”Când eram rău”, carte despre infractorul român care și-a schimbat viața la Bergamo

«De ce ar trebui să citiți ”Quando ero cattivo” (Când eram rău)? Pentru a vă da seama că nu toți delincvenții sunt răi: unii, la fel ca mine, sunt constrânși să devină astfel”. Așa își prezintă cartea privind viața sa românul Valentin Marian Ciobanu, de 38 de ani, care de 8 ani trăiește la Bergamo. Fost pugilist, cu un trecut puțin spus furtunos în spate, a acordat un interviu publicației Bergamo News.

Sosește în redacție cu un tricou cu guler larg, care nu ascunde complet cicatricile de pe piept dar nici brațele sale musculoase: un fel de paralelism cu o viață periculoasă, pe care Valentin a reușit să o lase în urmă prin propria voință.

Povestea sa este narată în cartea amicului său Guido Nosari, pictor din Curno cu pasiunea scrisului. Cartea, incitantă, plină de răsturnări de situație și uneori exuberantă, este în vânzare de câteva luni în librării și pe internet.

Valentin, de unde se naște ideea acestei povestiri?

«Într-o zi eram la un grătar la niște prieteni. Era și Guido, și între o bere și altele i-a venit ideeea să scrie povestea vieții mele. La început eram puțin sceptic. El a scris câteva pagini și fără a-mi spune nimic le-a trimis la editura Giunti, care după câteva zile ne-a contactat. Apoi am completat-o împreună, eu și Guido, lucrând circa un an și jumătate».

Ce v-a convins să vă puneți viața pe tavă?

«Am acceptat numai dintr-un motiv: pentru a dedica cartea fiicei mele Denise, de 8 ani. Vreau să știe de unde vine tatăl ei. Nu este un mod de a mă justifica sau de a cere iertare. Vreau doar ca ea să înțeleagă că am dus o astfel de viață fiindcă nu am avut alte posibilități. Iar ea trebuie să mergă înainte fără a accepta compromisuri, cu capul sus. Vânzările nu mă interesează. Nici măcar banii încasați».

De ce spuneți că nu ați avut alte oportunități?

«Sunt născut și crescut la Brașov, un oraș din Transilvania, într-o familie foarte săracă. În România era comunismul și situația nu era una dintre cele mai bune. Eram patru frați. Tatăl meu se întorcea acasă mereu beat și deseori ne bătea, atât pe noi cât și pe mama mea. Apoi lua banii și mâncarea. Am avut o copilărie foarte dificilă. Apoi la 16 ani am plecat de acasă. Am trăit pe stradă, dormeam pe bănci, și de acolo în scurt timp am început să lupt și să lucrez pentru paza unor localuri. Între timp, oricum, am terminat liceul și am frecventat academia de teatru și film. Visul meu era să devin actor».

În schimb, cum a continuat viața dumneavoastră?

«Din păcate proiectul meu teatral nu a ajuns la bun sfârșit. În acel moment am început să comit infracțiuni. Furturi, jafuri, înșelătorii, absolut de toate. Ani la rând m-am ocupat și de recuperarea datoriilor, dar în felul meu: oamenii mă sunau și îmi spuneau că au bani de primit de la cineva, eu în schimbul unui procent mă duceam la acela și cu binișorul sau cu răul îl făceam să mi-i dea. Am bătut foarte mulți oameni. Nici nu-mi aduc aminte câți».

Până când nu v-ați mai mulțumit să lucrați pentru alții…

«Exact, în 2006 mi-am deschis propria afacere, să zicem. Cu câțiva asociați am pus pe picioare o societate bancară de recuperare a creditelor. Până în 2008, când cineva a vorbit și am fost condamnați. Precizez că cel care a ciripit este și acum la închisoare în România și nu îi este foarte bine».

Ce ați făcut în acel moment?

«Am fugit și am venit în Italia. La Bergamo, pe care nu l-am ales la întâmplare: câteva rude de-ale mele erau deja aici și mai ales în acea perioadă mi-a fost diagnosticată o boală urâtă».

Cum ar fi?

«O tumoare la ficat. Am venit aici fiindcă mi-au vorbit despre spitalele voastre. Din fericire, din examenele efectuate aici, a reieșit că este vorba numai de noduli și că nu sunt periculoși».

Un oftat de ușurare, așadar?

«Exact. Chiar dacă apoi, în 2013 poliția a venit acasă și m-a arestat pentru acea condamnare din România. După o zi de închisoare, pentru a grăbi procedurile, am fost eliberat. Acum sunt în așteptarea noului proces. De când sunt la Bergamo, oricum, nu am mai comis infracțiuni».

O nouă viață?

«Exact, sunt schimbat în totalitate. Acum am o firmă a mea de curățenie și trăiesc pentru fiica mea. Fiecare își poate gestiona viața și chiar se poate schimba. Rămâne sămânța de neastâmpărat. Dar o gestionezi tu. Tu decizi dacă să o uzi și să o faci să se dezvolte, sau dacă o lași în pace».


 

„Quando ero cattivo”, o poveste adevărată, de Guido Nosari

«Erau cinci.
Aveau pistoalele dar erau în civil. Nu au vrut ca fiica mea să vadă armele. Nu am suportat niciodată polițiștii de rahat din România. De data aceasta mi-am schimbat puțin părerea legat de ăștia de aici.
Am spus: Merg cu voi. Dar vă cer două lucruri. Nu-mi puneți cătușele că se sperie fiica, are numai cinci ani. Lăsați-mă să dau două telefoane.
Denisa plângea. Mă privea.
Nu o voi uita niciodată».

Durerea cea mai mare a fost arestarea sub ochii fiicei sale. Ei vrea acum Valentin să-i explice ce a însemnat viața sa de ”rău”.
Astfel povestește despre România post-comunistă, fuga de un tată violent și alcoolic ducându-se să trăiască pe o bancă, la numai 16 ani. Povestește despre nevoia de bani, munca de om de securitate și primele mici lovituri. Strada care se alătură școlii, amețeala de a se simți puternic, o carieră de agresiuni, prostituție, fugi în străinătate, înșelătorii, jafuri. Până la închisoare.
O poveste plină de aventuri, incitantă, plină de tensiune și bogată în simțul umorului: lumea criminalității povestită de cineva care a trăit cu adevărat acea viață.
Valentin nu iartă pe nimeni, nici măcar pe el însuși. Știe că viața sa poate reîncepe numai de la adevăr. Bătălia sa cea mai importantă sosește acum: să trăiască normalitatea.


Citiți și:

A apărut romanul ”Eu sunt femeie”, semnat de Maria Tudose, autoarea renumitului blog cu acelaşi nume