şi speră să vină şi ea în Italia.”
Am întrebat-o pe Ileana Sprînceană de ce a ales metoda postării pe Facebook şi nu le-a scris direct. “Am decis că prin această scrisoare să le arăt public dragostea şi dorul pentru ei. Le-am dat şi câteva sfaturi, din suflet. Sunt convinsă că sunt mii de femei în situaţia mea. Multe s-au regăsit în cuvintele mele.”
A.R.
“Scrisoare pentru copiii mei Alin şi Andreea, dar şi către prietenii lor ce îşi iubesc părinţii”, se intitulează scrisoarea Ilenei.
«Dragii mei puiuţi, destinul a vrut ca drumurile vieţii noastre, ca familie, să se despartă mult prea repede. Suntem toţi trei departe unul de altul, dar ştiu că suntem atât de aproape zilnic cu sufletul, niciun ocean nu ar reuşi să pună obstacol sentimentelor noastre.
De ce vă scriu public? Pentru că nu ştiu ce poate rezerva viitorul şi pentru că nu ne mai putem întâlni atât de des cum îmi doresc să vă pot spune cu vocea mea: sunteţi doi copii minunaţi. Nu mi-aţi făcut niciodată mari supărări, aş spune chiar că nu îmi amintesc să fi avut aşa ceva din partea voatră. Vă rog să nu uitaţi niciodată rugămintea aceasta: în viaţă veţi întâlni situaţii dificile de rezolvat, întâmplări neplăcute, prieteni nepotriviţi, meschinării din partea unora lipsiţi de scrupule, vicii încă necunoscute vouă, decizii dificile de luat. Va trebui să alegeţi cu mintea şi sufletul şi nu luaţi niciodată decizii pripite...
Tot ceea ce vă rog din suflet e că vreau să rămâneţi aşa cum vă ştiu, curaţi în suflet. Nu căutaţi grăbiţi răspunsuri, iar de vi se face o nedreptate nu lăsaţi furia de moment să vă grăbească reacţiile. Dacă o persoană are un caracter dificil, nu căutaţi să îl schimbaţi, ci ajutati-l să vadă cum e să fii altfel. Nu încercaţi să aveţi voi ultimul cuvânt, toţi au inteligenţa lor, dar văd în mod diferit situaţiile. Luaţi decizii judecând bine, dar dând glas inimii, pentru că e mult mai înţeleaptă uneori. Dacă cineva vă face rău nu căutaţi să îi răs pundeţi la fel cu răutate, nu veţi putea pre tinde după aceea că sunteţi mai buni ca alţii. Gustând din plăcerile unor vicii, deşi ştiţi ce înseamnă cuvântul “viciu”, veţi arăta lu mii un caracter labil. Când aveţi o supărare căutaţi să faceţi ceva util, durerea va trece mai uşor.
Să retrăiţi zilnic acele clipe când, după serviciu ne plimbam toţi trei şi îmi puneaţi zeci de întrebări. Aveţi răbdarea de a asculta pe cei din jur, să priviţi cu sufletul un om nu doar cu ochii, să vă aduceţi aminte de clipele când nu aveaţi prea multe de ales la masă, pentru a nu irosi ceea ce acum aveţi norocul de a avea. Să nu vă pierdeţi niciodată demnitatea pentru a realiza lucruri ce mai târziu nu vă vor fi utile nici vouă dar nici altora. Să nu aveţi niciodată teamă de a fi judecaţi de alţii, întotdeauna pot fi constructive de ştii să le priveşti pe cele bune, lăsându-le pe cele rele în uitare. Să vă amintiţi cu drag de orice mângâiere şi sărut ce le-aţi avut pentru a nu uita că bunătatea şi dragostea părintească e necondiţionată.
Să reuşiţi să priviţi părinţii cu inima, indiferent de greşelile lor pentru că v-au dat viaţă şi voi sunteţi cei ce puteţi să o faceţi mai frumoasă pe a voastră. În final mai am o rugăminte. Ştiu că sunteţi mult prea rezervaţi în viaţa de familie şi vă veţi supăra niţel că am scris public, dar destinul ne-a lăsat doar posibilitatea asta. Mama vă iubeşte imens, chiar de nu putem trăi împreună.
Fiţi veşnic buni ca să puteţi transmite copiilor voştri adevărata iubire.»
