Cu excepția celor mai faimoși, precum Carla Bruni, fosta Primă Doamnă, sau Monica Bellucci, foarte frumoasă în ultimul fotoreportaj al Paris Match și foarte frumoasă și la 9 dimineață când își însoțește fetița la o școală privată din arondismentul 15, astăzi la Paris (și în toată Franța) italienii sunt concetățenii (emigranți sună urât) cei mai apreciați, admirați, stimați, respectați, iubiți, alintați chiar dacă nu se numesc Antonio Belloni, mâna dreaptă a lui Bernard Arnault de la LVMH sau Francesca Bellettini, prima femeie de la conducerea Yves Saint Laurent, sau Paolo De Cesare care conduce marile magazine Printemps sau Maurizio Borletti care a deținut acele magazine ani de zile și tot de la Paris vânează, acum, noi afaceri. Într-un timp, nu foarte îndepărtat, la finele secolului XIX, când mase de țărani foarte săraci, de zidari, tâmplari, salahori soseau în Franța în căutarea unui loc de muncă, nu era așa, scrie Italia Oggi.
Atunci les italiens erau numai «carne pentru muncă», nu foarte diferiți de imigranții africani care sosesc astăzi cu bărcile și ajung pe câmpurile cu roșii din provinciile Caserta și Ragusa.
«Trăiesc între ei, nu se amestecă cu populația, mănâncă și dorm în cămine precum soldații campați pe teritoriu inamic… Stau câte opt, zece, cincisprezece într-o cameră… Nu sunt pretențioși. Le e de ajuns o saltea din paie. La momentul recoltării se strâng unul peste altul pentru a se odihni; și săptămâni la rând nu se dezbracă deloc».
Asta se citea într-un articol al cotidianului socialist Le Cri du Peuple (Răcnetul Poporului) a doua zi după așa-numitele «Vespri Marsigliesi» (Măceluri Marsilieze – n.r.), un pogrom organizat în ziua defilării armatei expediționare franceze la întoarcerea din Tunisia (pe atunci în vizorul guvernului de la Roma): zeci de italieni alungați din casele lor, trei morți și douăzeci de răniți în trei zile de atacuri între 17 și 20 iunie 1881.
Fotografiile uriașe ale paginilor ziarului Le Cri du Peuple și ale altor ziare ale vremii, care povestesc aceste episoade semicunoscute ale istoriei, sunt expuse, împreună cu mii de alte dovezi, obiecte, videouri, tablouri, tabele explicative, într-o expoziție pe care orice italian aflat la Paris (chiar și numai în trecere, pentru un weekend) ar trebui să o viziteze cu atenția cuvenită.
Timpul nu lipsește. Expoziția «Ciao Italia! Un secol de imigrație și cultură italiană în Franța, 1860-1960» organizată de Muzeul Național de Istorie a Imigrației la Palais de la Porte Dorée (în arondismentul 12) este deschisă până pe 10 septembrie și este, vă asigură autorul acestui articol care a vizitat-o, o călătorie impresionantă într-un secol de imigrație italiană pe meleagurile Franței.
Câți din Italia știu despre Măcelurile Marsilieze din vara lui 1881, amintite mai devreme, sau despre masacrul din Aigues-Mortes, în Delta Ronului, din 1893, când lucrătorii francezi din saline s-au năpustit asupra lucrătorilor italieni, care acceptau plăți mai mici și astfel erau mai puțin concurenți, făcând opt morți și o duzină de răniți?
Ani de ură feroce, alimentată și de propaganda naționalistă de după uciderea președintelui republicii Sadi Carnot de anarhistul milanez (din Motta Visconti) Sante Caserio pe timpul unui discurs public la Lyon, pe 24 iunie 1894. Ură care a început să se estompeze și să dispară abia după o generație, în anii ‘30, când emigrația italiană în Franța socialistă a lui Leon Blum și a Frontului Popular a început să ia aspectul exilului antifascist cu frații Rosselli, Piero Gobetti și toți ceilalți émigrés. Până s-a ajuns la integrarea și la succesele de astăzi.
«Am organizat această expoziție», explică directorul Muzeului, Dominique Païni, care a lucrat și pentru Luvru, Centrul Pompidou și a condus Cinemateca Franceză, «tocmai pentru a demonstra, cu sprinjinul mărturiilor disponibile, că imigrația este întotdeauna una dintre perioadele cele mai dificile din istoria oricărei comunități. Povestea italienilor din Franța, 2 milioane dintr-un flux de peste 14 milioane care și-au părăsit țara după Unificare, este un exemplu de perfectă integrare. Nu întotdeauna se sfârșește astfel, din păcate».
Este de-ajuns să mergi în oricare periferie pariziană pentru a-ți da seama.
