Mirela Bălan, pictorița din Huși afirmată în Italia: «Așa am devenit o artistă cunoscută»

Vine din orașul Huși, unde arta sa este foarte cunoscută și apreciată. Pe plan național în România nu este însă faimoasă, poate și pentru faptul că a ales să plece în Italia. Dar valoarea nu putea trece neobservată, astfel că acum, Mirela Bălan, stabilită la Dozza, lângă Bologna, este o artistă care a participat la zeci de expoziții, în numeroase galerii importante italiene, cunoscută în lumea artei de artiști, critici, editori, cu tablorui vândute în toată lumea.

Mirela Bălan, ce aţi reuşit să realizaţi până acum în domeniul artistic?



«În Italia am reuşit să desfăşor o activitate intensă ca artist. Până în prezent am organizat patru expoziții personale, fiecare cu minim 50 de tablouri şi am participat la numeroase expoziţii colective unde am fost invitată sau în cadrul Asociaţiilor de artişti unde sunt înscrisă. Asta deoarece, încă de la început, am fost susţinută şi încurajată de italieni şi chiar de primăriile unor oraşe care au considerat că arta mea place şi va avea succes. S-au publicat articole în ziare cu tablourile mele şi despre mine, în reviste de artă şi am avut câteva emisiuni la televiziune. Am expus în galerii din Bologna, Ravenna, Imola, Castel San Pietro Terme, Cervia, Cesena, Forli, Modigliana, Faenza. Aşa am reuşit să cunosc mulţi artişti, critici de artă, editori, colectionari.»

De ce aţi plecat din orașul dvs. natal, Huşi şi ce activitate aveaţi înainte de a pleca?

«Ca tot românul care emigrează, am plecat din România, părăsind locurile natale, cu un sac de vise în spate, sperând la mai bine. Acasă aveam cam aceeaşi activitate, mai mult sau mai puţin. Câţiva ani am avut un atelier de pictură personal unde pictam, făceam firme, planșe şcolare, icoane, rame pentru tablouri, etc. Funcţiona atât cât se putea, poate şi datorită faptului că eram singură. Înainte de asta, mult timp, am lucrat ca laborantă.

Am plecat în Italia acum şapte ani. Nu uit înghesuiala de la Atlassib, românii care călătoreau şi ei la fel ca mine, cu sufletul strâns, unii trişti, alţii nu, unii optimişti, alţii nu…

Greu, foarte greu a fost la început. Am lucrat ca badante 4 luni. Trebuia să am grijă de o bătrână care nu vorbea, nu mergea, nu auzea… un fel de legumă. Şi cum toate astea nu erau destule, mai locuia şi într-un câmp unde nu aveai cu cine vorbi. Mi-a fost greu, dar ştiam că nu foloseşte la nimic dacă-mi plâng de milă, aşa că m-am gândit să fac un curs sanitar timp de un an pt a-mi depăşi condiţia. Aşa am reuşit să lucrez în structuri organizate, case de bătrâni şi ca asistenta domiciliara timp de trei ani.

La serviciu, printre pauze (în turele de noapte) făceam câte un desen rapid, portretul unui coleg sau unei colege. A început să le placă şi au început să se aboneze la “talentele” mele. Am devenit un pic cunoscută cu desenele mele şi aşa, într-o zi am fost chemată la primărie, unde responsabilul cultural m-a întrebat dacă reuşesc să pictez ceva tablouri pentru o expoziţie. Eu am răspuns hotărâtă ca da, chiar dacă nu eram chiar convinsă, dar am avut prezenta de spirit să spun că nu-mi pot cumpăra singura materiale. În câteva zile ţi le procurăm noi, zice… nu-mi venea să cred ce-am auzit.

Şi uite-aşa m-am pus pe treabă, şi pictură, şi servici. A meritat.

Apoi au urmat alte expoziţii mai mari, mai mici şi încet, încet am reuşit să vând, aşa încât n-a mai fost nevoie să lucrez ca asistent sanitar.»

Pe lângă artă, ce activitate aveţi? Sunteţi mulţumită de viaţă în Italia?

«Acum, în Italia mă ocup numai de artă. Funcţionează şi merită, pentru că reuşesc să vând. Cel mai mult reuşesc să vând când fac expoziţii personale. Mă ajută mult internetul. Primesc cereri de tablouri tocmai din Olanda, Belgia, Franţa. Nu am făcut niciodată expoziţii în galerii de artă private, din motive economice. Aici galeriștii cer o groază de bani pentru a expune un tablou şi nu fac nimic mai mult. Eu îi numesc “affita pareti” – “închiriază pereţi”. În Italia nu e că în alte ţări (cum ar fi Anglia, Franţa, Germania). Aici nu există manageri de artă, trebuie să te descurci singur.

Există aceste galerii private care promit marea cu sarea şi vor să câştige bani mulţi fără nici un efort. Aşa s-a creat o mentalitate că toţi sunt artişti. Dacă ai chef într-o dimineaţă să mâzgăleşti ceva pe o pânză şi plăteşti, poţi expune unde vrei. Şi dacă mai plăteşti şi un critic de artă, ai şanse să fii considerat super talent, elogiat, lăudat, dar numai pentru o perioadă scurtă de timp, până se termină banii. Nu am fost niciodată de acord cu asta.

Eu funcţionez cu galeriile primăriilor. Fiecare primărie a unui oraş italian are o galerie de artă. Există şi o comisie care analizează capacităţile tale artistice şi dacă răspunsul e OK, te programează aşa încât în câteva luni, maxim un an, poţi avea galeria pentru tine timp de zece zile sau două săptămâni. Se plăteşte foarte puţin, sunt sume simbolice.

În Italia am găsit oportunităţi pe care acasă nu le-aş fi avut niciodată. Chiar dacă sufletul meu e în România, trebuie să recunosc că apreciez mult standardul înalt de viaţă al italienilor, civilizaţia, mentalitatea de a-ţi ajuta aproapele fără a gândi la vreo recompensa.»

Românii nu au o imagine chiar foarte bună aici. Aţi avut vreodată probleme pt că sunteţi românca?

«N-am avut niciodată probleme că sunt românca. Nu am simţit niciodată măcar vreo aluzie discriminatorie în acest sens. Ba dimpotrivă, am foarte mulţi prieteni italieni care m-au considerat mereu una de-a lor.

Treaba asta cu imaginea degradată a românilor care lucrează în străinătate e veche. E o chestie cu două fețe „imaginea” asta. Eu am întâlnit mulţi italieni care chiar ne apreciază, am văzut multe prietenii adevărate între italieni şi români. Ca peste tot, trebuie să fie şi exemple negative, că fără asta nu se poate. Dar eu cred că numai cei care vor să evidenţieze partea asta negativă, mai amintesc din când în când câte-o „ispravă românească”… pentru că e mai plăcut şi mai palpitant să vorbeşti de rău…»

Ce relaţii aveţi cu comunitatea românescă? Sunteţi apreciată sau invidiata?

«Am prieteni români dar recunosc faptul că ne vedem foarte rar. Motivul ar fi şi firea mea cam solitară, timpul, preocupări diferite. Dar mă bucur de fiecare dată când ne întâlnim. Apreciez mult badantele românce care fac sacrificii mari departe de casă. Din câte am văzut până acum, românii din Italia (şi nu numai) sunt bucuroşi când unul de-a lor face ceva deosebit reuşind să demonstreze străinilor că suntem şi noi capabili de lucruri bune. Invidie n-am văzut din partea nimănui.»

Mai sunteţi interesată de ce se întâmplă în acasă? Aţi vrea să vă întoarceţi într-o bună zi?

«Chiar şi acum, după şapte ani de Italia, acasă pentru mine e ţara mea, România şi oraşul meu natal, Huşi. Dacă trece o zi şi nu vorbesc la telefon cu ai mei, simt un gol imens în suflet. Citesc ziarele locale, naţionale, mă uit la ştiri… nu se poate fără.

Sunt convinsă că într-o zi mă voi întoarce în România şi sper să nu o fac la bătrâneţe, ci cât mai devreme posibil. Acum totul e în favoarea noastră, lucrurile se pot aranja mai uşor în comparaţie cu anii din urmă. Şi în România sunt oportunităţi, trebuie doar să vrei să faci ceva cu adevărat. Cu arta cred că e mai greu dar sunt sigură că într-o zi voi găsi o soluţie de mijloc aşa încât să pot picta acasă, dar să expun şi să vând în alte ţări. Atunci mă voi întoarce în România.»

Ce credeţi că ar trebui să se schimbe în România pt că românii să nu mai emigreze în masă?

«Mai bine zis: ce-ar trebui noi să schimbăm în România? Nu vreau să generalizez, dar cred că încă mai avem mentalitatea că cineva ar trebui să schimbe ceva pt noi. Întrebarea e: noi, românii, ce-am făcut pentru ţară?

Noi, cei care-am plecat, pentru unii suntem consideraţi egoişti, persoane care au dat bir cu fugiţii, iar cei care-au rămas în ţara se lupta singuri cu sistemul. Greşit. Noi am plecat pentru a-i ajuta pe cei de acasă. Dovada: sumele imense de bani care au fost trimise.

Schimbarea vine de la noi. Dacă ne-am întoarce toţi acasă, cu banii câştigaţi, cu ceea ce am învăţat de la străini, e posibil că România să devină o ţară puternică.»

Unde pot fi admirate lucrările dvs. şi cum pot fi achiziţionate?

«La Imola am o vitrină permanenţă unde expun în jur de zece tablouri în fiecare lună. Nu este prea mare, dar eficientă. Apoi sunt expoziţiile pe care le organizez şi la care particip. În acelaşi timp, internetul îmi oferă mari posibilităţi. Până în acest moment, toate tablourile mele le-am vândut personal. M-am descurcat destul de bine aşa că n-a fost nevoie de intermediari. “Dacă vrei să faci o treabă bună, nu te baza pe nimeni”… parc-așa zicea o vorbă românescă, nu?»

Sorin Cehan