Robert Araveicei, coordonatul PNL Italia şi preşedintele Uniunii Liberale a Românilor din Italia (ULRI) ne dezvăluie starea de spirit a liberalilor din diaspora, la aflarea veştii trecerii senatorului PDL Viorel Badea la ei în partid.

Ştiam de venirea senatorului Badea în PNL cu câteva săptămâni înainte de a fi oficializată şi chiar am făcut referiri, pe profilul meu de Facebook, la o viitoare sosire în PNL a unui parlamentar PDL.

Starea creata în diaspora faţă de venirea senatorului Badea în PNL a fost de totală uimire. Am fost sunat de membri şi reprezentanţi ai cluburilor liberale care mi-au spus că se simt trădaţi şi vânduti ca vitele! Mi-au spus "cum este posibil aşa ceva?". O doamnă plângea la telefon şi se ruga de mine de parcă aş fi avut posibilitatea să mai fac ceva, să împiedic "această mizerie!"

Am avut colaboratori care au spus că renunţă, alţii mai incisivi doreau să meargă chiar la Bucureşti! Cu greu am reuşit să-i potolesc şi numai respectul şi încrederea pe care o nutreau faţă de mine i-au făcut să se calmeze.

Cu ce te ocupi dumneata, domnule senator?

Percepţia românului din diaspora este că senatorul Badea a contribuit în mod decisiv la mărirea taxelor consulare şi clipul din Senat când el cerea acest lucru circula nervos pe youtube! Au mai fost şi acuzaţii de înşelăciune care au pus capac şi l-au compromis definitiv pe acest senator, căruia aş dori pe această cale să-i adresez o întrebare existenţială: cu ce te ocupi dumneata, domnule senator? Că eu înca nu am inteles cate propuneri de legi ai făcut în toată această perioadă în care ai fost la putere şi aveai posibilitatea să faci într-adevăr ceva pentru noi. Acum vii şi cu voce caldă vrei să ne îmbeţi că doreşti să faci ceva? Mă faci să râd, pe mine ca şi pe toţi ceilalţi care-ţi urmăresc activitatea! Cine te mai crede?

Însă totul s-a precipitat în momentul în care am avut o conversaţie cu consilierul senatorului Badea, Dumitru Ilinca, care m-a anunţat că încă nu şi-a dat demisia din PDL! Acest mare om politic vine la PNL de la PDL doar dacă "iese ceva" şi pentru el deplasarea dintr-un partid în altul nu are nicio legătura cu ideologii, totul se rezumă la interes!

Care a fost aportul său ca preşedinte PDL diaspora în schimbarea în bine a situaţiei românilor pe care i-a reprezentat? Ce proiecte de lege a propus cât a stat la guvernare ani la rand şi a avut toate pârghiile să poată să facă ceva?

Cei mai mulţi dintre noi ştiu prin câte partide a trecut Ilinca în politica italiană. În caz că Ilinca va dori să intre în PNL, am să propun ca adeziunea sa să nu fie aprobată! Ar fi o ruşine pentru PNL un asemenea membru şi noi ne-am simţi jenant cu un asemenea om alături.

Robert Araveicei

Coordonator PNL Italia

Un nou probabil candidat la un loc în Parlament pe locurile diasporei, Ion Dăscălescu, preşedintele unui "Partid al Românilor din Diaspora" înfiinţat la Reggio Calabria, ne-a trimis o scrisoare în care îl atacă pe Ştefan Stănăşel, care tocmai şi-a anunţat intenţia de a candida la alegerile din toamnă.

Mă numesc Ion Dăscălescu şi sunt preşedintele Partidului Românilor din Diaspora - P.R.D. şi al Asociaţiei Românilor din Sud Italia-A.S.R.I. Aş dori să publicaţi un drept la replică pentru articolul "Ştefan Stănăşel: Candidez pentru Senatul României, iar salariul meu de parlamentar îl voi dona asociaţiilor ".

Eu, ca preşedinte al acestui partid şi ca mulţi alţi români din Diaspora, ne simţim lezaţi de afirmaţiile lui Ştefan Stănăşel, în care spune: "Când am intrat în politică am ales să fac politica românilor din Italia, a românilor care trăiesc în afara ţării" sau "Dacă se vor concretiza anumite propuneri ale unor partide din România, voi alege candidatura pe listele unui partid" sau "fost prim-vicepreşedinte al PDL Italia".

Românii trebuie să ştie adevărul. Ştefan Stănăşel este persoana care s-a implicat cu un exces de zel neobişnuit în căştigarea alegerilor prezidenţiale de către Traian Băsescu, cărând cu autocarele românii la secţiile de votare. De asemeni, a lucrat cot la cot cu portocaliii, îi făcea programul de vizite în Italia lui Monica Macovei - europarlamentar PDL, şi multe altele, probleme cu care s-a lăudat chiar la toată lumea când erau portocaliii la putere.

"Este tipul de om care profită de moment şi se dă pe lângă cine este la putere"

Eu îl cunosc foarte bine. Este tipul de om care profită de moment şi se dă pe lângă cine este la putere sau pe lângă cei de pe urma cărora are un câştig, indiferent de natură. Să nu credeţi că nu s-ar implica la fel pentru portocalii sau dacă i s-ar cere din partea lui Traian Băsescu. Cât despre faptul că face totul în interesul românilor din Diaspora... să ne mai lase cu astfel de afirmaţii. Nu a făcut nimic concret, nici măcar pentru românii din Italia, dar din toată Diaspora, în afară de organizare de spectacole, la care recunosc că se pricepe şi ce-o mai fi făcut prin zona lui. În rest pentru binele general al românilor din Diaspora... nimic. Acum se bate cu pumnul in piept... E un oportunist ca mulţi alţii.

"Eu unul nu ştiu dacă voi candida pentru vreun post de parlamentar pentru Diaspora"

Cât priveşte persoana mea în numele partidului pe care îl conduc, vă pot informa următoarele:

- de peste un an de zile cer autorităţilor române şi italiene diverse probleme

- am făcut cunoscute problemele românilor din Diaspora tuturor în România, Italia, Uniunea Europeană.

- am solicitat să pot expune problemele noastre în Parlamentul Italiei, în Guvernul Italiei şi în Parlamentul European

- în perioada ian.- febr.2012 am fost în ţară, am participat la mitingurile de protest din Piaţa Universităţii,cel organizat de USL la Arcul de Triumf şi cel organizat de Sindicatul Militarilor în Rezervă din Piaţa Victoriei, unde am şi spus câteva cuvinte.

- am fost de cel puţin 3 ori la Ministerul de Externe al României să solicit (cum de altfel cer de peste un an) înfiinţarea unui Consulat românesc în Reggio Calabria şi să pot expune problemele cu care ne confruntăm noi românii din Diaspora.

- încerc de peste un an să aduc o companie low cost în Reggio Calabria pentru a face curse aeriene spre Bucureşti, motiv pentru care am făcut nenumărate drumuri pe cheltuiala mea.

- am solicitat USL când era în opoziţie, dar şi acum, să ne sprijine şi pe noi românii din Diaspora să nu ne mai simţim abandonaţi de România şi ignoraţi şi discriminaţi în statele de rezidenţă, - am solicitat noului Guvern acelaşi tip de sprijin, etc.

A făcut Ştefan Stănăşel asemenea lucruri? Acum se erijează în reprezentantul românilor din Diaspora. Îl mai credeţi oare că nu cumva să aibă sângele portocaliu şi să vă înşelaţi amarnic dacă îl urmaţi? Eu unul nu ştiu dacă voi candida pentru vreun post de parlamentar pentru Diaspora, dar PRD cu siguranţă va participa la alegerile generale.

Ar fi bine să lăsăm animozităţile deoparte, să nu mai ne dăm mari cocoşi individual şi să ne unim toţi românii din Diaspora sub umbrela acestui partid, creat în Diaspora cu şi pentru românii din Diaspora dar şi pentru cei dragi lăsaţi în ţară. Apoi, de comun acord să trimitem în Parlament oamenii potriviţi să ne reprezinte. Cer prin intermediul dv. unirea diasporei române. Cel mai important lucru pentru românii din Diaspora este de reţinut a se uni şi apoi a trimite în Parlament pe cine merită.

Nu trebuie să ne arogăm niciunul dreptul de a fi reprezentanţii tuturor românilor din Diaspora ci trebuie să spunem ce putem face pentru aceştia. Cu acestea fiind spuse, vă rog să-mi permiteţi să transmit tuturor românilor din România şi Diaspora să aibă înţelepciunea necesară pentru a nu mai reveni la putere în veci portocaliii şi să nu iute câte a îndurat poporul român sub conducerea lor.

Reggio Calabria/ Un om de afaceri a ȋnfiinţat Partidul Românilor din Diaspora

EXCLUSIV / Ştefan Stănăşel: ”Candidez pentru Senatul României, iar salariul meu de parlamentar îl voi dona asociaţiilor”

Am primit la redacţie un email de la Octavian Curpas, un român din Phoenix, Arizona (SUA), cu rugămintea de a o publica pe site-ul Gazetei. Este vorba despre o prietenie dintre un român şi un italian din Reggio Calabria. Iată textul integral:

Dumitru Sinu împreună cu domnul Rosetti, profesorul Ene, Titi Filip, Eugen Ştefănescu şi Radu Bumbaru se întâlniseră cu toţii într-un restaurant din Vancouver, Canada, când s-a apropiat de ei un personaj destul de ciudat: blond, înalt, spelb şi cu ochii înroşiţi, poate de la aburii alcoolului sau, cine ştie, poate de la fumul de ţigară ce învăluia ca într-un nor de ceaţă siluetele celor din jur.

Dumitru Sinu ridică privirea şi la fel de mirat ca şi prietenii săi, aşteaptă ca străinul să le spună ceva: Vorbiţi italiana? – a întrebat  necunoscutul, care se pare că-i auzise vorbind şi i se păruse că dialogau în italiană. „Da!” - răspunse nea Mitică pentru că învăţase destul de bine această limbă de la italienii cu care lucra de o bună bucata de vreme. Află astfel că insul ce le întrerupsese discuţiile era suedez, că dorea să comunice cu un italian pe nume Salvatore, care era şi el în restaurant, şi nu găsise pe nimeni care să-i mijlocească această comunicare cu el. „Ai nimerit bine!” – îi spune Mitică şi pleacă împreună cu suedezul spremasa la care era italianul.

Foto: Dumitru si Salvatore

„Salvatore!” – a exclamat Dumitru Sinu şi după ce l-a ajutat pe suedez să-şi rezolve problema, l-a invitat la masa la care erau ceilalţi români. De la prima vedere l-a simpatizat pe carismaticul italian.

De la Terra straniera  şi Dorme Firenze la prietenie, nu e decât un pas!

Îl plăcuse şi Salvatore pentru că italienii, ca de altfel orice altă naţie îi apreciază mult pe cei care le cunosc limba. Nea Mitică lucra cu italieni şi prezenţa  lui Salvatore nu făcea altceva decât să confirme faptul că îi simpatiza şi-i făcea plăcere să se cunoască mai îndeaproape.

Era din Taurianova, o localitate din Reggio Calabria; mulţi dintre italienii pe care Dumitru Sinu îi cunoştea, veneau din acea parte a Italiei. Ştia el că naţia aceasta, de limba căreia se îndrăgostise de-a binelea avea un har, cu care nu mulţi sunt înzestraţi: ştiau să cânte frumos. Intuitiv parcă, l-a provocat pe Salvatore, rugându-l să cânte o melodie calabreză. „Când a început să cânte Terra straniera, toţi câţi eram la masă am amuţit. Salvatore avea o voce superbă, de bariton veritabil. Timp de câteva minute în restaurant s-a făcut o linişte prin care răzbăteau doar inflexiunile vocii lui minunate”. Le-a povestit comesenilor că mai avea patru fraţi şi toţi aveau darul de a cânta. A interpretat apoi, impecabil, Dorme Firenze, reuşind să câştige imediat simpatia românilor cu care de-abia se cunoscuse.

Ca mulţi alţi emigranţi, Salvatore Greco era în căutarea unui loc de muncă. Dumitru Sinu, suflet mare şi deschis spre a face bine, avea deja soluţia: se gândise să-l prezinte pe Salvatore managerului restaurantului la care lucra. I-a spus că el îi va rezolva problema locului de muncă, doar că va trebui să cânte. Adu-l mâine la lucru! - a fost răspunsul managerului, aşa că de a doua zi Salvatore Greco va lucra cu nea Mitică. „Vedeţi? Mitică ştie să-i organizeze pe toţi! – a exclamat domnul Rosetti, atunci când i-am spus lui Salvatore că din ziua următoare va avea de lucru” -  povesteşte prietenul meu, întorcându-se cu gândul în acele timpuri de care îşi amintea cu atâta plăcere.

A doua zi au plecat împreună la restaurantul la care mai lucrau încă mulţi italieni şi Salvatore a fost angajat, fără nicio problemă. Urma să facă curăţenie. Cânta Salvatore şi la restaurant. Managerul era foarte mulţumit de el şi îi spunea adesea lui nea Mitică: Mike, ce voce are Salvatore!

„Îmi plăceau italienii, aveam mulţi prieteni între ei, dar cu mâncarea lor nu mă împăcam deloc: nu ştiau să facă decât macaroane şi spaghetti” – zice nea Mitică. M-a uimit cu câtă plăcere îmi povestea despre Salvatore şi despre italienii  cu care lucrase şi de care îl legau doar amintiri frumoase.

“M-am înţeles bine cu italienii, dar cu Salvatore am legat prietenie pe viaţă!”

Trăind aproape de comunitatea de italieni, mai ales de cei din Calabria pentru care avea o afinitate deosebită, Dumitru Sinu era implicat, inevitabil, în vieţile lor. Era părtaş la bucuriile sau necazurile, împlinirile sau neîmplinirile fiecăruia, aşa cum se întâmplă între prieteni.

De exemplu, tot la Vancouver, Canada, un coleg îl rugase să meargă cu tatăl lui să susţină examenul de obţinere a cetăţeniei. Trebuia să aibă doi martori care-l cunoşteau.  În plus, italianul nu prea cunoştea limba engleză, aşa că nea Mitică l-a pregătit anterior interviului, i-a tradus din  italiană în engleză tot ce avea de pregătit,  repetând cu el provinciile canadiene, sărbătorile lor specifice şi alte particularităţi ale acestei ţări, posibile subiecte pentru acel examen.

“Când am ajuns acolo, respectivul, la fiecare întrebare făcea o pauză şi se uita la mine, aşteptând ca să-i spun răspunsul. S-a cam bâlbâit, dar cu toate acestea i-au dat cetăţenia. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu copiii săi, care nu ştiau mai nimic despre Canada şi cărora, comisia de examinare le-a spus: Sunteţi tineri, voi trebuie să le învăţaţi! – relatează Dumitru Sinu – m-am înţeles bine cu italienii, dar cu Salvatore am legat o prietenie pe viaţă!”.

Cu Salvatore, relaţia de prietenie a fost de excepţie: i-a cunoscut şi părinţii, a devenit, cu timpul, unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, şi acum, când discutam pe această tremă accentuează: “Cu nicio naţie nu te împrieteneşti atât de repede ca şi  cu italienii!”

Mai târziu Salvatore s-a căsătorit şi a avut un fiu pe care l-a botezat Italo Romano Greco! Prietenia cu familia Greco a continuat şi după căsătoria lui Salvatore. Îi cunoştea nea Mitică şi soţia şi ştia totul despre ai lui: “Greco junior şi-a luat de soţie o frumuseţe cubaneză care i-a dăruit un copil superb, atât de frumos, încât toată lumea care-l vedea spunea că are un zâmbet care te topeşte”.

Prietenia dintre Salvatore Greco  şi Dumitru Sinu a fost trainică, ea s-a păstrat intactă şi după ce viaţa fiecăruia dintre ei a urmat o altă traiectorie.

Întâlnirea din toiul nopţii cu un barman în Calabria

În intervalul de timp în care a locuit în Franţa, la Saint Gervais, Dumitru Sinu i-a făcut o vizită lui Salvatore Greco, la el, în Calabria. A trebuit să traverseze întreaga Italie până a ajuns la destinaţie, însă a făcut-o în numele uneia dintre cele mai frumoase prietenii din viaţa lui.

Taurianova, localitatea din sudul Italiei unde vieţuia Salvatore Greco aparţine provinciei Regio Calabria, care se întinde până în vârful renumitei cizme italiene. Cu malurile scăldate de Marea Ionică – parte componentă a Mediteranei - la est şi sud, şi Marea Tireniană – un braţ al bazinului vestic al aceleiaşi Mediterane – în vest, despărţită la nord de restul Italiei printr-o barieră naturală formată de Munţii Pollino, Calabria atrage pe tot parcursul anului turişti din toate colţurile lumii. Dispune de nenumărate obiective turistice: temple antice care încă mai sunt în picioare pe dealurile din Cantanzaro, castele medievale, vestigii istorice, vechi bazilici, parcuri naturale cu specii rare de plante si arbori, locaţii agroturistice minunate unde obiceiurile şi tradiţiile calabreze sunt la ele acasă, hoteluri elegante şi plaje minunate.

Situatăla 66 km nord-est  de capitala provinciei - oraşul Regio Calabria - şi 80 km sud-vest de Cantanzaro, Taurianova are în apropiere câteva localităţi mai mici ce i se subordonează din punct de vedere administrativ: San Martino, Amato, Pegara şi Donna Livia. Satul lui Salvatore de-atunci, astăzi a ajuns un orăşel dezvoltat, cu multe companii şi obiective turistice. Cine a vizitat sudul Italiei şi nu a ajuns în Calabria, e ca şi cum n-ar fi vizitat nimic!

“Am ajuns în satul lui Salvatore dimineaţa, pe la ora trei sau patru. Nu am vrut să-l trezesc atât de devreme şi mi-am amintit că îmi spusese că în sat la ei este un bar, la care trăgea el de obicei. Ştiam deja multe despre barmanul de-acolo. Aşa că m-am oprit la un pahar de vorbă, iar când am intrat şi l-am salutat, spunându-i pe nume, barmanul a exclamat: Tu esti Mike!  Salvatore mi-a povestit mult despre tine. - Dar mie, câte nu mi-a spus de tine!  - i-am zis italianului cu care am stat la taclale până la ziuă, de parcă ne-am fi cunoscut de-o viaţă. Italienii sunt singurii, dintre toate naţiile, care te iau în braţe din primul minut!”.

Dumitru Sinu este mândru de faptul că în vremea aceea, emigranţii  români de pe teritoriul nord american erau foarte respectaţi de toate comunităţile ce convieţuiau aici: veniseră legal, primiseră viză şi dădeau dovadă de seriozitate în tot ce făceau, le plăcea munca, erau inteligenţi şi deosebit de prietenoşi. Salvatore Greco a rămas cu acest respect pentru conaţionalii noştri şi după ce s-a întors în Italia, când îi scria lui nea Mitică, mărturisindu-i că în virtutea prieteniei pe care i-o purta, într-un apartament din curtea casei sale adăpostea mai mulţi români: Dar nu-s ca voi, Mike! – spunea nostalgic italianul.

„E come noi, altri no sono!”

„Ne-a vizitat Italo Romano Greco, fiul lui Salvatore chiar aici la Phoenix -  îmi spune nea Mitică – tatăl său îi dăduse acest nume încărcat de simboluri! Era arhitect şi venise la noi să-şi perfecţioneze engleza”.

Îi adusese o scrisoare de câteva pagini de la tatăl său, prin care acesta îl ruga pe Mitică Sinu să scrie o carte despre viaţa lor din Vancouver: Caro Mike, îţi trimit dedicaţia,  cui adică să dedici cartea, pentru că în momentul în care ai dedicaţia, cartea e pe jumătate scrisă!– spunea dragul meu prieten în rândurile sale. Şi urma dedicaţia scrisă cu majuscule: DEDICO A MIA MADRE QUESTA PICCOLA EPOPEEA  RURALE QUE CANTA LA BELLEZZA DELLA MIA TERRA E IL DOLORE DELLA MIA GENTE. Salvatore ştia povestea lui nea Mitică şi-i sugera să dedice cartea pe care dorise să o scrie mamei sale, pe care n-o cunoscuse, o carte care să ilustreze frumuseţea pământului şi durerea vieţii lui...

„După părerea lui Salvatore, cartea ce urma să o scriu, trebuia neaparat dedicată tuturor celor din exil care au avut curajul să treacă frontiera clandestin, care au lăsat o mamă şi un tată, poate şi o soţie, un copilaş şi o carte deschisă pe masă, şi dintre care unii au ajuns la închisoare... După cum spune Nicole, soţia mea, nu pot aţipi nici astăzi când se încălzeşte perna. Şi mai zicea Nicole atunci când citeam scrisoarea lui Salvatore: Dedic-o şi celor care cântă sau au cântat fără să aştepte să fie rugaţi sau plătiţi, şi pune-i şi pe stângaci, pentru că şi ei au probleme chiar şi atunci când vor să deschidă o conservă...” – îmi spuse Dumitru Sinu.

A continuat să-mi vorbească despre întâlnirea cu băiatul lui Salvatore, pe care-l caracteriza ca fiind „un italo- romano-greco - simpatico, gentile, cu umor şi cu o voce, nu chiar ca a tatălui său, dar foarte apropiată”. Cu un spirit inconfundabil, băiatul lui Salvatore dezbătuse paragraf cu paragraf cu nea Mitică şi doamna Nicole, conţinutul scrisorii tatălui său. La un moment dat, când Salvatore venise cu ideea ca introducerea să o facă doamna Nicole, iar dânsa se întreba contariată ce să scrie despre soţul ei, care aprinde lumina de 30 de ori pe noapte şi cu care nici măcar nu doarme în aceeaşi cameră, Italo izbucneşte în râs afirmând: Ma un pocco amore...si, si! Îi semăna tare bine tatălui său!

Rândurile lui Salvatore l-au pus pe gânduri pe Dumitru Sinu. Într-adevăr, viaţa lor în Vancouver fusese frumoasă, tumultuoasă, plină de amintiri de neuitat. Când erau împreună, toţi acei emigranţi care făceau parte din cercul lor de prieteni, Salvatore spunea: E come noi, altri no sono! Nimeni nu era ca ei, cu certitudine!

„Înainte să moară, Salvatore mi-a dat un telefon: Eu plec! - mi-a spus –. Hai, Salvatore, noi nu murim aşa uşor! – i-am răspuns, păstrându-mi cumpătul. Simţea că se duce... şi aşa a fost!” Apoi, Dumitru Sinu continuă retoric: ”Ce este viaţa?!”

Emoţia ce-l stăpânise în timp ce-mi povestea de Salvatore se puteau citi limpede pe faţa lui  nea Mitică. „Când Beethoven simţise că moartea i se apropie, se întrebase: Şi asta-i tot?”- zice prietenul meu. Apoi, pe-un ton ridicat şi ferm, încheie hotărât: „Asta-i tot, domnule!”

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

O româncă rezidentă în Italia de 7 ani, aflată la vârsta pensionării, ne-a contactat la redacţie pentru a-şi exprima nemulţumirea faţă de numărul foarte mare de conaţionali care figurează pensionari pe caz de boală în România dar "muncesc binemersi" în Italia. E uimită de faptul că "aceştia se întorc în fiecare an acasă, dau ploconul şi nimeni nu îi depistează iar cei care au dreptul cinstit la pensie, suferă."

Călinescu Vasilica, originară din Bucureşti, împlineşte anul acesta 60 de ani. Lucrează în Italia ca "badante" din 2005. A lucrat mai bine de 26 de ani în Bucureşti, la "Filatura", iar când a rămas fără muncă s-a hotărât să plece. De când a plecat, din motive legate de locul de muncă, nu a reuşit să se întoarcă în ţară, nici măcar când i-a murit soţul.

"Când am decis să plec în Italia, am lăsat fata în ultimul an de liceu. Situaţia era destul de grea pentru familia mea. M-a ajutat o prietenă să-mi găsesc de lucru. Nu credeam însă că n-o să-mi mai văd soţul. După cinci luni de la plecarea mea a paralizat şi a rămas în grija fetei. Nu puteam să mă întorc pentru că era nevoie foarte mare de bani.

În spitale toţi trag de tine să le dai bani, trebuie să cumperi medicamente, pansamente şi să plăteşti tratamentele. A murit după doi ani şi jumătate dar nici de astă dată nu am putut pleca. Familia la care lucram nu se putea lipsi de mine, pentru că îngrijeam un bătrân care nu era autosuficient. Mi-au dat 3.000 de euro să trimit pentru înmormântare, numai să rămân în Italia."

A schimbat locuri de muncă, unele plătite mai bine, altele mai rău, a dormit în camere mici, a stat trează nopţi la rândul la capătul unor bătrâni suferinzi, a mâncat ceea ce i se dădea, iar zile libere nu a prea avut. Din cei şapte ani în Italia, doar unul figurează cu taxe plătite în regulă, în rest a muncit doar la negru.

"Am muncit la asistenţă bătrâni şi nu am strâmbat niciodată din nas. Nopţi nedormite, fară zile libere, salariu mic. Au fost şi locuri mai bune, nimic de zis. Problema e însă că poate mă voi întoarce în ţară şi voi avea nevoie de o pensie. Am muncit 26 de ani la "Filatura" şi alţi 6 la un fast-food, dar cei 7 din Italia nu figurează nicăieri. Doar pentru unul mi s-au plătit "contributele" dar eu ştiu dacă îl pot recupera? Apoi, la mine nu mă prea gândesc, că o pensie până la urmă o iau, dar ce fac tinerii din ziua de azi, cum e cazul fiicei mele, care la 26 de ani nu are nicio vechime. Eu la vârsta ei aveam deja 8 ani pe cartea de muncă."

"Din păcate, în ţară, toţi fură"

Problema pe care "o roade cel mai tare" e legată de faptul că în ţară pensiile s-au micşorat, principala motivaţie a guvernanţilor fiind lipsa de bani. Se întreabă însă de ce statul român nu încearcă să descopere pe cei care nu merită pensie pe caz de boală, multe cazuri de acestea ştiindu-le din comunitatea de românce din Termoli, Abruzzo, oraşul unde lucrează în momentul de faţă.

"Citesc în fiecare săptămână ziarul dumneavoastră şi mă îngrozesc despre veştile din ţară. Pensii mici pe motiv că nu sunt bani. Păi cum să fie bani dacă trebuie să împartă cu cei care nu merită pensii? Cred că sunt mii de români care figurează ca pensionaţi pe caz de boală, dar muncesc aici în Italia, de exemplu, binemersi.

Aceştia se întorc în fiecare an acasă, dau ploconul şi nimeni nu îi depistează iar cei care au dreptul cinstit la pensie, suferă. Cunosc multe cazuri de felul ăsta. Numai ce-i auzi că pleacă pentru o lună în ţară, cică să se interneze pentru dosarul de boală. îşi iau banii strânşi de un an din pensie şi se întorc din nou aici. Iar aici nu vin la odihnă, ci la muncă. Păi cum să mai aibă statul bani de pensii pentru cei care merită, dacă trebuie să le dea ăstora? E posibil să nu-i depisteze nimeni? Din păcate, în ţară, toţi fură."

Românca s-ar întoarce acasă, dar nu întrevede niciun viitor. "Cine se mai uită la cei de vârsta mea? Am curajul să mă întorc fără să am posibilitate să câştig un ban? Fără să am o pensie decentă? Imposibil.".

Am întrebat-o cu ce crede că ar putea-o ajuta statul român. "Păi nu cred că mă poate ajuta direct cu ceva. Dar ar trebui să fie atent cu cei care înşeală statul şi iau pensii nemeritate. Sunt atât de multe neajunsuri şi probleme în ţară, încât mă apucă groaza când mă gândesc la ce viitor ar putea avea copilul meu."

Andi Rădiu