Advertisement

Se întoarce roata! Italienii care au emigrat în Anglia simt frustrările stilului nou de viață: ”Să o iei de la zero nu e ușor”

Mario Palmieri, napolitan de 24 de ani, de doi trăiește în Anglia. A plecat după ce a abandonat studiile pentru că nu știa cum să-și plătească taxele universitare. Astăzi lucrează pe post de copywriter. ”Mulți expați spun că porțile Londrei sunt deschise, dar realitatea e cu totul altfel”. Însă pentru prima dată privește spre viitor cu încredere. ”Și aceasta înseamnă mult pentru un tânăr italian”. Povestea sa, relatată de Il Fatto Quotidiano, e plină de învățăminte.

Dorința de a renunța în anumite momente a fost puternică. Să te afli la două mii de kilometri de casă și să vezi gândaci care apar de după frigider. Să fii obligat să parcurgi străduțe pline cu șobolani, la câțiva pași de Brick Lane, pentru a ajunge acasă. Dărăpănată, cu acoperișul din azbest. Să nu-ți mai vezi propriul coleg de chirie, unul dintre mulții cu care trăiești pentru a împărți cheltuielile, pentru a descoperi apoi că e internat în spital pentru o infecție cauzată de ingerarea de excremente de șoarec.

Aici la Londra viața e dură, și să trăiești cu minimul național (7,5 lire pe oră – n.r.) înseamnă să cheltuiești până la trei sferturi din salariu (circa o mie de euro) pentru a plăti chiria unor locuințe de periferie care au puțin sau nimic demn”.

Faptul că Londra nu este paradisul, Mario Palmieri l-a învățat prin forța lucrurilor în turele de muncă la bar alături de licențiați ocupați să pregătească cappuccino.

”Mulți expați spun că încă din primul moment porțile acestui oraș se deschid, însă realitatea este diferită: este ușor să găsești de lucru însă unicele posturi oferite sunt din sectorul localurilor”. Cu alte cuvinte, ture prost plătite în restaurante și baruri care nu-ți permit să ai suficienți bani în buzunar nici măcar ca să mergi fără regrete să iei cina în oraș.

”Cluburile costisitoare din centru le poți privi numai de dinafară, să reușești să cumperi mai mult de două articole de îmbrăcăminte într-o lună este dificil, cinematograful este o distracție ocazională”.

Un stil de viață care poate fi ”cu adevărat frustrant”, de fapt ”mulți tineri cad pradă deznădejdii și depresiei”, povesteșe napolitanul de 26 de ani care deja trăiește la Londra de doi ani.

”Să o iei de la zero aici nu e ușor, însă există o diferență fundamentală: în Italia te constrâng să înveți resemnarea, la Londra te învață că, dacă încerci și reîncerci, poți reuși”. Astfel că după primul an și jumătate de bar și CV-uri trimise, astăzi tânărul napolitan lucrează ca manager și copywriter pentru o agenție web. În timp ce în Italia pe care a lăsat-o în urmă formarea unui nou lucrător și oferirea unor șanse de carieră nu era percepută ca o investiție, ”aici munca grea și antreprenoriatul tinerilor sunt calități foarte apreciate și indiferent care este ocupația ta ți se oferă întotdeauna posibilitatea de a face carieră”.

Londra pe care a cunoscut-o este făcută și din licențiați care lucrează la McDonald’s în așteptarea ocaziei juste pentru a reuși dar, în ciuda tuturor dificultăților, în capitala engleză ”posibilitatea unei evoluții sociale există, în Italia nu”.

Dacă se gândește la viața sa în Napoli, înainte de a-și încerca norocul la Londra, își amintește descurajarea pe care o simțea în fiecare dimineață înainte de a intra în supermarket-ul în care lucra ca magazioner. Ture de 12 ore și șefi care îl insultau zilnic, uneori chiar în mod umilitor în fața clientelei, pentru simplul fapt că și-a exprimat dezacordul privind o idee sau metodă de lucru.

”Am început să lucrez la supermarket pentru a-mi plăti studiile la Facultatea de Științe Politice de la Federico II din Napoli, însă nu a existat nicio posibilitate de a obține un part-time”. Astfel, curând, Mario a trebuit să decidă dacă să continue să aibă siguranța unui loc de muncă sau să continue studiile fără a ști cum să plătească taxele universitare.

”Încă astăzi nu știu dacă alegând munca am făcut alegerea justă, dar știu că un tânăr nu ar trebui niciodată pus în fața acestei răscruci”. În timp ce, împărțit între supermarket și universitate, nu încetează să se formeze ca autodidact în meseria de copywriter și chiar se chinuie să facă primii pași în acest domeniu.

”Pentru un tânăr apropierea de lumea muncii, în Italia, este foarte dură: muncă la negru, instabilitate, vouchere. După puțină vreme înțelegi că ai două posibilități: să accepți orice condiție sau să emigrezi”.

Și astfel Mario alege la 24 de ani să încerce să o ia de la capăt în Marea Britanie.

Cum se poate să nu-i lipsească Napoli, ”și dialectul său”, unui napolitan? Și totuși Mario nu găsește un motiv pentru care ar fi trebuit să rămână. ”Să ajut cu o unitate numărul de tineri șomeri nu cred că ar fi ajutat țara mea să progreseze”.

Potrivit tânărului de 26 de ani, de fapt, Italiei nu îi fac rău tinerii care caută o viață nouă în străinătate, ci ”cei care exploatează lucrătorii italieni și imigranți în firme și cei care, în instituții, permit și facilitează această atitudine. Cu siguranță nu cei care, negăsind de muncă, o caută în altă parte”. În timp ce povestește despre el în apartamentul său din cartierul Greenwich cu vedere către Tamisa, își dă seama că pentru prima dată în viața sa simte că privește spre viitor cu încredere și nu cu teamă. ”Și asta înseamnă mult pentru un tânăr italian”.