De la o vreme, nu există analiză politică din Republica Moldova care să poată evita grecismul “oligarh”. Cuvântul acesta se află de altfel în strânsă legătură cu alte grecisme ce poartă rezonanțele antichității în modernitate, cum ar fi democrație, tiranie, plutocrație, demagogie și altele.

Vlad Plahotniuc este numele oligarhului nostru. Anume acest ipochimen este plutocratul, care atrofiază democrația corupând-o cu bogăția sa hipertrofiată, care se ascunde după demagogia mijloacelor sale mass-media și care tiranizează țara pentru a-și satisface interesele. Este el Inamicul Public nr. 1.

Zic lucrurile acestea nu pentru a-l învinui de ceva pe Vlad Plahotniuc, pe care nu-l cunosc și care s-ar putea să fie un om de treabă, un om de afaceri genial, un filantrop și o personalitate politică de mare viitor. O fac doar pentru a descrie atmosfera care se respiră în polis-ul Chișinăului și care în ultima vreme a devenit frenetică.

Alianța de guvernare s-a destrămat, anticipatele par iminente, iar comuniștii jubilează. Și bineînțeles, agora moldovenească, potențată enorm de internet, vuiește. Experiența italiană ne învață cât de periculos poate fi un om foarte bogat ca Berlusconi atunci când “descalecă” în politică, ce conflicte de interese enorme trezește, câtă corupție poate împrăștia în jur. Dar și câtă energie cere de la forțele sănătoase ale societății pentru a fi combătut!

Societatea moldovenească își dă foarte bine seama de pericolele care o pasc, dar nu reacționează cu forța cuvenită. Pentru că încă nu o are. Este grăitor în acest sens felul cum l-a demascat Vlad Filat pe Vlad Plahotniuc în foarte importantul său discurs din 13 februarie 2013, rostit la un briefing. Acest discurs, în primul rând prin pasiunea civilă care îl animă, cred că nu are precedent în politica moldovenească

Asupra membrilor alianței a plouat cu o serie de grave învinuiri: miniștrii din guvernul Filat nu se supun autorității primului ministru, ci partidului din care fac parte; unii din aceștia chiar obstrucționează hotărârile guvernului. Cazul de la Pădurea Domnească a făcut să explodeze conflictul intern din Alianță. Iar nodul întregii probleme, a sugerat Filat, este anume Plahotniuc. «Astăzi, suntem martorii unei campanii de sacrificare a intereselor statului în numele intereselor unei singure persoane obscure. Această persoană și-a cumpărat un loc în politică, iar acum vrea să-și cumpere o țară. Pentru el, astfel de noțiuni ca “statul de drept”, “democrație”, “integrare europeană”, “bunăstarea cetățenilor” sunt doar cuvinte fără de sens.

Această campanie are două elemente distincte. Ambele sunt realizate prin aceleași metode, aceleași instituții și chiar aceleași persoane ca în perioada guvernării comuniste. Primul element ține de supunerea politică totală a unor instituții de drept, ce se manifestă prin fabricare de dosare la comandă… Al doilea element este cel de ordin mediatic - monopolizarea presei cu scopul de a distorsiona agenda publică de la tăinuirea unor crime grave, de la agenda de guvernare asumată de toate partidele alianței, de la afacerile ilicite ale unui personaj cu acoperire politică…»

E de remarcat că Filat, pe parcursul întregului discurs, nu-i zice pe nume lui Plahotniuc. Îl numește persoană obscură, această persoană, personaj obscur, oligarh. În acest limbaj esopic cred că se vede tradiționala șovăială a moldovenilor noștri grecizați, crescuți sub steaua Bizanțului. Sunt incapabili să zică cu claritate latină o frază ca “Până când vei abuza, Catilina, de răbdarea noastră?”

Ei bine, după o dezvăluire îndrăzneață a hibelor Alianței, Filat nu a propus totuși colegilor de guvernare decât să rescrie acordul pe niște baze mai juste. Aici a și fost, cred, marea lui greșeală. Pentru că e absurd să le zici prietenilor că sunt niște ticăloși și niște criminali, după care să-i asiguri că rămâi prieten cu ei ca și mai înainte.

Deci, Ghimpu, Lupu și Plahotniuc au deschis pe bună dreptate focul asupra lui Filat. În rezultatul războiului părțile beligerante au pierdut totul, chiar și onoarea, le-au rămas intacte numai milioanele. Eroul șifonat Filat a fost scos din postul de prim-ministru, iar Curtea Constituțională i-a negat dreptul de a fi reales atât timp cât deasupra lui planează bănuielile de corupție.

Plahotniuc a pierdut funcția de prim-vicepreședinte al Parlamentului, Lupu pe aceea de Președinte al Parlamentului, iar Ghimpu a pierdut 5 deputați liberali care s-au afiliat cu Filat. Concluzia e că Filat trebuia să declanșeze ostilitățile nu în vederea rescrierii acordului, ci pentru a distruge o alianță putredă și a purta partidul liberal-democrat în campania electorală pentru alegerile parlamentare anticipate. Cerând în mod explicit ajutorul societății, făcându-și eventual o mea culpa în vederea unui catharsis, atacând cu toate forțele și cu toată disperarea.

Nu a făcut-o. Probabil pentru că e moldovean. Paradoxal, din toată daravera cel mai corupt și mai șifonat pare să fi ieșit anume Filat. Lucrul acesta nu mi se pare deloc just. Oare nu el a fost eroul care a descoperit opiniei publice fărădelegile? Oare nu el, cu toate pacatele sale, cu toate că e rigid și hieratic peste măsură, a fost cel mai bun prim-ministru al nostru?

Cred că moldoveanul nostru a privit la politică ca la un teatru. În loc de a se crede și a fi actor. Filat trebuia susținut cu demonstrații în piețe. Cu căldură umană. Chiar dacă nu era impecabil. Trebuia corectat când o lua razna și vota legi pe placul lui Plahotniuc. Pentru ca să nu ajungem a ostraciza oamenii valoroși. Pentru că, din contră, să ostracizăm mafia, injustiția, sărăcia. Și să-i facem să revină acasă pe cei din diaspora, care sau auto-ostracizat.

Victor Druță

În luna aprilie 2013 a apărut în Italia, la editura Einaudi, cartea Liliei Bicec „Miei cari figli, vi scrivo”. Este o istorie despre emigraţia moldovenească în Occident. Despre femeile moldovence care au fost detaşamentele de avangardă ale acelei armate de sărăciţi pe neaşteptate, nevoiţi să rupă cu unghiile şi dinţii o bucată de pâine pentru supravieţuire.

Femeile moldovence au combătut războiul lor peste hotare în numele unui ideal sfânt: copiii. Să-i hrănească, să-i îmbrace, să le dea studii. În numele lor, al copilaşilor de departe, ele au fost în stare să comită acte de curaj nebuneşti, să escaladeze munţii, să treacă râurile în vad, să violeze frontierele statelor, să rişte ele însele de a fi violate.

În numele copiilor au fost arestate, s-au umilit, au îndurat foame. Paradoxal, cu toate că scopul sacrificiului a fost atât de nobil, rezultatul de multe ori s-a dovedit a fi nul. Copiii au primit bani, haine şi mâncare de la mămica, dar nu au primit căldura ei sufletească, ocara sau povaţa potrivită la momentul potrivit. Şi rupându-se ceva în ei, au rătăcit în derivă, s-au ofilit, unii s-au sinucis.

Cartea Liliei Bicec vorbeşte despre tentativa eroică a unei mame de a menţine cu orice preţ o legătură afectivă vie cu copiii ei. Această mamă, de fapt autoarea însăşi, le povesteşte în amănunte copiilor, în scrisori, propria aventură, pentru ca ei să cunoască preţul adevărat al hainelor frumoase şi bunătăţilor pe care le primesc.

Încearcă să le spună de departe povestea neamului lor masacrat prin foame şi dus în Siberia, a părinţilor din părinţi, a limbii şi literaturii. Pentru că nu există limbă maternă fără mamă, nu există patrie fără părinţi, chiar dacă la grădiniţă şi la şcoală se învaţă şi limba, şi istoria… „Miei cari figli, vi scrivo” a fost primită bine de presa italiană, au apărut articole elogioase în Il Foglio şi în Corriere Immigrazione .

Răsfoind-o, m-am gândit la ce a pierdut şi la ce a câştigat Moldova de la emigraţia masivă a cetăţenilor ei. Pe de o parte, a pierdut multă forţă de muncă tânără şi multă intelectualitate. Pe de altă parte, emigrarea forţei de muncă în exces a diminuat şomajul. Satele, suprapopulate în perioada sovietică, au răsuflat mai uşurate.

Între timp instituţiile de învăţământ au continuat să producă intelectuali şi specialişti în mari cantităţi. Iar bugetul a beneficiat de un flux puternic şi în permanentă creştere de remitenţe. Deci, cu toate că nouă, emigranţilor, ne place să credem că ţara se prăpădeşte fără noi, şi plângem marele exod şi distrugerea familiilor, realitatea e alta.

Nu suntem deloc indispensabili. Ţara poate fără noi.

Nu suntem deloc indispensabili. Ţara poate fără noi. Ţării i-i bine fără noi. Ba chiar ne mai trimite alte regimente de emigranţi, alte mii de cetăţeni moldoveni alungaţi, expulzaţi din propria ţară. Prin urmare, atunci când suntem chemaţi în Moldova ca să ne reintegrăm, trebuie să ştim că de fapt suntem minţiţi. Patria noastră nu are nevoie de noi, doar de banii noştri.

Am îndrăznit să pun în legătură cu această dură realitate istorică discursurile despre identitatea naţională, limba maternă, valorile naţionale. Rezultatul a fost că, exact ca la bursă, dacă ţara nu are nevoie de tine, preţul acţiunilor limbii materne şi a culturii naţionale scade vertiginos. Copiii mici ai emigranţilor nu vor fi convinşi cu uşurinţă să înveţe limba şi cultura ţării care i-a alungat de acasă pe părinţii lor. Ba chiar vor încerca să-şi ascundă originile, considerate pe bună dreptate umile.

Îl vor iubi aceşti copii pe Eminescu? Pe Creangă? Pe Vieru? Îl vor avea drept „prieten îndrăgit” pe Guguţă? Poate. Dar mă îndoiesc. Margaret Thatcher zicea că nu există societate, există bărbaţi şi femei, şi există familii. O fi tot aşa şi cu limba, e un mijloc convenţional de comunicare. Şi cu naţiunea, aparţii aceleia în care eşti integrat.

Din cartea Liliei Bicec femeile moldovence ies cu o imagine de luptătoare dârze, din contra bărbaţii moldoveni, politicienii moldoveni rezultă în mod indirect ticăloşi şi neputincioşi. E o impresie care poate fi confirmată şi de italienii din Moldova, Nicola Baldassare de exemplu, care a avut cuvinte de laudă deosebite pentru femeile Moldovei. Răsfoind „Miei cari figli, vi scrivo” m-am gândit dacă suntem condamnaţi pentru totdeauna a fi preţuiţi de lume pentru unele calităţi individuale şi dispreţuiţi pentru ce suntem ca naţiune.

Pentru că nu poţi respecta naţiunea, o bună parte a căreia nutreşte visul – moldovan dream! – de a emigra în străinătate. Şi emigrând, ca să vezi, răzbate! Publică romane ca Nicolai Lilin ori Lilia Bicec, devine cel mai bun agent de vânzări al anului 2012 în Italia ca Ana Damian. Acasă însă suntem sub orice critică, drumuri desfundate, corupţie generalizată, dezordine.

Totuşi, anume pentru că nu suntem atât de răi ca oameni, cred că avem dreptul de a visa la Moldova ca la un polis ideal, prosper, democratic – o Atenă a sud-estului european. Urmărind blogurile şi acţiunile tinerilor din Moldova (Vitalie Sprânceană, de exemplu), îmi vine să cred totuşi că Moldova are un viitor nu peste hotare, dar chiar la ea acasă.

Da, Moldova e mică şi săracă, dar e mai uşor să faci ordine într-o ţară mică. Şi nu atât sărăcia ne dezamăgeşte şi ne face să fugim, cât lipsa de idealuri şi perspective, stagnarea, indiferenţa.

Ar fi suficient să recunoaştem Transnistria şi să rezolvăm în felul acesta problema contrabandei, problema integrităţii teritoriale, problema integrităţii sociale – şi să ne multiplicăm în mod automat şansele de a fi acceptaţi în UE. Am putea apoi produce cantităţi uriaşe de vin, de miez de nucă, de mere şi prune. Din resturile vegetale am scoate energie că ne-ar ajunge şi pentru export…

Ar fi poate mai convenabil decât să exportăm femei şi să înduioşăm Occidentul cu istorii tragice.

O Moldovă prosperă şi frumoasă îi va face foarte curioşi faţă de limba şi cultura naţională pe copiii emigranţilor. Iar odraslele italienilor vor plânge să le cumpere tata „il cappello di Guguzza”. Ca să ajungem însă la aceste vremuri, urmează să plantăm moldovan dream nu prin curţile vecinilor, dar chiar în grădina casei noastre.

Victor Druţă

Recent, copiilor moldoveni din diasporă le-a fost propus un concurs: “Guguță - prietenul meu îndrăgit”. Copiii sunt îndemnați să scrie eseuri, să facă desene pe această temă. Promotorii concursului sunt Biroul Relații Interetnice al guvernului Republicii Moldova și Biblioteca Națională pentru copii “Ion Creangă” de la Chișinău, partener media fiind “Gazeta Basarabiei”, ziarul moldovenilor din Italia.

Scopul declarat al concursului este “cultivarea interesului și cunoștințelor copiilor din diasporă pentru valorile identitare ale culturii Republicii Moldova, păstrarea limbii materne, educarea dragostei de neam și Patria istorică”. O, am zis aflând noutatea. Dar parcă ar fi o inițiativă a comitetului raional al comsomolului. Miroase a educație și birocrație sovietică de departe.

Câte compuneri de astea am scris eu, “Pavel Korciaghin - eroul meu preferat”, “Nimeni nu-i uitat, nimic nu se uită”… Și apoi, fiind învățător, cât am detestat modul obraznic de a-i impune copilului dragostea pentru ceva prin titluri de compuneri care sunau ca niște sentințe fără apel: “De ce îmi iubesc patria”, “Limba română e patria mea”, “Mamă, tu ești Patria mea!” și alte prăpăstii educativ-amoroase.

Poftim încă una de aceeași teapă: “Guguță - prietenul meu îndrăgit”… Dar îi voi lăsa totuși pe copiii moldoveni din toată lumea să scrie - în loc de experiențele lor reale în mijlocul altor popoare - despre iubitul lor Guguță. Iar eu între timp voi răspunde la îndreptățita întrebare a cititorului român: Dar oare cine mai este și acest Guguță?

Guguță este una din minunile socialismului totalitar sovietic moldovenesc. E un brand cultural moldovenesc. Avem un teatru “Guguță”, o cafenea “Guguță”, bomboane “Guguță”, un tip de prăjitură “Cușma lui Guguță”. Prima navetă spațială moldovenească cred că se va numi “Guguță”, iar prima bombă atomică moldovenească va fi poate tot “Cușma lui Guguță”.

Personajul a fost creat de scriitorul Spiridon Vangheli (născut în 1932), în 1967. Guguță, eroul “Isprăvilor lui Guguță” și a altor cărți, e un copil de 6-7 ani. Locuiește în legendarul sat Trei Iezi. Lumea lui Guguță e plină de bunătate, armonie, miracole. E o lume și patriarhală, și modernă, dar din care lipsesc conflictele majore. În care există mamă, tată, școală. E un fel de paradis poetic rural. Iar nedespărțita căciulă a lui Guguță e nu numai națională, fiind de oaie și țuguiată, ci și făcătoare de minuni. Se lărgește ca să-i protejeze de frig pe Guguță și pe o colegă de școală, iar mai apoi pe toți colegii și pe tot satul. Guguță e inteligent, bun la inimă și șotios pe cât se cuvine.

Nu e un personaj dramatic sau pus în fața unor întrebări dureroase, e un copil normal. Dar are succes poate anume datorită acestui fapt. Intrând în lumea lui, cititorului nu-i rămâne decât să zâmbească și să se minuneze, savurând între timp o limbă literară frumoasă, prevăzător și educativ epurată de rusisme și urâțenii. Lansat de pe rampa literaturii sovietice multinaționale pe arena internațională, eroul lui Vangheli cunoaște un succes răsunător. Este tradus în peste 40 de limbi pe toate meridianele globului și editat în 8 milioane de exemplare.

În 1973, “Isprăvile lui Guguță” erau editate în limba rusă într-un tiraj de 1,8 milioane de exemplare. Cartea “Guguță și prietenii lui” a fost reeditată de peste 70 de ori. E surprinzător, dar nu există un scriitor de limbă română care să fi avut atâtea ediții și traduceri peste hotare, nici Eminescu. Nu e de mirare deci că 2013 este declarat în Republica Moldova “Anul lui Spiridon Vangheli”.

Moldova Sovietică - patria lui Guguță Povestea lui Guguță s-a înscris perfect în arta propagandistică a regimului sovietic, demonstrând în mod indirect că partidul comunist a creat o societate în care fericirea era posibilă. Acum e momentul să ne punem întrebarea dacă nu era chiar așa. Răspunsul pe care l-aș da eu, în ciuda celor care nu mai obosesc să vorbească de rău trecutul comunist, e că a existat o relativă bunăstare în care oamenii s-au simțit relativ bine. După unele tulburări inițiale, când fu război, foamete, colectivizare forțată și deportări, situația s-a stabilizat. Viața a devenit din an în an tot mai bună. Oamenii au căpătat un echilibru al lor.

La fel și oamenii de artă. Puterea Sovietică i-a convins. Pentru edificarea unei culturi socialiste noi au fost cheltuite resurse enorme. Și, încetul cu încetul, populația de țărani moldoveni pe care URSS-ul o moștenise de la România în 1944 a ajuns să aibă cohorte numeroase de artiști, poeți, scriitori, pictori, savanți. Teatre dramatice, teatre de operă și balet, Academie de științe, universități. Cântăreți de operă cu faimă mondială ca Maria Bieșu, scriitori ca Ion Druță, ale cărui piese erau jucate pe scenele marilor orașe sovietice și la Paris. Grupuri muzicale, cum ar fi “Contemporanul”, pe care doar stupizenia birocrației sovietice și lipsa libertății îi împiedica să aibă succesul unor Beatles.

Aș putea aminti aici și fantastica ascensiune a unei românce dintr-un sat din Ucraina, Sofia Rotaru, care a devenit o stea de cea mai mare mărime a scenei sovietice, făcându-i pe ruși să fredoneze înnebuniți și cântecele ei în limba română. În anii 60 se formează o generație de tineri creatori care vor modela energic sufletul tinerei națiuni moldovenești. E vorba în primul rând de Grigore Vieru și Spiridon Vangheli. Anume ei își asumă misiunea de a scrie pentru copii. Anume ei fac să apară faimosul abecedar de la 1970, o carte frumoasă, o operă de importanță națională.

Grigore Vieru va crea sublima “Albinuța”, o carte pentru preșcolari, pe care au sorbit-o ca pe un nectar și maturii. Iar Spiridon Vangheli a creat personajul Guguță, cu care a populat mai multe cărți frumoase. Adaptați realităților vremii și presupunând că Reichul sovietic avea să dureze o mie de ani, Vieru și Vangheli au creat pentru copiii Moldovei o atmosferă spirituală în care să poată respira și crește sănătos, în care să păstreze totodată și un fir de legătură cu trecutul părinților.

Nu le-a fost deloc ușor, a trebuit să lupte cu cenzorii supervigilenț i ai regimului, suspicioși la orice semn de posibil naționalism românesc. Bravo deci lui Vieru, bravo lui Vangheli, dar… Guguță în Afganistan Dar să vedem rezultatul, ce a făcut, ce face Guguță cel real, moldoveanul educat de Spiridon Vangheli? Ar fi de zis că Guguță a luptat bine ca soldat sovietic în Afganistan. Că s-a aruncat fără a sta mult pe gânduri în infernul de la Cernobâl ca să salveze ce era de salvat și a murit mai apoi de leucemie. Că a participat și la Podul de flori de la Prut, unde a vândut avantajos fraților români un televizor color “Alfa”. Că a combătut vitejește și în războiul de la Nistru împotriva cazacilor și armatei a 14-a.

Dar nu a făcut mare lucru în economia Moldovei și a combinat un adevărat dezastru în politică, căci tata Vangheli, la vremea sa, nu văzuse politică adevărată. Când a fost vorba să emigreze, Guguță și-a trimis mai întâi soția, ceea ce nu a fost chiar frumos din partea lui.

Sora lui Guguță, o fată isteață foc, s-a lăudat că a salvat de la înec o mare corabie, “Costa Concordia”, dar gurile rele vorbesc că probabil Domnica a și cauzat naufragiul. Un Guguță mic și cam trist poate fi văzut în zilele noastre în filmul lui Valeriu Jereghi “Arrivederci”, plămădește pâinea, își piaptănă surioara, dar nu are alături nici mamă, nici tată, plecați amândoi în Italia.

E foarte greu de spus ce va face Guguță mai departe. Bine, am zis după ce am înșirat aceste rânduri. Dar Guguță nu a fost cartea mea de căpătâi, l-am răsfoit doar, și încă la o vârstă nepotrivită. De aceea mă și gândesc că în unele privințe s-ar putea să fiu foarte subiectiv. Cu atât mai mult că nu m-am crezut bucățică ruptă din popor niciodată. În copilărie m-am hrănit cu cărți științifico-fantastice și despre război.

De tradiții nu-mi prea pasă și mă cam uit la ele ca la niște rămășițe ale feudalismului. Pe de-asupra mai sunt și ateu ca un motan primăvara. Deci, aș putea să greșesc. Și nu e bine să greșesc atunci când scriu pentru popor și despre popor. Ia să văd ce zice poporul… Atunci când vreau să aflu părerea poporului, mă adresez soției mele. Care e mai “cu lumea” și mai “ca lumea”.

- Ascultă, îi zic provocator, Guguță ăsta al lui Vangheli îmi pare o păpușă, un manechin, o matahală tipic sovietică. Nu are viață în el. Priviți, dragi tovarăși, iată un moldovănaș fericit mulțumită iubitului partid! Și ce cușmă național-frumușică mai are! și cât e de isteț! Va crește un adevărat constructor al comunismului!..

- Știi ce, mi-a zis poporul cu vocea soției, să nu te atingi de Guguță! Guguță era bun. Era frumos. Îmi amintesc episodul cu Guguță care o ia sub cușmă pe fata dintr-a-ntâia… Îl citeam, eu eram într-a doua, și îmi imaginam că-s eu fetița aceea… Era cald și bine sub cușmă… Era o atmosferă așa intimă… și Guguță era așa, cum să zic, frumușel… Am rămas cu gura căscată.

- O, păi tu vrei să spui cu alte cuvinte că atmosfera de sub cușmă era sexy. Și că Guguță îți părea sexy!..

- Anume așa!

Preț de câteva clipe am tăcut. După care am izbucnit într-un hohot de râs nestăpânit.

- Ce râzi ca un prost?

- Mă gândesc cum am să mă mai distrez când voi scrie chestia asta la gazetă! Guguță - prietenul meu îndrăgit… de nevastă-mea! A fost rândul ei să explodeze în râs. Râdeam amândoi, ca proștii.

Victor Druță

Femeia de 34 de ani de origine moldoveană a vândut peste 1.500 de aspiratoare într-un an. În Italia din 2001, a început ca menajeră: “Așa cum le repet și fiicelor mele, dacă vrei ceva în viață, trebuie să lupți...”

Idolul vânzătorilor “din ușă în ușă” se numește Ana Damian și trăiește la Parma. În 2012, a reușit să semneze 1.500 de contracte de achiziționare de aspiratoare de la Folletto, practic patru pe zi. Atât de multe încât să merite premiul Zilei Naționale a Vânzărilor pe care Vorwerk, producătoare a faimosului aspirator, a organizat-o acum o săptămână la Lisabona.

Căsătorită, cu două fiice, Ana Damian este în Italia din 2001. “Când eram mică - povestește - îmi plăcea cântectul “l’Italiano” al lui Toto Cutugno, chiar dacă nu înțelegeam un cuvânt. Nu mi-aș fi imaginat vreodată că într-o zi voi ajunge tocmai în această țară”.

A lucrat timp de zece ani ca menajeră, apoi a devenit vânzătoare din ușă în ușă. “La început această meserie mă speria și pe mine, sunt multe prejudecăți legate de aceasta. Însă am înțeles încetul cu încetul că este vorba de o muncă care valorifică la maxim abilitățile personale și dorința de a face”.

O tenacitate care a dus-o către record. “Eram sigură încă de la început că voi obține un mare rezultat, însă trebuie să spun că mi-am depășit cele mai optimiste așteptări. Așa cum le repet și fiicelor mele, dacă vrei ceva în viață, trebuie să lupți pentru a-ți atinge obiectivul și trebuie să spun că am reușit”.