“Când hoția și corupția nu vor mai fi tratate ca virtuți, vom lua bilete spre România. Numai dus!”

Din Germania, a aşteptat viza pentru Canada un an şi jumătate şi a sosit aici în 31 iulie 2015. A făcut francizarea (un an) la Montmorency-Laval, apoi un Tremplin DEC, tot la Montmorency – curs pe care îl va termina până la Crăciun. Apoi, din primăvară, va urma un curs de 8 luni (un AEC) pentru a putea deveni agent în administrare de resurse umane.

A ajuns la Montreal după ce a făcut faţă unui drum pe care viaţa nu i l-a hărăzit uşor. A strâns din dinţi, şi-a şters lacrimile şi a privit mai departe, ştiind că trebuie să învingă.

Carabeti Aurica s-a născut în Maramureş (1971), la Vişeul de Sus, unde a şi lucrat din 1991 şi până în 1997. În ultima jumătate de an a fost transferată la Sighetu Marmaţiei, apoi s-a încheiat definitiv munca sa de funcţionar poştal.

“Să spunem că au fost «restructurări». Dar, de fapt, era greu ca femeie singură să ai drepturi. Sau dreptate. Şi eu nu am putut niciodată să-mi plec capul având dreptatea în mână. Aveam 27 de ani şi un băieţel de 6 ani când am început să înţeleg că nu va merge sau nu-mi va fi uşor în România”, povesteşte Aura.

Odată cu noul meu statut de «femeie divorţată şi cu un copil» a început adevărata mea luptă cu viaţa. După un lung şir de detaşări-restructurări-schimbări de serviciu şi de oraş, mergea din rău în mai rău. Şi nu-mi doream decât să-mi pot creşte copilul, să-i ofer un trai decent… Uneori chiar credeam că reuşesc…”.

După ce un timp a lucrat în Baia-Mare, s-a mutat împreună cu copilul la Bucureşti, în ideea “oraş mare – locuri de muncă mai multe”. A fost mai bine, dar tot nu era mulţumită.

Lacrimile copilului

În 2004, nişte prieteni buni din Germania au chemat-o la ei, îi găsiseră de lucru:

“Erau anii când a găsi de lucru în afara ţării era «Wow!». Deci, condamnându-mă pe veci cu sentimentul de vinovăţie că plecam de lângă copilul meu (avea doar 13 ani), mi-am strâns cioburile sufletului şi am plecat. Toate planurile şi visele cu care am plecat s-au risipit repejor în faţa realităţii. Până în 2007, când România a intrat în UE, făceam naveta: trei luni în Germania, trei luni acasă. Apoi m-am angajat cu acte în regulă şi m-am stabilit în Germania, lângă Nürnberg. Din 2009 mi-am putut aduce băiatul în vacanţe la mine. Până a avut buletin, făceam mereu împuterniciri pentru persoane care să mi-l aducă.

Nici afară nu e viaţa roz, cum ne place să spunem. Singurele lucruri, palpabil de dureroase, ce-mi rămăsese de-a lungul anilor de «navetă» între cele două ţări erau lacrimile din ochii trişti ai copilului meu, ce creştea mai mult fără mine. Şi durerea de a pierde cei mai frumoşi ani din viaţa lui. Copilăria lui. Durere ce nu s-a stins peste ani…

După ce a terminat liceul, a venit în Germania ca să rămână, să facă o facultate de Arte la Nürnberg. A fost mereu pasionat de fotografie şi eu l-am încurajat şi susţinut cât am putut.

După două luni, înainte de examen s-a hotărît să se întoarcă în Bucureşti, să dea la UNarte. Nu se vedea trăind în Germania. Mi-a căzut cerul pe cap, dar am zis «Bine». Am înghiţit nodul ăla din gât şi l-am susţinut. A intrat primul pe listă. După 3 ani încheia facultatea al doilea pe listă. Am fost mândră de el. Şi atunci, şi înainte, şi de atunci încoace, în fiecare zi!

În Germania l-am cunoscut pe actualul meu soţ, român şi el, şi ne-am căsătorit în Dumbrăveni-Sibiu.”

Aici nu e „acasă”

„În Canada eu sînt de 2 ani, soţul de 15 ani. El se simte «acasă» acum. Eu mai am de lucru la capitolul ăsta. Îmi place Canada, natura ei şi felul deschis al oamenilor de a te privi, de a te primi printre ei. Îmi plac funcţionalitatea ei şi puterea oamenilor de a ştii să preţuiască fiecare clipă a vieţii.

Aici e primul loc unde mi se pare că «imigrant» sună ca «Hei, prietene!». Şi totuşi, aici eu nu voi fi niciodată «acasă». Şi în planurile noastre de viitor stă şi o posibila întoarcere acasă, acolo, în România. Nu acum, dar la bătrîneţe… Doi pensionari, pe prispa unei case maramureşene, între dealurile de la poalele Pietrosului… Un vis care poate rămâne mereu la stadiul de vis, dacă în România nu se schimbă nimic în bine.

Sincer, eu îmi pierd speranţa, încet şi dureros, cu fiecare zi, cu fiecare ştire pe care o citesc de acolo, cu fiecare mârşăvie facută de cei care linşează ţara şi pe cei care mai cred în ea. Mă doare România ca o rană deschisă…

Ce ar trebui schimbat pentru a vrea să ne întoarcem acasă? Doamne, atât de multe încât mi-e mai uşor să spun «Totul!».

Mentalitatea. Atunci când românii vor înceta a se mai complace în aşteptarea schimbării care trebuie să vină întotdeauna de la ceilalţi, scuturându-se de răspundere cu de-acum tradiţionalul «Eu nu pot schimba nimic singur. Asta e, ferească Dumnezeu de mai rău!», atunci când hoţia şi corupţia vor fi tratate ca exact ceea ce sunt şi nu ca virtuţi, atunci când oamenii vor putea lucra pentru a trăi şi nu invers (a trăi, nu a exista!), atunci când vor înceta să mai arunce pisica moartă dintr-o curte într-alta şi îşi vor asuma responsabilitatea la modul serios, atunci când românii îşi vor reaminti că ei sunt, prin definiţie şi tradiţie, omenoşi, cinstiţi, harnici, iubitori de aproapele lor şi nu călcători peste cadavre ca aceea mână de lichele care otrăvesc cu duhoarea lor cam tot ce a mai rămas bun şi frumos în ţară…, atunci, exact atunci, nicio secundă mai târziu, eu şi soţul ne vom cumpăra biletele spre România. Doar dus“.

Cristina Sofronie, Montreal

ZIG-ZAG Român Canadian