|
Mihaela Agapie s-a născut la Bucuresti în 1955, este de profesie proiectant si locuieşte la Palermo de peste 20 de ani. Este proprietara unei agenţii de pariuri, afacere care o mulţumeşte pe deplin. Cu toate acestea, visul său este să se reîntoarcă în România. Aflăm de la Mihaela cum se pleca pe vremuri, cand nu existau multe speranţe de întoarcere şi cum se vedea Italia prin ochii unui român ieşit din lagărul comunist.
Când aţi venit în Sicilia? «În 9 aprilie 1988, prin căsătorie. N-am cum să uit data, era foarte greu să te căsătoreşti cu un străin atunci. Giovanni mi-a fost prezentat de o prietenă în 1985, instrumentistă în Orchestra Simfonică Siciliană, prietenă din copilărie. Depusesem actele la Consiliul de Stat în aprilie 1986 şi mi-au fost aprobate în octombrie 1987. Când am primit aprobarea pentru căsătorie m-a anunţat tata telefonic, eram la birou, lucram în proiectare la Electromagnetica din Bucureşti. M-au trecut toate căldurile, fiindcă tata nu deschisese plicul. Mi-am dat demisia în octombrie şi în noiembrie am făcut nunta şi mi-am schimbat actele. Pe 7 aprilie 1988 am părăsit România cu maşina, aveam voie să iau în bagaj doar un schimb de haine. Celelalte lucruri le-am trimis într-o ladă de lemn cu CFR-ul. Ladă care a ajuns dupa trei săptămâni şi care continea, pe lângă cadourile de nuntă, o plapumă pe măsura paturilor de aici, efectele mele personale şi două perne mari de fulgi. Lucruri pe care le am şi acum. Fiind singurul copil la părinţi, vă puteţi imagina starea sufleteasca pe care o aveam toţi în dimineaţa plecării. Singurul sfat pe care l-am primit a fost de la tata: "Fată, dacă nu-ţi place acolo, casa ta e tot aici!". Pe drum nu am văzut mare lucru, dar plecasem cu doua dorinţe: când ajung în Italia să manânc o îngheţată şi la Napoli o pizza. La Napoli am ajuns pentru îmbarcarea pe vas şi n-am avut curaj să cobor din maşină. Drumul spre port era printr-un cartier cu blocuri coşcovite, cu cearşafuri atârnate la uscat, m-a uluit şi puţin m-a şocat remarca sotului meu: "atenţie, aici se fură". După puţin timp, am vizitat cu calm acest oraş extraordinar şi bineînţeles mi-am schimbat părerea. Am ajuns la Palermo cu vaporul la 7 dimineaţă, unde eram aşteptată ca "a şaptea minune a lumii" de toată familia sotului.»
Cum a fost primul an? «Bine, m-am integrat destul de repede. Oricum eram minunată de faptul că nu existau cozi, că se găseau de toate în magazine. Le trimiteam pachete parinţilor. Şi sunam prin comandă, aşteptam mult la telefon legătura. Am început să cunosc alţi români stabiliţi la Palermo. A venit revoluţia. Pe televiziunea italiană anunţaseră deja din 16 decembrie că România şi-a închis graniţele. Mi-era groază că nu o să-mi mai vad părinţii.»
Când v-aţi reîntors în România? «În martie 1990. Mormintele din Cimitirul Eroilor erau proaspete încă. I- am luat pe părinţii mei la mine în vizită.»
Care au fost cele mai dificile momente în Italia? «Nu am avut momente foarte dificile. Eu am venit aici având o bază, o familie.»
Care au fost cele mai plăcute momente ? «Când mi-am adus părinţii în vizită, şi pentru că era 1990 şi era Campionatul Mondial de fotbal, am reuşit să-l duc pe tata, mare pasionat de fotbal, la stadion să vadă meciurile jucate la Palermo. Pe tata l-am pierdut după puţin timp, în 1993. Un alt moment frumos a fost când ne-am cumpărat pravălia noastră, un chioşc central de ziare. Dar cea mai mare împlinirire a fost când am deschis Agenţia de Pariuri la Castellammare del Golfo. Sunt mulţumită. Alte momente frumoase au fost, de exemplu când, în 2001, în cadrul Festivalul Uniunii Teatrelor Europene care s-a desfasurat la Palermo, am avut ocazia să-i întâlnesc pe marii artişti ai Teatrului Bulandra: Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Irina Petrescu, Horaţiu Mălăele. ~n toamna anului trecut, am tradus şi am însoţit la Bucureşti trupa Teatrului Garibaldi din Palermo. În cadrul asociaţiei culturale "Nicolae Bălcescu" am sărbătorit pentru prima dată ziua României. Toate, momente de neuitat.»
Vi s-au împlinit visurile? «Da, în mare măsură. Poate aş fi fost mai împlinită dacă aveam un copil, dar n-a fost sa fie... Dar mai am un vis de împlinit: să mă întorc acasă.»
De ce? «Pământul în care te-ai născut te cheamă. Poate dacă aş fi avut un copil nu m-aş fi gandit să mă întorc. Nu mi-e teamă, e ţara mea şi probleme sunt peste tot. Iar soţul meu iubeste România.»
Cum vă vedeţi viaţa în România? «Într-un loc foarte iubit de soţul meu, casa pe care ne-am făcut-o la Breaza, să-mi aranjez o mică grădină de zarzavat şi multe flori şi… cel mai important, multă linişte.»
Care sunt diferenţele observate de dumneavoastră între români şi italieni? «Diferenţe mari nu sunt, eu cred că suntem mai spontani, avem mai mult simţ practic şi un pic mai multă cultura generală, fară să jignesc pe nimeni, cel putin noi, din generaţia mea. Noi avem soluţii aproape la tot, avem acel spirit de a ne adapta la orice situaţie şi… de a face haz de necaz.»
Ce calităţi şi defecte au românii din Italia? «Între noi suntem câini. Suntem invidioşi dacă unul reuşeste şi altul nu; naivi, într-un fel, credem că tot ce zboară se mănâncă. Dar niciunul nu uită că "nicăieri nu-i mai bine ca acasă". Avem şi calităţi, suntem muncitori, ospitalieri, dar trebuie sa fim mai atenţi, să deschidem bine ochii în cine să avem încredere. Poate că dacă am fi mai uniţi, am avea mai multă forţă si ne-am face cunoscuti mai mult prin lucrurile bune şi n-am fi consideraţi doar prin prisma hoţilor, violatorilor sau ucigaşilor.»
Crina Suceveanu
|
STRANIERIINITALIA.IT