Friday, Dec 19th

Last update:12:50:36 PM GMT

You are here:

Integrare

Cui i-e frică de Victor Ponta?

Moto: “Teama este gândul inferiorităţii recunoscute.” (Elbert Hubbard)

Pe masura ce se apropie sorocul alegerilor presedintiale, cei care calaresc fix de un deceniu, dupa bunul plac si in dispret total fata de propriul popor, destinul natiunii romane- dorindu-se in continuare stapani peste cutitul care imparte painea nationala si orbecaiala cu care se face dreptate, nemaiputand pacali electoratul caruia atati ani i-a urat “sa traiasca bine”, facand tot ce le-a stat in putinta ca poporul sa o duca cat mai prost, au scos din desaga lor cu trucuri: STRATEGIA FRICII. Conform acestei strategii lumea ar trebui sa se teama de Victor Ponta.

Nimic din ce a fost inainte de guvernarea USL nu mai conteaza. Nici cat s-a furat, nici cat s-a gresit si cu atat mai putin rezultatul dezastruos al unui management falimentar pentru tara dar profitabil pentru proprii acoliti.

Eu nu o sa-i judec pentru asta. O sa-i judece justitia, daca este pe atat de curata precum sustin fosti guvernanti si presedintele in exercitiu. Sigur, cu conditia ca vinovatia lor sa poata fi dovedita.

Revenind la alegeri constatam ca, pentru “dreapta cea mai dreapta”, oricare dintre candidatii pe care i-ar trimite acestia in lupta este imaculat, cinstit, corect si, cum altfel, cel mai bun manager posibil al avutiei nationale. Ce bine i-ar fi natiunii romane daca in cursa presedintiala nu ar fi intrat Victor Ponta, omul de care poporul ar trebui sa se teama. De prin 2005 si pana in prezent, nici PSD-ul si nici Victor Ponta nu s-au aflat la guvernare. Au guvernat cei care astazi arata cu degetul tremurand spre candidatul social-democrat.

Va intreb pe voi, frati romani, daca v-a mers mai bine? Vi se pare ca cei care astazi pozeaza in mantuitori ai neamului, nu dormeau de grija voastra? I-ati surprins gandind programe sociale imediate pentru copii lasati in custodia bunicilor si-n voia soartei, de parintii plecati cu griji si cu necazuri in suflet sa castige un ban necesar traiului prin strainataturi? Ati trait bine pana sa vina Ponta la guvernare? Nu cred.

Adevarul este ca lor nu le este teama ca Ponta ar putea strica Romania. Teama lor este legata de pierderea privilegiilor. Nu grija de voi sau de tara, ci dorinta de a-si creste pe mai departe averile i-a pus in miscare. Si ce ar putea sa va mai spuna? Cu ce ar putea sa va mai minta? Nu le-a mai ramas decat incercarea sa induca o frica fata de mutarea lui Ponta la Cotroceni. Ei isi inchipuie ca v-ar putea speria ca sa nu-l votati pe Victor Ponta.

Ei stiu pentru ce vor vota romanii. Ei stiu ca poporul a inteles, dincolo de greutatile inerente unui nou inceput, cine doreste cu adevarat sa faca ceva pentru tara. Iata de ce le este frica de Victor Ponta. Iata de se tem de votul romanilor. Eu am incredere in Victor Ponta asa cum am incredere in social-democratie si sunt convinsa ca marea majoritate a romanilor a inteles ca a trecut vremea fricii si va vota pentru o viata demna si o Romanie noua – mama buna pentru toti romanii.

Laura Hant, Viena

Joomla Templates and Joomla Extensions by ZooTemplate.Com

Scandalul Paul Goma - Între valoare literară şi anticomunism

În Republica Moldova luna august e plină de semnificaţii. La 2 august se sărbătorea cândva proclamarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, în 1940. Pe 24 august era „ziua eliberării de sub jugul româno-fascist,  în 1944". Pe 27 august sărbătorim Ziua Independenţei, proclamată în 1991. Pe 31 august – Ziua Limbii Române, devenită limbă oficială a RSSM în 1989. În vara aceasta în august a avut loc şi acordarea Premiilor Naţionale. La care a fost propus, de o serie de personalităţi şi instituţii importante, şi scriitorul român de origine basarabeană Paul Goma, trăitor la Paris, dar proaspăt cetăţean al Republicii Moldova. Mai înainte, basarabenii îl propuseseră pe Goma şi la Premiul Nobel. Nu a trecut. Şi nu a trecut nici la Premiul Naţional.

Pe ce s-au bazat cei care l-au propus pe Paul Goma la Premiul Naţional? Pe aceea că domnul Goma a scris despre trecutul nostru. Cărţi bune şi interesante, Din Calidor, Arta Refugii şi altele. Vezi în ele aievea timpurile acelea nu atât de depărtate, în care trăiau părinţii noştri, suferinţele, slăbiciunile, dar şi demnitatea lor în faţa istoriei! Şi apoi Goma este „un Soljeniţîn român"!.. Toate bune şi frumoase, dar nu chiar toate. Căci intervine un tânăr istoric, Petru Negură, care zice într-un articol publicat pe Platzforma.md:

„Pe lîngă creaţia sa literară, care este un element greu şi valoros la dosarul candidaturii sale, Goma este cunoscut ca autorul unui eseu istoric, Săptămâna roşie. Basarabia şi evreii (2003, reeditat în 2005), în care scriitorul propune diminuarea cifrelor victimelor evreieşti din România în deportarea şi execuţiile colective la care aceştia au fost supuşi în cel de al Doilea Război Mondial şi apoi justifică aceste acţiuni ale autorităţilor româneşti de atunci (susţinute în dese cazuri şi de populaţia civilă). Potrivit lui Goma (şi unor istorici pe care se bazează), evreii – i.e. toţi evreii basarabeni, cca 250.000 – ar fi provocat în iunie 1940 militarii români în retragere şi apoi ar fi colaborat intens cu autorităţile sovietice după anexarea Basarabiei şi formarea RSSM şi, drept urmare, şi-ar fi atras răzbunarea – crudă, dar dreaptă – a românilor.


În cazul în care lui Paul Goma i s-ar decerna Premiul Naţional al RM, în logica instanţei care l-a promovat şi care i-ar conferi premiul, Republica Moldova ar trebui să dobîndească un cîştig de imagine în exterior: să aducă sau să fi adus un „un aport deosebit la promovarea imaginii pozitive a ţării pe plan internaţional". Această „imagine pozitivă" ar fi stimulată, înţelegem, prin conferirea de către Guvernul RM a unei înalte distincţii (în formă de o medalie şi o recompensă de 100.000 lei RM) unui scriitor, care a justificat acţiunile represive exercitate de către administraţia Antonescu în Basarabia, Bucovina şi Transnistria împotriva populaţiei evreieşti (execuţii colective şi deportări în masă în lagăre de concetrare), cetăţeni legitimi şi nevinovaţi (din punct de vedere juridic) ai României de atunci.

În Germania, negaţionismul (negarea holocaustului) se pedepseşte prin lege, în Republica Moldova, acesta ar putea fi încurajat prin înalte distincţii de stat.

Mă întreb care ar putea fi interesul autorităţilor RM de a promova o asemenea personalitate controversată printr-o distincţie de stat, din contul fondului de rezervă al Guvernului, acumulat din contribuţiile cetăţeniilor RM. Mă mai întreb care va fi „aportul" colateral al unei asemenea personalităţi în consolidarea societăţii moldoveneşti, şi aşa răvăşite în contextul internaţional tot mai tensionat."

Articolul domnului Negură stârneşte o adevărată furtună printre intelectualii din Republica Moldova şi România, o furtună numită sugestiv de cineva Săptămâna Roşie Goma, pentru că precedase cam cu o săptămână şedinţa la care neacordarea Premiului fusese decisă. Aşadar, cei care l-au propus pe Goma la Premiul Naţional, îl apără cu spada scoasă. Apare o puternică baricadă şi de partea domnului Negură. Politicienii, primul ministru, şeful statului tac cu multă filosofie. Între timp, se reuneşte comitetul pentru acordarea Premiilor Naţionale. Şi, prin vot secret, dar şi prin grăitoarea lipsă de la votare a unor membri ai comitetului, candidatura lui Goma nu trece.

Nu se ştie bine ce rol a jucat istoricul Negură în respingerea candidaturii lui Goma. Este posibil că Goma, evident neprezentabil din punctul de vedere al standardului european de corectitudine politică, ar fi picat şi fără ajutorul articolului cu pricina. Totuşi, articolul domnului Negură, prin discuţia provocată, a limpezit enorm poziţiile politice ale intelectualilor moldoveni şi natura lor mai mult sau mai puţin europeană.

Iată-i deci pe partizanii lui Paul Goma, poetul şi criticul literar Andrei Ţurcanu, literatul Dumitru Crudu, criticul literar Nina Corcinschi, filologul Aliona Grati, poetul Emilian Galaicu-Păun, criticul Mircea Ciobanu şi o seamă de alţi oameni de litere, diletanţi în istorie, care, tocmai pentru că nu cunosc istoria în amănuntele ei îngrozitoare, sunt tentaţi să se facă a nu vedea enormităţile scrise negru pe alb în „Săptămâna Roşie" şi pun accentul fie pe valoarea literară de excepţie a operei lui Paul Goma, fie pe disidenţa sa anticomunistă. Aceşti esteţi au fost susţinuţi de patrioţii „neamului", de promotorii românismului. Tabăra susţinătorilor lui Goma, amănunt important, nu e antieuropeană din punct de vedere formal, dar e pur şi simplu conservatoare, profesează un anticomunism feroce şi un naţionalism etnic. Anume din această cauză, a naţionalismului etnic românesc, oamenii aceştia sunt tentaţi să nu dea importanţă ofenselor grave aduse de Goma evreilor şi ruşilor, de parcă Republica Moldova nu ar fi şi statul lor. Unii din aceşti pro-europeni (Irina Nechit) se întreabă cu naivitate: vrem în Europa fără Goma? Păi da, fără, i s-ar putea răspunde, pentru că Goma nu corespunde umanismului european actual, umanism la care europenii au ajuns după nenumărate masacre din motive religioase şi războaie aproape permanente. Da, pentru că anume Goma a scris în „Săptămâna Roşie" aceste scandaloase cuvinte: „În acea săptămână (încă-încă-încă o dată: cea dintre 28 iunie şi 3 iulie 1940) se va fi produs o mutaţie genetică. Atunci şi românii ne-basarabeni au aflat, în sfârşit!, că duşmanul de moarte al neamului nostru este Rusul, cel care de la 1711 ne-a înşelat, umilit, jefuit, violentat, de la 1812 avîndu-l unealtă fidelă, fanatică pe evreu (în timpul ocupantului turc auxiliarul fusese grecul); // De acea dată (Săptămâna Roşie: 28 iunie – 3 iulie 1940) românii nu au mai lăsat-o moartă; nu s-au mai resemnat mioritic; nu au mai iertat, din laşitate creştinească. Au promis răzbunare. // Şi, vai: peste un an – începând din 22 iunie 1941 – răzbunare a fost." (Saptamâna Roşie, Ed. Museum, 2003, p. 8). Pentru umanismul european nu are importanţă cine a avut dreptate în trecut, importă din contra să ne respectăm şi să trăim în pace în prezent. Cu atât mai mult lucrul acesta este important pentru Republica Moldova.


Sunt absolut sigur că aici, în Italia, unde mă aflu, şi Italia e ţara clasică a răzbunării, a vendettei, nici „La Repubblica", nici „Corriere della Sera", nici chiar un ziar de dreapta ca „Il Giornale" nu i-ar ierta lui Goma cuvintele „roşii" de mai sus.

De cealaltă parte a baricadei, contra poeţilor, romancierilor şi criticilor literari, s-au aliniat istorici şi sociologi de profesie: Petru Negură, Igor Caşu, Vitalie Sprânceană. Li s-au alăturat Victor Eskenasy de la „Europa Liberă", scriitorul Laszlo Alexandru de la Cluj, emigranţi moldoveni de la Paris (Vitalie Vovc) şi de la Roma (Victor Druţă). E de remarcat că, indiferent de pregătirea profesională pe care o au, aceşti oameni au avut raporturi mai strânse şi mai îndelungate cu Occidentul. Într-ul fel, conflictul în curs poate fi văzut nu numai prin prisma dreapta-stânga, dar şi ca o confruntare dintre occidentaliştii modernizatori şi naţionaliştii conservatori. E de notat că pentru occidentalişti elementul etnic are o importanţă minoră în construcţia naţiunii, aceasta din urmă trebuie să fie civică, bazată pe drepturi egale, pe valori general-umane. Pentru naţionaliştii conservatori, în schimb, elementul etnic e fundamental – şi ceea ce susţinătorii îi atribuie lui Goma, ca o laudă şi totodată ca o scuză, este anume faptul că în „Săptămâna Roşie" a scos în evidenţă holocaustul românesc. Lor nu li se pare relevant că sub tăvălugul terorii bolşevice din Basarabia au fost striviţi oameni de toate etniile, inclusiv evrei, ruşi şi ucraineni. Şi pentru ei nu contează că nu numai evreii, cei săraci şi cei bolşevizaţi, s-au bucurat prosteşte în 1940 de venirea sovieticilor, ci şi tot restul sărăcimii, indiferent de etnie.

…Subsemnatul nu neagă importanţa şi talentul lui Paul Goma. Mai mult decât atât, îi apreciez curajul din „Săptămâna Roşie". Este curajul, la Goma cam nebunesc ce-i drept, al unui distrugător de mituri. Un astfel de curaj a avut italianul Giampaolo Pansa, care a dovedit printr-o lungă serie de materiale publicistice că nu numai fasciştii italieni, nu numai naziştii germani au comis crime abominabile în timpul războiului civil italian, dar şi partizanii, care erau de multe ori comunişti. În felul acesta Pansa, el însuşi om de stânga, a demolat mitul superiorităţii morale a stângii italiene. Şi cred că, în principiu, Goma avea tot dreptul să pună la îndoială cifrele holocaustului românesc. Evreii nu sunt nici sfinţi, nici aleşii cuiva, chiar dacă au neamuri la Ierusalim. Evreii sunt Homo sapiens ordinari, mamifere bipede raţionale, ca şi toţi ceilalţi oameni. Ba chiar cred că Goma ar avea dreptul şi la negarea întregului holocaust evreiesc – pentru că legile ţărilor care pedepsesc aşa zisul negaţionism sunt în netă contradicţie cu dreptul democratic modern la opinie. Iar cu asta vreau să zic că păcatul lui Goma nu e negaţionismul, nici antisemitismul, ci imprecizia, grosolănia, spiritul balcanic sfădăuş cu care a scris „Săptămâna Roşie". Dacă a vrut să atragă atenţia opiniei publice asupra crimelor stalinismului, evreii nu-i erau de nici un folos. Pentru că trebuie să ai o imaginaţie foarte bogată ca să crezi că anume din cauza evreilor, uneltele lui Stalin, România a pierdut Basarabia. După cum zice şi istoricul italian Alberto Basciani în studiul „La difficile unione. La Bessarabia e la Grande Romania 1918-1940", România a pierdut Basarabia cu mult înainte de ultimatumul de la Moscova, prin proasta administrare a teritoriului, prin lipsa investiţiilor, prin slaba contracarare a propagandei şi spionilor sovietici, prin dictatura carlistă şi prigonirea minorităţilor naţionale. Şi cred că, după ce au fost lipsiţi de cetăţenia românească şi după pogromurile fasciste care au bântuit în România, era firesc ca unii evrei să înghită nada propagandei bolşevice mincinoase şi să se înscrie în organizaţiile ilegale comuniste. Chiar bravo lor! E un curaj omenesc care merită toată lauda, curajul de a lupta contra opresorului! Şi bravo celor care, în timpul aşa zisei Săptămâni Roşii, au ieşit în stradă să înjosească armata unui stat opresiv, ineficient, cu nişte ofiţeri lipsiţi de demnitate care îşi băteau capul să-şi salveze boarfele proprii, lăsând trupa în voia sorţii şi armamentul în mâinile ruşilor.

Cu această laudă adusă libertăţii individuale şi curajului personal, voi încheia articolul. Mai adăugând că discuţia despre Goma e un semnal clar al înnoirilor frumoase din Republica Moldova. Sper că vom reuşi să edificăm o naţiune civică moldovenească unită, fără „băştinaşi" şi „ocupanţi", fără „neam", fără „etnie" şi fără „birou al relaţiilor interetnice".

Victor Druţă

P.S. Într-un comentariu la articolul domnului Petru Negură „Premiul Naţional vs. Paul Goma" am făcut remarca: „Eseul lui Goma „Săptămâna roşie" musteşte ură şi supărare: împotriva evreilor, a holocaustologilor, a trepăduşilor, a ruşilor. E de înţeles, după tot ce a suferit autorul, dar asta nu-l face mai simpatic…
Goma de fapt nu e moldovean, e un originar dintr-o Basarabie care nu mai există şi dintr-o Românie care nu mai există. Lumea de la noi e mai tolerantă după tot ce i s-a întâmplat. Goma nu cred că s-ar simţi bine la Chişinău. Şi nici noi nu cred că ne-am simţi bine cu Goma laureat al Premiului de Stat. Pentru că noi, moldovenii de azi, suntem copiii unui viol istoric pe care Goma nu-l acceptă, dar noi nu avem cum să nu-l acceptăm, pentru că e vorba de mama şi tata, iar tata a fost Stalin…
A făcut bine Goma să pună cifrele holocaustului la îndoială. A făcut bine să scormolească trecutul. Să ne dea imagini inedite ale acelui trecut. Mulţumim pentru asta. Dar nu acceptăm să ne facem model dintr-un om obosit şi supărat…"

La care Paul Goma a replicat:

V. Druţă îmi explică de ce eu nu sunt moldovean – el: da – "fiindcă eu sunt un basarabean dintr-o Basarabie care nu mai există. Lumea de la noi e mai tolerantă după tot ce s-a întâmplat "(subl. mea, P.G.).
Dar ce s-a întâmplat tovarăşe Druţă, după? De ce nu-i spui pe nume ocupaţiei ruseşti? Ţi-e ruşine? Sau ţi-e frică? De cine: de ruşi? Sau de propriii fraţi, veri, cumnaţi, soţie, copii, părinţi? Ai devenit mai "tolerant", cu călăii noştri? Ai devenit mai creştin iertător cu bolşevicii feroci? "După tot ce s-a întâmplat" (ocupaţia rusească): arestări, deportări, execuţii sumare, foamete decretată de la Kremlin, d-ta si ai d-tale aţi devenit, ca prin minune, "toleranţi", gata să vă propuneţi, după amândoi obrajii – întru pălmuire, scuipare – şi picioare-n cur de la Ocupant – crezi că memoria, sufletul omului mai poate fi "tolerant" cu Intoleranţa, cu Brutalitatea, cu Sălbăticia?"

- Da, domnule Goma, am devenit mai tolerant. Nu-mi explic de ce. Poate, pentru că, cu toate că citeam cu mult interes cărţile româneşti după care învăţase la şcoală tata, cu toate că România, unde aveam rude, fugite ca şi Dumneavoastră, era „ţara mea de dor", cu toate astea eu m-am jucat în copilărie „de-a ruşii şi nemţii". Şi am privit filmele ruseşti la care am râs şi plâns, şi am citit nu numai Creangă şi Eminescu, dar şi multe cărţi ruseşti care m-au emoţionat. Fotografiile pe care le am  eu din copilărie îs făcute de un rus Smirnov, beţiv dar simpatic de felul lui. Iar Raisa Timofeevna, o „ocupantă", colegă de lucru a mamei, mi-a fost nană. Şi învăţătoarele mele de limbă rusă, rusoaice aduse de valurile istoriei în satul nostru, mi-au fost dragi. Şi mai sunt tolerant pentru că, atunci când venea la noi acasă „gheaghea Niculai", un moş al meu care trăia tocmai la Orenburg, neamurile mele cântau la masă, cu paharul de vin în mână, „Oi moroz moroz". Şi apoi în sat la noi erau băieţi care aduseseră mirese „ruşte" de prin fundul Rusiei, care e drept că le „ocupaseră" casele, dar nu erau deloc de speriat, din contra… Şi apoi cum să nu devin iertător cu bolşevicii, când chiar tata era un „bolşevic feroce", dar a fost totuşi un om bun, deloc „călău". Aşa e, vă spun adevărat, pe cuvântul meu de pionier şi de comsomolist!.. Încercaţi să mă înţelegeţi, domnule Goma. Din turnul dumneavoastră de fildeş de la Paris Republica Moldova vă pare că este Basarabia. Dar Republica Moldova nu este Basarabia. Iar Dumneavoastră sunteţi cetăţean al Republicii Moldova. Nu uitaţi.

V.D.

 

Joomla Templates and Joomla Extensions by ZooTemplate.Com

Leontin Vlass, despre desemnarea "congresmanilor" din Italia: "Atenţie la impostură!"

Impostura si semnificatia cuvintului

Leontin Vlass

Aduc in fata D-voastra spre dezbatere un termen si un fenomen foarte prezent in viata noastra si foarte nociv.

Termenul se numeste impostura si nu vine de la in-postura, non -postura, postura falsa sau de la postura problematica.

Dictionarul istoric al limbii franceze ne semnaleaza ca acest cuvint a aparut prima data in anul 1176, sub denumirea de emposture, adaptat din cuvintul latinesc impostura (inselatorie) derivat dela imponere ( a insela prin aparente , in sensul de a minti si pacali prin discursuri mincinoase).

ln limba franceza a fost introdus de catre Rabelais in anul 1534, termenul de impostor in acceptia actuala adica persoana care uzurpa un nume sau o calitate care nu-i apartine, dateaza din anul 1668.

Termenul de impostor este legat de ideea da a insela , de a minti in legatura cu persoana ta reala si de a adopta o postura de uzurpator si de a ocupa ilegitim o anumita pozitie. Despre unii oameni se poate spune ca sunt impostori in existenta lor. Ei nu au fost niciodata convinsi de legitimitatea prezentei lor in lume, ei traiesc limitat, sunt linistiti, calmi si parca spun mereu in soapta "scuzati-ma ca exist , nu va fi pentru multa vreme".

lmpostorul existentei se simte mereu culpabil, traverseaza strada grabindu-se sa nu intirzie, e nelinistit si daca trecerea de pietoni este departe de el, trece pe alta parte si un gind il macina; stie ca a gresit si se gindeste sa se autodenunte la primul post de politie.

ln aceeasi impostura existentiala s-a aflat si Kafka atunci cind a cerut voie sa lipseasca de la birou o zi doar, el functionar model si ca sa fie cit mai convingator, a atasat cererii de concediu radiografia plaminilor sai bolnavi.

Despre acelasi Kafka se spune ca primul sau editor Wolff, a povestit o anecdota in care a fost uimit sa-l auda pe Kafka zicindu-i: "Daca in loc sa-mi publici manuscrisele mi le-ai trimite inapoi , ti-as fi mult mai recunoscator”

lata cum un mare scriitor nu-si putea asuma nici macar aceasta pozitie mult dorita de autor. Un alt gen de impostura este cea profesionala .

lmpostorul de profesie este in stare ca lipsit de orice diploma, sa patrunda intr-o clinica si dindu-se drept chirurg sa opereze pe cord deschis.

lmpostorul profesionist este respectat de anturaj pentru ca el minte, pretinde ca este altcineva, falsifica documente si pretinde ca are o "diploma" , pe care de fapt nu o are.

Cel mai rasunator caz de impostura profesionala este a lui Jean Claude Romand. Facind studii de medicina dar intrerupind in anul doi, s-a pretins ulterior medic in cadrul Organizatiei Mondiale a Sanatatii de la Geneva, lucrind zilnic si dind dovada de atita abilitate incit familia si prietenii l-au crezut vreme de 18 ani.

Cum poate fi explicata o astfel de existenta?

Pentru ca e mult mai dificil sa-ti construiesti o astfel de viata, bazata pe fals si neadevar permanent.

Impostorul profesional este fascinant, atragator si respingator in egala masura. El nu poate fi demascat pentru ca nu poarta masca' ln concluzie, impostura este minciuna, inselatorie si ilegitimitate.

lmpostorul este un uzurpator.

Aceste lucruri definesc exact si cuprinzator termenul de impostura.

Mai complicate sunt lucrurile cind vine vorba de "sentimentul de impostura”. Acesta comporta nuante atit de variate incit este simtit de fiecare dintre noi.

Toti suntem impostori pina la un anumit punct, pina la punctul in care impostura devine nociva .

Suntem impostori atunci cind ne intrebam daca locul pe care il ocupam il meritam cu adevarat. suntem impostori atunci cind facem lucruri de care nu suntem siguri , suntem impostori in dragoste atunci cind convingem fara sa simtim cu adevarat, suntem-impostori de fiecare data cind facem ceva la care nu ne pricepem si vrem ca aceasta nepricepere sa nu se vada si fara sa recunoastem ca de fapt nu avem ce cauta acolo..

Totusi aceste situatii sunt de preferat celor in care incercam sa artificializam aspectele existentei noastre.

Impostorul de profesie este un om care inseala, este un suflet chinuit care a ales fara sa vrea si fara sa stie vreodata un traseu mult mai greu in ceea ce si-a propus sa atinga.

El este cameleonul care se adapteaza de fiecare data la orice situatie si care este constient de superficialitatea actiunilor sale. Este chinuit de minciuna in care traieste.

El este cel care adera la grupuri si idei pe care nu le intelege, este scriitorul care se ascunde in spatele conceptelor si ideilor care nu ii apartin, este séducatorul indragostit care la o luna dupa seara romantica cu vorbe frumoase si convingatoare, nu-si mai gaseste cuvintele. Am descris doua tipuri de impostura.Prima, ò forma usoara pe care o avem toti si care este normala pina la un anumit punct iar a doua este o forma grava , impostura ca mod de viata prin minciuna , prefacatorie si inselaciune.

Exista si un al treilea tip de impostura mai pervers, mai subtil si mai periculos.

Este vorba de mesajele media si publicitare. Cele mai multe mesaje te indeamna sa "fii tu insuti" , sa te alaturi unui anumit grup, iti spun ca ar fi bine sa fii unul sau altul dintre modelele pe care revistele, ziarele, filmele sau sloganurile ti le prezinta.

lti spun ca ar fi bine sa devii altcineva. Te transforma , te ametesc ,te fac sa-ti pierzi identitatea si te priveaza de continut. Devii un construct, un scalar al aparentelor, un impostor. lmpostura devine un mod de viata. Sentimentul de impostura nu apare decit la cei ce "reusesc" si a spune ca poate pune piedici in viata se datoreaza faptului ca e confundat cu rusinea. Rusinea se alatura culpabilitatii pentru a alcatui sentimentul de impostura. A nu fi cuprins de rusine atunci cind ai gresit , spune Aristotel, “e cea mai mare depravare"

,,Exista o limita a rusinii pe care omul o resimte in fata nimicniciei si neputintei sale, dar odata depasita aceasta limita , el gaseste o placere imensa in chiar sentimentul rusinii".- spune Dostoievski

Sentimentul de impostura vine din uimirea primara de a fi in lume , din stranietatea faptului de a exista, ce fac eu aici ? Exista un loc si pentru mine? Am vreo legatura cu aceasta lume sau cu semenii mei? Sunt asemenea lor?

Nu este sigur ca cineva poate raspunde la aceste intrebari, si poate crede ca este acolo unde trebuie sa fie sau ceea ce trebuie sa fie.

Eu, fiinta umana am ocupat un anumit loc in lume si totusi nimeni nu ma asigura ca-l merit. Concluzia o va trage fiecare din noi.

Mai mult ca oricind trebuie sa meditam asupra existentei noastre.

”Cunoste-te pe tine insuti" este un dicton mai necesar ca oricind si poate vom putea raspunde vreodata la intrebarea : "Cine suntem , de unde venim si incotro ne indreptam "

Românii din Italia organizează o întâlnire la Roma pentru desemnarea delegaƫiilor la Congresul Românilor de pretutindeni

Joomla Templates and Joomla Extensions by ZooTemplate.Com

Drama unei familii de români din Scandriglia, Rieti: ”Fără contract de muncă ne repatriază sau asistența socială ne ia copiii”

Suntem o familie din Romania, care din mai 2007 locuim impreuna in Italia. Rezidenta o avem in Comune di Scandriglia, Prov. Rieti. Am plecat din Romania unde nu am fost respectati ca oameni.

Ne-am dori sa ramanem in Italia pentru ca copilul cu handicap sa poata sa mearga la scoala, insa acum sotul neavand de munca, riscam sa fim expulzati. Apelam pe aceasta cale la toti cei care au posibilitatea, sa-i ofere sotului posibilitatea de a castiga prin munca o paine pentru a-si intretine familia. E mecanic auto de profesie, a lucrat si ca tractorist, de asemenea, in constructii.

Sotul, a venit din 2005 la munca in Italia. Spunand unor persoane situatia copilului nostru, l-au sfatuit sa ne aduca si pe noi in Italia pentru a merge cu ea la Spitalul BAMBINO GESU’ pentru a incerca orice putem face din punctul de vedere al sanatatii.

Am facut reintregirea familiei in 2007, iar pe vremea aceea sotul lucra in constructii cu contract de munca: imediat am facut cod fiscal, “tessera sanitaria”, medic de familie…rezidenta etc.

In septembrie 2007 am fost internata la Bambino Gesù cu copilul, unde a fost supusa multor investigatii, iar atunci nu stiam sa vorbesc deloc limba italiana. Cand trebuia sa fac RMN-ul mi-au adus un voluntar sa-mi traduca pentru a completa formularul. Acea persoana a fost o doamna de la Asociatia IRFI “Italia Romania Futuro Insieme” din Roma, careia doresc sa-i multumesc pentru tot ajutorul pe care ni l-a dat in toti acesti ani.

Dupa iesirea din spitalul Bambino Gesù si dupa cateva luni de terapie la domiciliu, m-au sfatuit cei din Primaria unde eram rezidenta (Frasso Sabino, Rieti) sa inscriu fetita la gradinita (asilo). In ianuarie 2008 am facut cererea pentru invaliditate (iar din februarie 2009 primesc indemnizaţia de însoţitor (“indennità di accompagno”).

Din septembrie 2008 Alexandra a intrat in clasa I (am ramas surprinsa fiindca a fost acceptata intr-o scoala normala, nu cum se face in Romania unde sunt trimisi la scoli speciale pentru handicapati) .

Sotul a lucrat in constructii, iar din 2009 a lucrat intr-o “officina” ca mecanic, tinichigiu, vopsitor, electrician auto. La inceput a lucrat part time cu contract, dupa care, anul trecut, in decembrie 2013, a ramas fara munca. Acum 2 ani, fostul patron de munca l-a concediat fara sa-l instiinteze: in toti anii astia, desigur, nu am mai luat nici un fel de alocatie sau alt ajutor pentru copii. In ianuarie 2014, sotul a facut denunt “vertenza” la sindicate..

Vreau sa spun ca pana in 2011 mi-a fost frica sa mai raman insarcinata. Apoi, a dat Dumnezeu sa pot avea incredere intr-un medic in Italia, si dupa 12 ani sa pot da nastere unui al doilea copil sanatos.

Doresc pe acesta cale sa multumesc din suflet doamnei doctor Daniela Bucari, pentru toata atentia, grija, afectiunea si competenta de care a dat dovada. In Romania, daca nu am avut banii pregatiti pentru asistente si medicii care ar fi trebuit sa-mi faca cezariana, am fost lasata, uitata pe patul de nastere pana eram aproape de coma; m-am facut toata albastra, simteam copilul ca il pierd si ei mi-au spus sa astept, oricum nu garanteaza ca traim nici una.

Aici, in schimb, am fost foarte bucuroasa ca copilul meu asa infirm cum e, a fost primit la scoala ca si cum ar fi fost un copil normal; a facut terapie educaţională riabilitativa, mi-au acordat un carut pentru transport, o educatoare personala (asistenta de baza nu a avut la scoala din cauza lipsei de fonduri din Comuna). Dar toate bune si frumoase pana anul trecut in ianuarie cand am schimbat rezidenta intr-o alta localitate, Comune di Scandriglia (RI).

Aici, nimeni nu s-a interesat de acest copil si de familia lui. Timp de un an si jumatate nimeni a binevoit sa faca o vizita domiciliara.

In februarie 2014, am fost intr-o situatie dificila din toate punctele de vedere. Am mers la Primarie, am vorbit cu asistenta sociala, avand ramase neplatite 2 luni de chirie (“affitto”), gazul (aveam o factura de 700,00 Eur si sosise alta in jur de 900,00 Eur), lumina (mai putin de 180,00 Eur vara si 350,00 Eur iarna), nu am reusit sa le platim, deoarece sotul a ramas fara munca, eu nu lucrez, din moment ce ma ocup de cei doi copii, astfel am cerut ajutorul Primariei, care mi-a acordat doua rate de cate 500,00 Eur fiecare.

Dupa aceasta interventie, ne-am trezit cu “polizia municipala” la usa; au spus ca asa se procedeaza in aceasta Comuna: daca nu avem un contract de munca, ne repatriaza in Romania, sau va intra la mijloc asistenta sociala si riscam sa ramanem fara copii. Eu si sotul meu, de atunci stam cu frica amenintarii ca putem ramane fara ei. Ma intreb in fiecare zi: ce-o sa facem?

Noi nu am venit aici sa profitam de nimeni, suntem oameni muncitori si la locul nostru. Sotul meu este un om harnic, cinstit si cauta de munca zi de zi; si cu toate ca e bazat pe meseria lui, nu-i deloc usor sa gaseasca pe cineva care sa-i faca contract de munca. Ce-i pozitiv e ca de la Primarie, ne-au sunat apoi si si-au cerut scuze… Dar, oare, frica asta care intra in tine, o mai poti scoate vreodata? Dar, ma intreb, oare, aceste fiinte au copii, sunt in stare sa se sacrifice trup si suflet pentru doi ingeri de copii cum ma sacrific eu si sotul meu? Dar mai intreb si altceva: Cetatenii italieni care raman fara munca, pe acei oameni unde ii trimit ? Facem parte din Uniunea Europeana, oare ar trebui sa mai fim considerati straini, sau emigranti? Nu suntem oare cetateni ai aceleiasi Patrii, care este Uniunea Europeana?

Repet, noi suntem o familie muncitoare, nu am umblat niciodata sa cersim nicaieri; mai mult, in Romania ne-am intretinut singuri dupa casatorie, fara ajutorul familiei. Acum am ajuns intr-o situatie extrem de dificila. Daca sotul ar fi avut in continuare un loc de munca, nu ajungeam sa solicit ajutorul Primariei, si imi pare foarte rau ca i-am deranjat.

Acum sunt in impas, nu stiu incotro sa apuc. In Romania daca ne intoarcem, va trebui s-o luam de la zero; acolo copilul nu v-a mai putea merge la scoala, terapiile si medicii mai putin interesati sa rezolve problemele care le are copilul meu (nu generalizez) sau, sa ramanem aici, incercand sa mergem mai departe cu toate piedicile care ni se pun.

Vreau sa fie foarte clar, eu si sotul meu, in Italia nu am venit sa furam, sa cerşim, sa ne facem palate sau conturi in banci, am venit aici pentru acest copil, care sufera din cauza unor oameni care nu si-ai facut datoria. Suntem aici pentru ca Alexandra sa poata frecventa o scoala, sa aiba un trai decent si sa fie tratata medical cat se poate. Aici in Italia, dupa un an de zile copilul meu a facut primii pasi la varsta de 8 ani jumatate: va puteti imagina bucuria unor parinti care nu au vazut-o mergand pana atunci, numai purtata in brate !?!

De ce acum de frica, eu ar trebui sa ma intorc inapoi in acea lume ? As vrea foarte mult sa fiu lasata sa-mi pot creste copii linistita aici.

In Italia beneficiez doar de “indennità di accompagno”, indemnizaţia de însoţitor, in rest de la statul italian economic nu primesc nimic altceva. Am facut cerere pentru “indennità di frequenza”, indemnizaţia pentru creşterea copilului, din noiembrie 2012, insa la patronat mi-au spus ca nu sunt compatibile. Acum, dupa ce le-am spus ca plec in Romania, mi-au raspuns ca s-ar putea face cerere si pentru asta. Cine-mi poate spune cum stau lucrurile ? Primesc raspunsuri foarte diferite si sunt trimisa de la Ana la Caiafa la Irod…

Va multumim din tot sufletul celor care ne-ati fost alaturi!

Fam. Mihai, mobil: 3776811315

Joomla Templates and Joomla Extensions by ZooTemplate.Com

August, luna vacanţelor şi a nostalgiei

Gândindu-mă la luna august, la vacanţă, m-a prins nostalgia copilăriei...

August era luna cea mai lungă şi cea mai încărcată de sarcini pe care mama ni le dădea. Toate cele patru surori în vacanţă, şi cele mari de liceu, şi noi cele două mici, aşa că mama ne planifica o grămadă de treburi pe care trebuia să le facem… de smuls fasolea şi de bătut, de pus la uscat, de ciuruit şi ales, apoi de spălat lâna tunsă de la oi, de smuls ceapă, de scos cartofii, de tăiat verdeţurile şi de pus la uscat, la sare…

...şi multe altele pe care le făceam bucuroasă în primele zile, dar după asta fugeam şi mă ascundeam prin grădină să citesc, să mă joc cu gloată de verişori, toţi aproape de aceiaşi vârstă cu mine, sau să fac tot felul de trăsnăi (pentru că eram foarte creativă din acest punct de vedere).

Degeaba mă strigau şi mă căutau surorile mele, eu eram în lumea mea, tăceam chitic şi le lăsăm să facă singure bună parte din treburi. Câte ceva trebuia să fac şi eu, deoarece se apropia 29 august şi era bâlci la Bârlad, trebuia să mă comport bine ca să mă ducă tata.

Bâlciul… câtă magie, bucurie şi fericire îmi dădea numai gândul că se apropie. Strângeam bănuţii de prin casa într-o cutie transparenţă de Faringosept şi în fiecare zi mi-i numărăm şi stăteam cu ochii pe buzunarele tatei, nu scăpăm niciun mărunţiş.

Seara, înainte de bâlci mă duceam la bunici şi conform tradiţiei îmi primeam cei 5 lei… (bunicii dădeau la toţi nepoţii bani pentru bâlci, dar cine nu lua premiu la şcoală primea doar 3 lei). Eram 13 nepoţi între 7-12 ani şi desigur că nu le venea uşor din pensioara lor de 100 de lei, să facă acest efort. Dar ne dădeau cu dragă inimă.

Noaptea de 28 august nu dormeam… oricum trebuia să mă trezesc la 4 jumătate ca să plecăm, erau 12 km de drum, mergeam cu căruţă, tata şi unchiul umpleau căruţă cu copii, aşezau la căruţa obloanele alea înalte, puneau în coşul căruţei fân şi deasupra o pătură şi plecăm în toiul nopţii.

Ceilalţi verişori săreau, se jucau, chiuiau, dar mie, de fiecare dată îmi plăcea să stau cu faţa în sus pe fânul din căruţă şi să mă legăn cu stelele care se mişcau odată cu mine, şi luna la fel. După ce treceam de Dealu' Mare, începeam să coborâm spre Bârlad, părăseam stelele ca să văd luminile oraşului, mă fascina imaginea şi aş fi dorit să trăiesc acolo - pentru mine Bârladul putea fi Londra, Viena, Paris… oraşul din cărţile pe care le citisem…

La bâlci, tata ne cumpără ceas, ochelari şi sfârlează, toate din plastic, colorate… apoi mâncam vată de zahăr, acadele din acelea lungi făcute de ţigănci, ne urcăm în "iuj" - scranciobul acela mare, în bărcuţe, apoi în căluşei şi paraşute.

Apoi ne ducea tata la circ, unde vedeam o maimuţă şi un şarpe în vitrină, şi cam atât... la magicieni nu puteam merge, spunea tata că nu e voie cu copii, pentru că e o doamnă cam dezbrăcată pe acolo… De fapt am înţeles mai târziu că era cu bilet de intrare înăuntru şi că tata nu îşi putea permite asta.

După distracţie ne duceam la iarmarocul de animale unde era lăsată căruţa şi mâncăm pepene roşu cu pâine proaspătă, pentru că în ziua de 29 august e post şi nu puteam mânca mititei, tot mai târziu am înţeles că de fapt tata nu îşi putea permite mititeii…

Dar era tare frumos, aveam atâta bucurie în suflet…

Aurelia Ceoromila

Aurelia Ceoromila, prima străină în consiliul local din Arezzo: "Nu intenţionez să fiu numai reprezentanta cetăţenilor români"

Născută la Bârlad, Aurelia Ceoromila a terminat Facultatea de Chimie Alimentară şi a lucrat ca subinginer timp de 11 ani la Combinatul de mezeluri din Vaslui, până la falimentul societăţii. Apoi s-a recalificat, lucrând ca educatoare, după ce a absolvit Institutul Pedagogic din Iaşi (1998). A venit în Italia, la Arezzo, în 2004, unde a urmat un curs de asistenţă de bază şi s-a angajat într-un cămin de bătrâni. Are două fete: cea mai mică a absolvit liceul la Arezzo, iar cea mare lucrează la Bucureşti, unde a absolvit Facultatea de Arhitectură.

În 2011, Aurelia a candidat pentru un loc de consilier la primăria din Arezzo, în regiunea Toscana. A candidat pe o listă de stânga, care l-a susţinut pe primarul în funcţie, Giuseppe Fanfani (PD), care a şi câştigat al doilea mandat. Sloganul ei a fost "Vocea ta în consiliul comunal". A obţinut 121 de voturi. La Arezzo trăiesc oficial circa 4500 de români. În prezent este consilier comunal la primaria din Arezzo, datorită retragerii din Consiliul Comunal a unui consilier PD.

 

Joomla Templates and Joomla Extensions by ZooTemplate.Com

Pagina 4 din 33