Enzo Bettiza, jurnalistul italian care l-a intervievat pe Ceaușescu se destăinuie: «Ceaușescu era un vampir, adevărata stăpână a României era Elena»

Enzo Bettiza, jurnalist italian de 90 de ani, amintește într-un interviu în Corriere della Sera întâlnirile pe care le-a avut cu Ceaușescu în anii ‘60: «Ceaușescu era un vampir transilvănean. L-am văzut de trei ori, era prezent și adevăratul șef al României: soția sa Elena. O femeie haină cu privirea ascuțită».

Enzo Betizza a fost corespondent din străinătate mai întâi pentru La Stampa și apoi pentru Corriere della Sera. A fondat împreună cu Indro Montanelli ziarul Il Giornale la care a fost și co-director. Bettiza a mai fost director al cotidienelor Il Resto del Carlino și La Nazione și autor a numeroase cărți. Activitatea sa s-a concentrat în special pe studierea țărilor Europei Centrale. A fost senator al Italiei din 1976 până în 1979 din partea Partidului Liberal Italian. Din 1979 până în 1989 a reprezentat partidul în Parlamentul European, trecând apoi la Partidul Socialist Italian.

Actualmente este editorialist la ziarul La Stampa.

Într-un interviu acordat lui Aldo Cazzulo în Corriere della Sera, Enzo Betizza amintește anii în care a fost corespondent la Moscova.

Domnule Bettiza, ați devenit cunoscut fiindcă ați fost primul corespondent occidental din Moscova care a scris că rușii au renunțat la relațiile cu chinezii și că ruptura din blocul comunist ar fi ajutat America să câștige Războiul Rece.

«Astăzi ar trebui să pun pe YouTube un video în care dansez. Însă am aproape nouăzeci de ani și nu îmi pot permite acest lucru».

În Jurnalele sale, anul 1966, Montanelli notează că dvs. erați sigur de înfrângerea comunismului.

«Montanelli disprețuia burghezia pe care o apăra și admira comuniștii pe care îi ataca. Era convins că Revoluția ungară se datora muncitorilor care doreau socialismul adevărat; în timp ce fusese o revoltă naționalistă și antisovietică. Și rușii, încurajați de Togliatti, l-au spânzurat pe Nagy, înlocuindu-l cu amicul său Kadar, fost dizident. Care a acceptat, deși șeful poliției politice Farkas, pentru a-l umili, a urinat la el în gură. Acesta era homo sovieticul».

(…) Dvs. i-ați intervievat pe Tito și Ceaușescu

«Tito era un om al Europei Centrale. Fiu natural al unui aristocrat, adora operetele vieneze. Se căsătorise cu o morlacă drăguță, Jovanka. Am întâlnit-o la Brioni, insulă unde trăia printre girafe, struți, elefanți. Ceaușescu era un vampir transilvănean. L-am văzut de trei ori, era prezent și adevăratul șef al României: soția sa Elena. O femeie haină cu privirea ascuțită».

Și Hrușciov?

«Un țăran ucrainean care l-a jucat pe supraapreciatul Kennedy. I-a ridicat Zidul sub nas și a evitat războiul nuclear, deși Castro îl solicitase: era gata să vadă distrusă Cuba numai ca să distrugă America». (…)

Vampirul de pe planeta roșie

Enzo Betizza a scris în urmă cu mai mult timp în La Stampa o cronică a întâlnirilor sale cu Nicolae Ceaușescu, al cărui sfârșit, spune el, a marcat sfârșitul secolului comunismului. „Vampirul de pe planeta roșie” se numește amintirea lui Enzo Betizza despre Ceaușescu și România anilor dictaturii.

Dacă este istoria și nu calendarul cea care ritmează durata secolelor, atunci se poate spune că durata reală a acestui secol a coincis cu cea a comunismului. (…)

Pentru mine, secolul XX s-a întunecat brusc odată cu dramaticele imagini pe care televiziunea mi le-a adus în casă din România, în zilele care au precedat cu puțin Crăciunul din 1989. Imagini meticuloase, persistente, aproape didactice, care au făcut să se deruleze în fața ochilor mei orele lente și extreme ale lui Nicolae Ceaușescu: discursul său de la balcon în București întrerupt brusc de urletele și huiduielile mulțimii, apoi arestarea neașteptată, transportul cu TAB-ul către un loc necunoscut, procesul instantaneu, în fine consultația medicală, cu pieptul gol, înainte de execuția iminentă. Cu greu reușeam să cred ceea ce vedeam aproape în timp real pe ecranul televizorului. Niciodată nu mi-aș fi putut imagina să urmăresc mișcările și pașii omnipotentului «conducător» care, însoțit de soție, părea că se îndreaptă către moarte cu aceeași enigmatică imperturbabilitate cu care a secerat viețile a cine știe câte victime nevinovate. Acele secvențe de televiziune, triste și sordide ca o înmormântare de mâna a treia, au fost cele care m-au anunțat că secolul ajunsese cu adevărat la ultimul său Crăciun.

(…) Ceaușescu era cu totul altceva decât o figură îndepărtată pentru mine. Printre personajele faimoase din a doua jumătate a secolului XX, tiranul român a fost cel pe care l-am intervievat cel mai mult.

Prima dintre întâlniri a avut loc în 1966. Ceaușescu devenise de numai un an secretarul general al partidului. De la Gheorghiu-Dej, marele mentor cunoscut la închisoare în 1933, nu moștenise numai funcția ci și testamentul politic bazat pe două piloane fundamentale: aspirația la independență națională și încrederea oarbă în stalinismul tehnocrat ca instrument indispensabil pentru transformarea accelerată a unei țări înapoiate cu putere industrială de capacitate medie. Dej fusese un naționalist-stalinist în felul său onest și coerent. Înainte de a muri și lăsa puterea în mâinile micului cizmar oltean, care vorbea puțin și nu zâmbea niciodată, a nimicit clica pretorienilor filoruși sosiți de la Moscova în urma Armatei Roșii: printre aceștia, dura și nemiloasa Anna Pauker, inspiratoare a intensivei rusificări a României postbelice, care și-a predat plutonului de execuție până și soțul acuzat de deviaționism antisovietic.

«România pe cont propriu!». Acesta a fost sloganul patriotic pe care Dej, opunându-se ambițiilor colonialiste ale lui Hrușcev, le-a insuflat în creierul brut, viclean, precaut, al acelui obscur elev al său care venea din îndepărtata și sudica Oltenie. Puțini știau atunci cine era Ceaușescu. Silențiosul său parcurs revoluționar se desfășurase în totalitate în cadrul frontierelor românești. Înainte de război luptase cu obstinație împotriva semi-dictaturii monarhiste, organizând greve și demonstrații și sfârșind, de mai multe ori, în celule de izolare ale medievalelor închisori balcanice din acea vreme. Apoi, după război, fără a se face observat de nimeni, nici măcar de atotvăzătoarea Pauker, a început cu răbdare să urce treaptă cu treaptă piramida aparatului. Dintre toate carierele conducătorilor comuniști, din diferite țări din Est după 1945, aceea a fostului cizmar din sudul românesc a fost cea mai similară carierei taciturne și oblice a lui Stalin.

(…) Imediat ce am văzut-o pentru prima dată de aproape, în acea târzie vară din ‘66, fața rustică și pământie a lui Ceaușescu m-a făcut să mă gândesc la a sa autohtonă Georgia: Oltenia rurală, săracă, închisă în sine însăși, la mii de mile distanță de arcurile triumfale din București, de castelele somptuoase ale Transilvaniei, de plajele mondene ale Mării Negre. Învecinându-se cu Serbia, care estompează caracterul lor aspru și războinic, oltenii constituie dintodeauna o raritate exotică în cadrul unei antice națiuni prelatine, neolatine, cu caracter ingenios și artistic. Poporul său agrar, legat de secole de glie, primitiv, superstițios, în anii ‘60 părea încă pietrificat în acel inefabil și magic «spațiu mioritic» descris de Lucian Blaga și Mircea Eliade: o dimensiune atemporală , aproape extraterestră, cu instincte de moarte și cruditate vampirești pe fundal. Acele misterioase întinderi, acele sate ascunse în păduri tenebroase, ar fi constituit pepiniera din care Ceaușescu, consolidându-și și însăprindu-și puterea supremă, ar fi luat loialii sângeroasei Securități.

Niciun alt lucru nu poate explica din profunzime precum substratul oltenesc, care evocă trageri în țeapă turcești și violențe sârbești, caracterul sumbru al lui Ceaușescu și al Securității sale, care a fost ceva mai complex și mai implacabil decât o poliție secretă: o adevărată armată a terorii, totalmente și în mod inexorabil devotată numai persoanei și voinței șefului ei suprem. Precedentele istorice ale acestei miliții asasine le putem găsi numai în Oprichnina lui Ivan cel Groaznic, în GPU-ul lui Stalin, sau în SS-ul Gestapoului lui Hitler. În plus cu o notă autohtonă a Gărzilor de Fier.

Micuț, imobil, cu ochi foarte mici concentrați pe podea, slab și prudent în răspunsurile la întrebările mele, Ceaușescu amintea prin fiecare trăsătură rudimentară de a sa, prin fiecare gest lent și precaut, originara beznă rurală a meleagurilor sale. Nu o evoca numai prin nuanța levantină a tenului. Părea, nu știu cum, să o evoce mai ales prin gura moale și diformă, aproape lipsită de linia despărțitoare dintre cele două buze: o lipitoare prinsă în mod accidental de un chip de ceară pământie. Deasupra canapelei pe care stătea așezat, un divan rococò regal cu brațe aurite și catifele stacojii, care nu avea nicio legătură cu corpul său mic și neîndemânatic, ieșea în evidență pictura în ulei a unui eveniment epic important: intrarea lui Mihai Viteazul în orașul cucerit Alba Iulia, unde acel victorios voievod renascentist a proclamat unirea regatelor Țara Românească, Moldova și Transilvania, embrionul României moderne. Un modest bust al lui Lenin, în mod discret izolat într-un colț, se chinuia să amintească oaspetului că locul în care se afla nu era palatul regal al regelui Carol ci sediul comitetului central al unui partid comunist.

Vegetarianul Ceaușescu, care detesta mâncărurile cu carne și țigările la fel ca Hitler, vorbind își umezea din când în când gura moale cu câteva picături de suc de portocale. Era încercuit de un grup numeros de colaboratori: secretari, interpreți, stenografi, experți sau specialiști în economie sau politică internațională. O prezență întru totul de prisos și decorativă, întrucât nimeni, cu excepția interpreților bâlbâitori, nu îndrăznea să vorbească. S-ar fi spus că nici măcar nu îndrăzneau să respire. Tema interviului era deschiderea economică a României către Occident și noua independență românească față de Uniunea Sovietică. Primeam răspunsuri ponderate, forțate, dar lipsite de echivoc. «România pe cont propriu!». Imediat ce Ceaușescu a rostit fatidica frază obligatorie, toți cei din jur și-au aplecat capetele într-un gest colectiv de consens și respect.

Ne revedem iar, față în față, la câteva luni după intervenția militară sovietică în Cehoslovacia. Înainte de invazie, în zilele cele mai calde ale «Primăverii de la Praga», Ceaușescu și Tito s-au dus în capitala boemă. Mareșalul iugoslav a salutat mulțimea însă nu a deschis gura. «Conducătorul» în schimb a deschis-o în mod curajos, criticând, de la înălțimea palatului prezidențial praghez, rușii care își concentrau deja trupele la granița cu Cehoslovacia și România. Mi s-a părut, revăzându-l, agitat și iritat vag de pedeapsa aplicată de Brejnev lui Dubcek și tovarășilor. La început a încercat chiar să încălzească atmosfera, mereu rece și amorțită precum totul în jurul lui, trimițându-mi schițarea vagă a unui zâmbet pe care nu a reușit să-l configureze pe acea gură lipsită de formă și contur. Apoi, mai vorbăreț decât de obicei, a criticat prin aluzii doctrina «suveranității limitate» fără a numi în mod direct rușii.

De data aceasta m-a uimit numărul mai redus de colaboratori din jurul șefului care, după ce i-a sfidat în mod deschis pe sovietici din Praga, a început să-și dea aere de moștenitor direct al lui Mihai Viteazul. Silabisea ca un voievod din vremurile trecute, ca un salvator al patriei, ca un apărător ferm, chiar dacă circumspect, al suveranității naționale împotriva imperiului de doctrine hegemonice și intimidatoare care atunci înnebuneau Europa de Est. M-a anunțat că Parlamentul avea să adopte o lege specială care trebuia să confere numai șefului statului, deci lui însuși, puterea de a accepta sau nu șederea unor armate străine pe teritoriul românesc: un răspuns clar adresat lui Brejnev care, după ocupația militară din Cehoslovacia, insista ca țările Pactului de la Varșovia să păstreze în România, pentru o perioadă nedeterminată, o serie de unități militare de manevră. Chiar și oamenii pe care îi întâlneam în acele zile pe stradă și în cafenele păreau satisfăcuți și hotărâți.

Cei mai îndrăzneți mi-au șoptit: «Voievodul nostru roșu cu siguranță este feroce; dar cel puțin ne apără de cruzimea cazacilor care din 1940 ocupă și devastează Basarabia». Ultima dată când m-am întors să-l văd personal, tot în sala rococò a comitetului central, era 1976. Trecuseră zece ani de la prima întâlnire. M-a impresionat drastica reducere, chiar eliminare, a cercului de colaboratori și asistenți din jurul dictatorului înconjurat de o aureolă de singurătate aristocratică și enigmatică. Rămăseseră în trei: el, interpretul și un secretar stenograf. Mi s-a părut mai palid, mai umflat decât de obicei, ca și cum ar fi devorat și digerat prost întregul său cortegiu de servitori terorizați. Dar în realitate era bolnav. O boală obscură, aproape vampirească, părea că i-a supt sângele și i-a împiedicat gesturile și cuvintele, care îi ieșeau stinghere și confuze din gură. Aproape spectrul unui spectru.

Mi-a vorbit despre socialismul amenințat, despre economia în dificultate, despre cursa înarmării cu rachete care amenința stabilitatea în Europa și Balcani. Am înțeles că luase sfârșit «miracolul industrial român», bazat pe cele mai avansate standarde tehnologice occidentale, pe plata meticuloasă a datoriilor externe, pe autoarhie și foamea muncitorilor. Am înțeles, printre rânduri, că despotul acum solitar și clanul său familial începeau să se simtă asediați de o conjunctură defavorabilă.

Dintr-odată s-a deschis o ușiță laterală. A intrat, pe vârful picioarelor, o femeie de circa cincizeci de ani, cu părul de un blond-argintiu pieptănat în formă de tort nupțial deasupra unui craniu mic, colțuros, aproape ascuțit. Chipul părea împietrit, inexpresiv, cu un ceva de neterminat și de fetal în fizionomia vagă. Purta un pretențios taior Chanel care nu reușea să-i îndepărteze aerul de învățătoare de școală elementară. S-a așezat pe un fotoliu aflat la distanță, a rămas acolo împietrită circa un sfert de oră, a ascultat cu atenție întrebările și răspunsurile interviului. Deodată, în aceeași tăcere în care intrase, a dispărut mută și fără a saluta. Mai târziu, m-au informat că întrevăzusem infirmiera bolnavului și adevărata stăpână a României: inginerul chimist Elena Ceaușescu.

Astăzi se obișnuiește să se spună că tragica parabolă a Ceaușeștilor nu a fost aceea a doi adevărați comuniști. Nimeni nu dorește să-și amintească secera și ciocanul care dominau centrul drapelului românesc. Cu toate acestea, dacă vrem să fim exacți și mai aproape de adevăr, nu se poate deloc ignora că sfârșitul comunismului a coincis la milimetru cu împușcarea lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu. Cu aceste gânduri am oprit televizorul în decembrie 1989 având impresia că ies, în manieră imediată și definitivă, din secolul marilor iluzii alimentate de monștri și de fantome.

(Enzo Bettiza, La Stampa)