Desfăşurată la 22 august 2012, vizita cancelarului german la Chişinău a fost în primul rând un succes al guvernului moldovean şi al premierului Vlad Filat. În felul acesta au fost confirmate în mod indirect succesele Republicii Moldova şi buna direcţie în care ea se mişcă.

Vizita Angelei Merkel a fost precedată de o pregătire a terenului cum Chişinăul n-a mai văzut. Drumul de la aeroport a fost adus în scurt timp în optime condiţii, au fost cărate sute de tone de gunoi de unde nu le era locul, s-a pus un pic de ordine în haosul parcării automobilelor pe străzile oraşului. Toată această vânzoleală a stârnit desigur nenumărate ironii în presă şi pe site-urile de socializare, dar până la urmă cetăţenii au avut de câştigat.

Multe minuni trebuia să facă Angela Merkel în Moldova, dacă ne luăm după aşteptările exprimate de unii sau de alţii.

Unioniştii moldoveni şi naţionaliştii pro-români au aşteptat de la „doamna de fier” a Europei ca să-şi ceară scuze pentru pactul Molotov-Ribbentrop şi să facă Unirea Republicii Moldova cu România după modelul reîntregirii Germaniei.

Stataliştii moldoveni au aşteptat ca bagheta magică a lui Merkel să reintegreze în Moldova republicuţa secesionistă a Transnistriei.

Unii naivi, alde subsemnatul, au sperat ca Merkel să viziteze combinatul de ciment al concernului Lafarge de la Rezina, pentru ca autorităţile să repare în grabă şoseaua Orhei-Rezina, distrusă într-un hal fără de hal de camioanele grele care transportă cimentul spre capitală.

Merkel însă nu a făcut minuni. Dar ne-a privit şi ne-a vorbit îndelung, într-un discurs impunător ţinut în faţa parlamentarilor. Şi în felul acesta, fiind lumea cu ochii pe cancelarul german, am nimerit şi noi în câmpul atenţiei opiniei publice europene.

Presa germană a scris pe larg despre Moldova, de data asta însă nu am fost pomeniţi în treacăt în legătură cu istorii de criminalitate, sărăcie extremă şi prostituţie. S-a spus despre guvernul nostru că este reformator din punct de vedere politic şi economic şi că a mai făcut progrese sesizabile în rezolvarea problemei transnistrene. S-a spus despre ţară că a făcut paşi concreţi şi ireversibili spre Uniunea Europeană.

Revenind la discursul cancelarului în Parlamentul de la Chişinău, se poate de spus că acesta a fost punctat cu nişte repere foarte semnificative. Doamna Merkel ne-a compătimit de la bun început pentru seceta care ne-a devastat agricultura.

Apoi a ţinut să amintească că în ţinutul nostru, la sudul Basarabiei, au trăit multă vreme colonişti germani. A menţionat că am avut de suferit „în anii sumbri ai dictaturii naţional-socialiste” şi de pe urma represiilor staliniste.

Cancelarul a amintit cu satisfacţie că Germania a fost primul stat al Uniunii Europene care a deschis o ambasadă la Chişinău şi că actualmente Germania este unul din cei mai importanţi parteneri comerciali ai Moldovei, întreprinderile germane contribuind substanţial la modernizarea industriei, agriculturii şi infrastructurii prin introducerea celor mai bune practici şi know-how.

De aceea noi, a menţionat cancelarul, am venit în Moldova nu numai cu o delegaţie politică, ci şi cu una economică. Ne bucurăm şi de interesul pe care îl au moldovenii pentru Germania, în acest sens fiind remarcabil faptul că circa 13 000 de copii de aici studiază limba germană.

Abordând tema libertăţilor europene, doamna Merkel a optat pentru un anume tip de capitalism şi a făcut guvernanţilor noştri o sugestie importantă.

Iată cuvintele ei: „Noi, europenii, putem fi mândri de Europa, care este un spaţiu al libertăţii. Democraţia, drepturile omului, statul de drept, libertatea de opinie şi a presei sunt aici ferm ancorate. în orânduirea noastră liberă succesul economic şi responsabilitatea socială constituie o unitate. În Germania noi o numim economie socială de piaţă.”

Nu ne rămâne decât să sperăm că şi la noi se va opta pentru economia socială de piaţă, punându-se nişte frâne raţionale capitalismului sălbatic care face ravagii.

Sprijinul pe care ni l-a promis doamna Merkel este foarte important. Mai întâi de toate e vorba despre triplicarea ajutorului economic german, care va ajunge de la 4,5 la 15 milioane de euro.

Apoi vom avea 122 milioane de euro de la Uniunea Europeană. Vom fi susţinuţi ca să încheiem un Acord de Asociere cu UE şi un acord de facilitare a vizelor. Vom fi sprijiniţi să rezolvăm problema transnistreană.

Iată cuvintele doamnei Merkel cu privire la Transnistria: „Astăzi, după 20 de ani de la acest conflict amar şi grav, a sosit timpul să identificăm soluţii. Nu există niciun motiv valabil ca să aşteptăm condiţii mai bune. Nu există niciun motiv plauzibil pentru a rămâne în acest conflict. Din status quo-ul conflictului îngheţat beneficiază doar foarte, foarte puţini oameni. Pentru marea majoritate a populaţiei, din contra, această divizare a ţării este dureroasă. Ea paralizează dezvoltarea economică şi socială... Vreau să vă asigur: Germania sprijină cetăţenii de pe ambele maluri ale Nistrului în eforturile lor de a îmbunătăţi situaţia. Noi sprijinim integritatea teritorială şi suveranitatea Republicii Moldova, în cadrul frontierelor recunoscute pe plan internaţional, cu un statut special pentru Transnistria.”

Din programul vizitei, nu putea să lipsească şi un popas al cancelarului în cel mai mare beci de vinuri din Europa, oraşul subteran al vinăriei Cricova. Încântat de oaspetele său, premierul Filat i-a făcut cadou o colecţie de peste patru sute de sticle de vinuri moldoveneşti de preţ.

Victor Druţă

În Europa nu mai uimeşti pe nimeni prin condamnarea totalitarismului comunist. Comunismul ca ideologie şi comunismul ca experienţă socială şi-au dovedit demult ineficienţa. Peste tot în lume, acolo unde a fost făcută încercarea de a realiza în practică marxism-leninismul, au înflorit dictaturi şi crime.

Totuşi, se face o anumită distincţie dintre marxismul care a fost o teorie ştiinţifică, multe din postulatele căreia rămân în picioare şi azi, şi leninismul care, bazându-se pe o filozofie, a instaurat o dictatură feroce.

Marx deci este într-un fel anume iertat, Lenin şi Stalin - nu. Indiferent însă de erorile marxism-leninismului, se consideră că partidele comuniste europene s-au numit comuniste, au fluturat drapelele cu secera şi ciocanul, au manifestat o strânsă solidaritate cu Uniunea Sovietică pornind de la logica lor de partide ale stângii.

În Europa Apuseană comuniştii au apărat interesele oamenilor muncii

Nu era posibil să nu se încadreze în confruntarea mondială a celor două sisteme sociale antagoniste. Atunci însă când echilibrele mondiale s-au schimbat, partidele comuniste europene au renunţat la ideile revoluţiei proletare armate şi ale dictaturii proletariatului, au acceptat jocul democratic în calitate de mijloc principal prin care se realizează obiectivele de partid, renunţând în sfârşit şi la denumirea de partide comuniste.

Un pic de relativism pentru o ţară absolutistă

Liderii de partid, comuniştii de rând şi-au recunoscut greşelile, şi-au făcut procese de conştiinţă, dar lupta lor pentru apărarea intereselor clasei muncitoare şi a tuturor truditorilor a rămas să fie o pagină glorioasă a istoriei, pe care nu o neagă decât ignoranţii şi răuvoitorii.

În ce constă ridicolul condamnării sistemului comunist din RSSM

Din punct de vedere economic, avem de faţă situaţia când o democraţie extrem de slabă, care în 20 de ani a produs o descreştere economică înspăimântătoare, condamnă un regim totalitar care într-un termen istoric scurt a creat într-un ţinut agrar înapoiat o agricultură şi o industrie respectabile.

Din punct de vedere moral, condamnarea de către parlament, la 26 iulie 2012, a regimului comunist dintr-o ţară care nu mai există nu are sens, cu atât mai mult că însuşi partidul comunist al URSS a condamnat stalinismul, lipsa de transparenţă şi lipsa de pluralism politic.

Satiră preventivă: Constituţia Moldovei / noul imn este "Turnaţi vin şi daţi găluşte"

Iar din punct de vedere a situaţiei politice interne din Republica Moldova condamnarea comunismului şi interzicerea simbolurilor comuniste sunt doar un mijloc necinstit de luptă contra actualului Partid al Comuniştilor, o manevră de abatere a atenţiei opiniei publice de la adevăratele probleme ale ţării. Opinionişti serioşi ca Vsevolod Cernei, Ion Ţurcanu, Petru Lucinschi şi alţii au condamnat jalnica mascaradă a Alianţei.

Din contra, adepţii duri şi puri ai anticomunismului intransigent au aplaudat Parlamentul şi au cerut şi o lustraţie imediată, asta după părerea lor fiind poate fericita modalitate de a împăca societatea moldovenească, şi aşa divizată prăpăstios după principii etnice, politice şi sociale.

Nicolae Dabija a cerut chiar punerea în afara legii a Partidului Comuniştilor. Culmea ridicolului însă îmi pare ideea provocatoare că această condamnare i-ar fi fost cerută Moldovei de Uniunea Europeană, cum a fost în cazul Legii Antidiscriminare.

Mă întreb cum ar putea Europa să ceară aşa ceva, când în statele Uniunii partidele comuniste funcţionează legal, iar secera şi ciocanul îşi fac liniştite treaba mai departe. Abaterea de la regulă ar fi unele foste ţări socialiste, bolnave de aceeaşi intransigenţă anticomunistă.

Laudă pluralismului politic italian

Înainte de a aborda tema politicii, aş vrea să vorbesc puţin despre Italia în genere. Dar nu despre Italia marilor opere de artă, a antichităţilor, a bucatelor sau a modei. Aş vrea să vorbesc mai degrabă despre Italia celor săraci şi obidiţi.

Puţin timp după venirea mea în Italia, soţia m-a prezentat unei prietene de ale sale din satul în care lucrase mai înainte, o italiancă în vârstă, o femeie bună care o ajutase foarte mult.

Ei bine, de la o vorbă la alta, această femeie a început să se plângă că viaţa devine tot mai scumpă şi mai grea, că bogaţii guvernează ţara gândindu-se doar la propriile foloase, pe când omul de rând devine tot mai sărac şi mai sărac.

Şi eu, neavând ce face, mai în glumă, mai în serios, i-am replicat că aşa e în lumea liberă, trebuie toţi să lupte pentru un loc sub soare, şi că e mai bine aşa decât în ţările comuniste unde bogaţii au fost puşi la zid...

Am văzut cum pe faţa femeii a trecut o umbră. Soţia s-a răstit la mine supărată. Am înţeles mai pe urmă că liberalismul meu primitiv şi anticomunist adus de acasă din Moldova nu prea are trecere aici, unde sărăcia a avut viză permanentă de reşedinţă şi unde comuniştii au depus mari eforturi ca s-o alunge.

Ulterior, am avut prilejul să intru în casele unor comunişti italieni, oameni culţi şi rafinaţi, care m-au convins că comunismul european e foarte diferit de cel sovietic.

Aşadar, Italia a fost până nu demult o ţară săracă, din care au emigrat multe milioane de oameni. Unitatea Italiei a fost realizată în jumătatea a doua a secolului 19 prin război fratricid, cu toate că unionişti au existat în toate colţurile ţării.

De multe ori omul de jos a fost călcat în picioare şi batjocorit. Violenţele regimentelor piemonteze care au făcut Unirea în Calabria şi Sicilia au fost nenumărate. Iar în primul război mondial tot cei săraci au trebuit să plătească grosul tributului de sânge şi suferinţe.

Vin la putere cămăşile negre

Atunci când primul război mondial se termină, izbucnesc şi în Italia, ca în toată Europa, contradicţiile dintre muncă şi capital. Mulţimi nenumărate de muncitori şi ţărani îşi cer drepturile cu curajul acelora care au ştiut ceva mai înainte să înfrunte moartea în tranşee. Clasele de mijloc, marea burghezie îmbogăţită în război, văzându-şi ameninţată situaţia, se bazează tot pe curajul celor care făcuseră războiul.

Şi astfel, finanţaţi din gros de capitalişti, susţinuţi de omul de mijloc, vin la putere în Italia fasciştii, cămăşile negre, Mussolini. Parlamentul este trimis acasă, intelectualii sunt siliţi să depună un jurământ de fidelitate regimului (au refuzat să-l semneze foarte puţini), celor care se opun li se fac cunoscute beneficiile uleiului de ricin sau plăcerile exilului.

Dar fascismul nu înseamnă numai violenţe, era prin definiţie un regim populist, avea nevoie de adularea maselor, trebuia deci să facă ceva şi pentru mase.

Sunt deci asanate mari teritorii înmlăştinite care erau focare de malarie. Sunt împroprietăriţi pe aceste teritorii ţărani fără pământ din Nord. Sunt construite căi ferate şi autostrăzi, tabere de odihnă pentru copii, cartiere noi pentru sărăcime.

Se face o colonizare de proporţii în Libia. Italo Balbo survolează cu o escadrilă de avioane Atlanticul şi este întâlnit în mod triumfal în America. Umberto Nobile explorează Polul Nord cu dirijabilul "Italia". E în plin avânt o epocă fascinantă, cu părţi bune şi părţi rele, totalitaristă, da, dar totalitarismul atunci era o experienţă nouă şi încă nu-l condamnase niciun tribunal internaţional.

Casa Regală a Italiei, care avea în subordine o armată loială şi trupele de carabinieri, ar fi putut în orice moment să pună capăt regimului fascist al lui Mussolini. Dar n-a făcut-o. Steaua fascismului a început să apună după războiul costisitor în Etiopia. Apoi Mussolini s-a compromis prin adoptarea legilor rasiale în stil nazist din 1938. Aventurile militare de partea lui Hitler în Grecia, Franţa şi Rusia l-au doborât definitiv.

Ce avem de învăţat de la Palmiro Togliatti

În 1943 Italia iese din război şi trupele germane, sprijinite de fasciştii din Republica de la Salò, din nordul Italiei, ocupă ţara. Din sud înaintează forţele aliate, aviaţia anglo-americană bombardează oraşele italiene. Se începe o confruntare care va fi numită de unii Rezistenţă, de alţii război civil. Istoricii vor deosebi mai apoi mai multe componente ale acestui război.

Una era războiul patriotic contra ocupantului german, alta era războiul civil propriu-zis al italienilor antifascişti contra italienilor fascişti, iar a treia componentă era lupta maselor de jos contra claselor superioare, care era condusă în mare parte de comunişti.

La sfârsitul războiului, în 1945, izbucnesc răfuielile cu învinşii. Execuţii sumare, arestări şi lagăre, soţii şi fiice ale fasciştilor sau femei care au colaborat cu regimul pentru o bucată de pâine - ucise, bătute, tunse chilug şi purtate cu inscripţii la gât prin public.

Lustraţia aceasta populară a fost oprită cu măsuri guvernative. Iar până la urmă, după proclamarea Republicii în 1946, s-a mers la o amnistie generală. În cazul unor personalităţi notorii ori a unor specialişti buni, s-a închis un ochi, ori chiar doi.

Iar luptei de clasă i s-a dat încetul cu încetul un aspect civilizat, în cadrul competiţiei democratice, cu toate că în situaţia tulbure de după război ar fi fost suficientă o chemare la luptă a tovarăşului Togliatti, proaspăt venit de la Moscova, ca să izbucnească infernul. Spre onoarea lui, Togliatti nu a fost războinic. Chiar şi atunci când a fost rănit grav într-un atentat, nu a cerut răzbunare.

Togliatti, atunci când partidul comunist italian a ieşit din clandestinitate, a permis ca să se înscrie în partid chiar şi foştii fascişti, pentru că ştia că cei care s-au născut în epoca fascistă nu puteau să fie decât fascişti, iar amnistia a fost promovată anume de dânsul, în calitatea de ministru al justiţiei pe care o avea. Îmi pare că am avea şi noi moldovenii multe de învăţat de la Palmiro Togliatti.

Astăzi Italia este o arenă politică foarte deschisă. Trecutul nu este anulat, nu este interzis, trezeşte întruna discuţii, dar nu i se dă o importanţă în sine.

Fostul comunist Giorgio Napolitano este Preşedintele Republicii. Fostul fascist Gianfranco Fini este Preşedintele Camerei Deputaţilor. Fostul huligan fascist Gianni Allemanno este primar al Romei.

Oamenii încearcă să rezolve problemele prezentului şi sunt judecaţi în primul rând după asta, nu după ce au fost cândva. Viaţa socială care pulsează aici este foarte vivace, există tot timpul şi nişte extreme dureroase.

Mafia a fost tot timpul prezentă şi încă nu a fost învinsă. Despre terorismul din epoca brigăzilor roşii, despre îngrozitoarele atentate de atunci, despre răpirea şi uciderea lui Aldo Moro încă se mai vorbeşte cu multă durere.

Pe pereţii Romei vezi deseori inscripţii antifasciste sau anticomuniste, vezi svastica, steaua cu cinci colţuri, secera şi ciocanul.

În loc de concluzie

Nu vreau să dau Italia ca exemplu de perfecţiune, căci or fi ţări mai ordonate, mai tolerante şi mai bogate în lume, dar un exemplu de diversitate, de libertate şi de umanism cred că Italia este.

Şi de aici, din Cetatea Eternă a Romei, vreau să vă spun că stâlpii infamiei, distrugerea violentă a monumentelor trecutului, arderea cărţilor, interzicerea partidelor şi simbolurilor, lustraţiile şi alte piese din acelaşi repertoriu îmi par anacronice şi ridicole.

Victor Druţă

La început a fost Eminescu care a cântat românii de la Nistru pân-la Tisa. Apoi Tudor Gheorghe, care le-a strigat lui Gheorghe şi lui Ion să se ridice. Apoi a venit simpaticul Dan Bitman care le-a înnebunit pe fetele mele dăruindu-le un inel, mare cât inima lui. Apoi fu o vreme când nu mai avu loc nimic deosebit. Ba chiar părea că sunt în curs nişte mari dezamăgiri. Într-un târziu însă a debarcat la Preşedinţia României Traian Băsescu. Şi lucrurile au luat o altă turnură. Basarabia s-a simţit pe neaşteptate mângâiată de vântul răcoritor al speranţei.

Traian Băsescu a fost văzut de basarabeni ca un om aspru, dar drept. Nu avea stofa de politician bizantin a lui Iliescu. Nici alura de profesor a lui Constantinescu. Era omul dintr-o bucată care spune adevărul verde-n ochi şi rupe mâţa-n două. Mai bea câte-un pahar, mai făcea câte-o gafă cu trecerea Prutului în 1941. Mai confunda Cahulul cu Cabulul. Basarabenii au râs de glumele lui şi i-au iertat greşelile. Pentru că au văzut în Băsescu eroul care, prin acordarea cetăţeniei române, îi eliberează de după cortina de fier a izolării.

Da, aveţi dreptate, cortina de fier ţinea de sistemul socialist. Dar oare regimul de vize care nu se dau nu este tot o cortină de fier, de astă dată ridicată de Occident? Într-adevăr, legea despre redobândirea cetăţeniei române, în vigoare încă din 1991, până la Băsescu a funcţionat slab. Puteai aştepta rezolvarea dosarului 4, 5 sau chiar 6 ani! Prin simplificarea procedurii de redobândire a cetăţeniei române, prin stabilirea termenului de 6 luni în care autorităţile sunt obligate să soluţioneze dosarul, cetăţenii Moldovei au primit un cadou nepreţuit.

Tot pe timpul lui Băsescu bursele şi ajutoarele pentru Moldova au crescut constant. Iar Preşedintele României a sfidat în permanenţă conducerea comunistă a Republicii Moldova. A fost acuzat că-şi bagă nasul în oala vecinului şi i s-a sugerat să-şi vadă de ale lui, dar el a jucat dur. Şi deci, indiferent de rezultatele pe care le-a avut Băsescu pe plan intern, basarabenii l-au aplaudat. Iar la alegerile prezidenţiale din 2009 candidatul Traian Băsescu a obţinut 94,8% din voturile cetăţenilor români care şi-au exprimat opţiunea în Republica Moldova.

Imediat a fost pusă întrebarea pe cât de moral este votul cetăţenilor moldoveni care au şi cetăţenia română. Trăiesc într-o altă ţară, nu cunosc bine realităţile româneşti, au ei oare dreptul moral de a impune românilor un preşedinte care românilor nu le convine? Dacă moldovenii fac parte formal din naţiunea română, apoi trebuie să-şi asume şi nişte responsabilităţi.

Iată ce scrie Tudor Cojocariu, un tânăr intelectual basarabean, în acest sens: "Acest «a face parte» presupune a avea aceleaşi interese, aceleaşi aspiraţii, aceleaşi griji, aceleaşi frici, aceleaşi obiective ş.a.m.d. Mă întreb atunci, în ce măsură vor să facă parte din România de azi aderenţii la spaţiul românesc, împotrivindu-se voinţei a circa 70% din populaţia României care, la rândul ei, se împotriveşte PDL-ului şi lui Traian Băsescu? Judecând după reacţii, nu prea-şi doresc să o facă.  Şi atunci, oare Unirea din minţile noastre, aşa cum o percepeam în iarnă, mai este totuna cu Unirea din vară? Iarna nu-i ca vara, ştim. Cu alte cuvinte, am impresia că ţara România este confundată de către românii ne-legaţi de viaţa statului România, cu un singur partid şi de un singur om: PDL şi Traian Băsescu."

Iar jurnalistul Vitalie Cojocari, condamnând patosul excesiv al basarabenilor, li se adresează cu aceste cuvinte: "Cetăţenia vă dă un drept, de a vota. Folosiţi-l, dar fără mult scandal. Nu cunoaşteţi dedesubturile problemei, vă lipsesc multe informaţii despre cum este să fii român în România. Nu aveţi cum să judecaţi decât ca nişte români din Republica Moldova. Aţi ridicat un val urias de nemulţumiri în timpul alegerii prezidenţiale din România, când votul vostru a decis practic cine va conduce statul. Valul s-a stins pentru că totul a fost legal, iar voi nu v-aţi dat în stambă ca acum. Dacă, de data asta, veţi zgândărî o rană care există, s-ar putea să afectaţi negativ relaţia chinuită dintre românii din România si românii din Moldova. Ştiţi vorba nu-ţi băga nasul unde nu-ti fierbe oala?Acum situatia este un pic mai speciala, oala fierbe si nu prea pentru moldoveni. De aceea trebuie sa fie atenţi să nu se ardă. Votaţi, că aveţi dreptul, dar nu vă mai puneţi toată România în cap. Caci până şi un câine bine dresat poate muşca pe cine nu trebuie dacă este surescitat, deranjat şi flamând."

Aceste judecăţi poate că ar părea ireproşabile dacă nu am şti că aproximativ aceleaşi lucruri le-au fost spuse şi românilor din diaspora. Emigranţii români au fost învinuiţi că s-au rupt de realităţile româneşti, că fură şi beau, că au un nivel cultural scăzut, că sunt nişte amărâţi de căpşunari şi ştergători de funduri străine, care nu ar trebui vezi doamne să hotărască soarta compatrioţilor lor din România. Să-i lipsim deci de dreptul de vot! Evident, cu aceste aberaţii nu putem fi de acord.

Şi nu putem fi de acord cu ideea că cetăţenii români din Republica Moldova trebuie să se ia după o presupusă majoritate a românilor care s-ar zice că este contrară lui Băsescu. Nu, moldovenii trebuie să-şi asculte inima şi să-şi urmeze consecvent interesele, chiar  dacă aceste interese se deosebesc de interesele celorlalţi români. Vor de la Băsescu mai multă Unire? Atunci să voteze cu Băsescu. Va avea grijă mai pe urmă politica să le pună pe toate la loc.

Referendumul din 29 iulie dă pinteni Unirii. Uneşte diaspora românească cu România. Uneşte România cu Occidentul. Uneşte diaspora moldovenească cu diaspora românească. Uneşte Republica Moldova cu România. Uneşte Republica Moldova cu Occidentul. Ne unim cu toţii nu în vechile hotare, nu în cuget şi-n simţire, ci într-o sfadă generală, într-o luptă paşnică de idei, în care răsună paşnice chemări la luptă şi paşnice înjurături. Las' că-i bine aşa, Limba Română râde fericită văzând cum discută cele două maluri de Prut. Băieţi, Traian Băsescu face Unirea. Toţi la referendum!

Victor Druţă

Dacă ţara s-a pustiit şi multe pământuri au rămas părăginite, e vinovată emigraţia. Uite, ar fi fost suficient ca oamenilor să li se interzică a pleca peste hotare şi ţara ar fi rămas ca o grădină frumos îngrijită. Dar oare nu ne putem imagina ca pământurile să rămână nelucrate chiar dacă oamenii rămân la casele lor? Dacă există un număr considerabil de copii cu probleme psihologice şi sociale, este vinovată emigraţia. Oamenii au plecat în străinătate lăsându- şi copiii de capul lor, fără un sfat şi o vorbă bună la timpul potrivit.

Dar oare le-ar fi fost mai bine acestor copii dacă nu ar fi avut o bucată de pâine pe masă, dacă nu ar fi avut bani ca să-şi cumpere haine şi cărţi de şcoală? Dacă nu ar fi putut să urmeze mai apoi nişte studii universitare, cum au şi făcut foarte mulţi? Dacă nu avem suficienţi medici şi profesori buni, e iarăşi emigraţia vinovată. Nu salariile mici ale medicilor şi profesorilor. şi dacă are loc paradoxul ca populaţia ţării să descrească în timp ce natalitatea creşte, apoi tot emigraţia e de vină! Pentru că tinerii părinţi, imediat ce-şi dau seama că odraslei lor nu-i surâde nicio perspectivă în Republica Moldova, îşi fac bagajele şi emigrează! Pentru ca să dea un viitor asigurat copilului şi să nu-l lase la cheremul medicilor şi învăţătorilor moldoveni.   

Iakutia

Dar vina cea mai mare a emigraţiei este aceea că a distrus familiile. Femei căsătorite care şi-au lăsat bărbaţii de dragul unor străini bogaţi. Bărbaţi care s-au dus la lucru hăt în fundul lumii în Iakutia, unde a-nţărcat dracul copiii şi unde tot dracul i-a făcut să uite de draga de nevastă de dragul vreunei rusoaice dezmăţate. Iată de ce o cunoştinţă a mea pronunţa Iakutia înlocuindu-l pe k cu f. Mari familişti, moldovenii se înduioşează foarte repede când e vorba de stricarea familiilor, făcându-se a uita că Iafutia le era foarte cunoscută şi înainte de a fi emigranţi. şi deci, cu aceste argumente emigraţia este deplânsă. Sunt scrişi în primul rând chilometri de poezii lacrimogene despre despărţirea de vatra strămoşească, de copilaşi şi părinţi. Apoi romane iarăşi mustind de dor şi jele şi frustrări.

Apar filme. Am văzut "Arrivederci" de Valeriu Jereghi. Nu zic că nu vorbeşte şi despre nişte adevăruri. Dar este prea lacrimogen. De curând a apărut în Italia o piesă de teatru, "Oameni ai nimănui", care reia acelaşi subiect al emigraţiei, îl întoarce pe faţă şi pe dos pentru a stoarce spectatorului vreo lacrimă sau eventual vreun hohot de râs. Asociaţiile moldoveneşti din Italia promovează aceste producţii cu dragă inimă, organizează discuţii pe marginea lor, bat alarma cu privire la efectele negative ale migraţiei, atenţionează opinia publică asupra sorţii copiilor rămaşi acasă singuri. Bravo lor. S-o facă, dacă le place ori dacă le convine.  

Culturi noi

Eu însă ştiu una. Emigraţia ne-a aruncat în mijlocul popoarelor lumii şi ne-a făcut să cunoaştem o viaţă nouă, limbi noi, idei şi culturi noi. Timpurile noi au venit peste ţara noastră ca o furtună. Au zguduit din pace adâncă ale lumii începuturi, cum zicea Eminescu. Ne-au trezit din moleşeala patriarhală. Au trecut prin foc şi sabie datini, obiceie, folclor. Ne-au făcut să vedem cu alţi ochi cântecele de pahar, manelele, pomenile de la înmormântări, borşul din farfurie, covoarele de pe jos şi cele de pe pereţi. Sunt sigur că emigraţia ne va moderniza şi ne va face mai performanţi. Nu mă faceţi să râd cu stricatul familiilor şi copiii abandonaţi.

Cei care s-au iubit cu adevărat se vor iubi în ciuda tuturor distanţelor şi despărţirilor. Superficialii care n-au avut mari valori, nici nu riscă să le piardă, se vor întorloca şi se vor despărţi cu uşurinţă. Pagubă-n ciuperci! Părinţii responsabili, chiar dacă pleacă în străinătate lăsându-şi copiii, au grijă să nu le lipsească nimic şi nu se lasă în nădejdea asociaţiilor care să le organizeze o întrevedere via skype cu copiii lor. Pe cei iresponsabili însă nu-i va putea salva nimeni. Emigraţia e un bine, emigraţia e ca dumnezeu - dacă nu exista, ar fi trebuit inventată!  

Sărăcia

Şi nu emigraţia, dar sărăcia e răul cel mai mare. Citesc în "La Repubblica" că Republica Moldova e ţara care atrage foarte mulţi aşa-zişi turişti sexuali italieni. Don Cesare Lodeserto, preşedinte al fundaţiei Regina Pacis de la Chişinău denunţă că multe agenţii turistice organizează călătorii cu prestaţii sexuale incluse în preţ. Funcţionează aşa: agenţia, contactată de clientul din Italia, oferă formal numai apartamentul, dar de fapt în pachetul de servicii este inclusă şi prostituata, de multe ori minoră.  Dar ce să zicem de părinţii tailandezi ori africani care îşi vând feciorii şi fiicele pentru 5 euro unor îmbuibaţi perverşi occidentali? Mă tem că s-ar putea să fie şi pe la noi aceste fenomene ruşinoase. La noi, zic, pe plaiul nostru mioritic, nu printre emigranţi. Vedeţi? Aici e buba. Sărăcia te găseşte în ţara ta, unde te apără constituţia ta şi poliţia ta, şi te face neom.

Emigraţia nu e decât un mijloc de a combate sărăcia. şi anume sărăcia este adevăratul pericol şi cea mai mare ruşine. Iar pentru a nu ajunge să-ţi vinzi organele interne ori copiii, pentru a nu te lăsa abrutizat de sărăcie, trebuie să te îmbogăţeşti. Prin toate mijloacele permise, fie în ţară, fie peste hotare, fără a te uita la chemările patriotice de doi bani şi la moralismul făţarnic al celor care îi condamnă pe cei care au izbândit. şi fără a te lăsa înduioşat de sirenele literaţilor care scriu despre emigranţi.

Uitaţi-vă, unii din noi au ajuns departe! "Corriere della sera" scrie despre Alina Cojocaru, Alina Somova, Maria Cochetkova, Dinu Tamazlâcaru, care dansează pe scene înalte. Din fericire, nu ne zboară niciun Predator de asupra capului, iar ţintaşii americani de pe helicopterele Apache nu ne iau în vizorul lansatorului de rachete, fredonând sub nas vreo melodie country, aşa cum se întâmplă cu globalizarea în curs din Afganistan. Nu, noi avem norocul de o globalizare blândă. Aşa că înainte, băieţi! Veţi câştiga în luptă gloria de a fi bogaţi. După care vă rămâne doar un singur duşman de învins: perversiunile, plictiseala şi kitch-ul.

Victor Druţă