Poveste din Italia, Bissy Roman, 92 de ani, aplaudată în toată lumea. ”Iubesc fiecare bucăţică de pământ din România”

La Brăila, în prima zi a anului 1925 se năştea unicul copil al familiei Roman. Tatăl a hotărît să îi dea numele Bissy, ca dublă bucurie, prima zi a anului sărbătorită în întreaga lume, dar şi ziua fiicei lui. După un an s-au mutat la Galaţi, pe str. Columb, nr. 51.

Sacrificiile bunicului care construia mici apartamente au contat, micul apartament care adăpostea familia Roman fiind naţionalizat. Avea un beci în care s-a adăpostit împreună cu mama ei în momentul în care Galaţiul ardea în timpul bombardamentelor din cel de-al doilea război. Cu ele în beci se adăpostiseră şi soldaţii nemţi cu armele în mână. Mama îşi îmbrăţişa fiica şi nu ştia ce moarte o va aştepta: din pricina bombelor sau din cauza nemţilor cu puştile în mâini.



Bissy Roman va fi scris pe multe afişe în întreaga lume. Acum locuieşte în Italia, lângă Bari. Bissy vorbeşte perfect româneşte, de parcă ar fi plecat ieri şi dorinţa ei cea mai mare este să aibă o casă ACASĂ şi o pensie!

Bissy este o femeie care a trecut prin multe şi rareori îi tremură vocea pe care a controlat-o o viaţă întreagă. La 90 de ani se pregăteşte să plece la Bucureşti pentru a face un film documentar despre viaţa ei şi a prieteniilor ei. În regia tinerei Cosmina Sandor, Bissy va povesti despre relaţia sa cu cea mai bună prietena Nina Behar sau poeta Nina Cassian, dar şi cu alte personalităţi din lumea muzicală românească şi universală.

Va povesti poate şi despre cele cinci luni la închisoare pe nedrept din motive politice deşi studiase marxism leninismul la el acasă.

Bissy Roman, de unde vine pasiunea pentru muzică?

«O copilărie frumoasă la Galaţi, o mare pasiune pentru pian pe care l-am învăţat mai mult singură, apoi am avut norocul să o am ca profesoară pe Cernovădeanu, prietenă cu marele pianist francez Cortot, cu a adus cu el un pian Playel personal. Am fost astfel recomandată la Conservatorul din Bucureşti şi la sfârşitul războiului am fost admisă la secţia pian, din cadrul Conservatorului Ciprian Porumbescu din Bucureşti, unde am avut-o profesoară pe doamna Ciolan în 1944. Datorită condiţiilor vitrege şi lipsa posibilităţilor financiare din acea perioadă – împărţeam pianul cu alte patru studente şi nu reuşeam să studiez opt ore pe zi, am fost sfătuită de profesorul Ioan Breazu să mă mut la secţia muzicologie.»

Aţi studiat în Uniunea Sovietică pianul?

«În 1949 am fost aleasă să merg să studiez în Uniunea Sovietică la Leningrad (Sankt Petersburg) muzicologia şi regia de operă. A fost foarte greu, nu ştiam limba rusă, nu se găsea cam nimic de mâncare după război, nici un fruct sau o bucăţică de carne, doar cartofi, ceai, apă fiartă şi câte o bucăţică de caş sau icre. Am îndurat frigurile tramvaielor îngheţate, mult frig în camera de cămin cu alte patru fete, un pian împărţit…

În primul an am crezut că nu rezist la temperaturile reci şi umede şi m-au trimis la Odessa, dar Ministerul Educaţiei de la Bucureşti dorea o diplomă de Leningrad. Doar în iulie şi august veneam în România şi ne bucuram de soare. Trebuie să spun că am făcut cea mai bună şcoală din lume cu profesori foarte buni profesional, cu mare dăruire sufletească, excepţională, am trăit o epocă de mare înălţare spirituală datorită muzicii, aparte de universul de coşmar al Uniunii Sovietice cu arestările, exilurile multor personalităţi ştiinţifice şi culturale.

Nu conta dacă ai mâncat sau nu. Studenţii de la arte beneficiam de intrare gratuită la operă, la teatru sau la spectacolele de balet. Am văzut spectacole extraordinare! Eram colegă cu Vieru şi cu Tiberiu Olah. M-am întors în România în 1955 şi am fost angajată asistent la Conservator, apoi am devenit lector până în 1969. »

Aţi dorit să plecaţi din ţară?

«Până în acel an nu putusem pleca din ţară, oricâte invitaţii primisem din străinătate, fiindcă nu aveam familie, nu aveam copii, deci pentru politica de atunci exista riscul să nu mă mai întorc. Ajutasem la formarea corului Madrigal împreună cu Marin Constantin din 1963 şi după şase ani am primit o invitaţie la Dublin. Am fost cu trenul, am vizitat şi Londra şi Parisul. M-am oprit la Roma unde m-am întâlnit cu directorul de atunci al Conservatorului Santa Cecilia care m-a încurajat să dau un examen pentru străini pentru tradiţia Bel Canto-ului italian, specializându-mă în acest domeniu.

Eram deja profesoară, aşa că m-a încântat ideea de a învăţa ceva nou şi de a da eu însumi lecţii, fiindcă bursa era simbolică. Ministerul Culturii din România mi-a aprobat cererea de a studia la Roma şi timp de doi ani am asistat studenţi străini la cursuri de lied-uri în limba germană, franceză, engleză şi rusă, eu învăţând italiana.

Am fost şi la Veneţia unde alături de o profesoară italiană am montat câteva opere pentru studenţi. În 1971 am primit vestea că s-a prăpădit tata. Mă aflam la Roma şi mi-am dat seama că nu am la cine sau ce să mă întorc, casele noastre fuseseră naţionalizate. Am rămas cu o valiză cu care venisem de la Bucureşti, acesta era avutul meu şi cu un mic studio privat unde dădeam lecţii pentru 1000, 2000 de lire. Mi-am făcut un nume. Din 1982 am predat canto la Bari.»

Cum aţi plecat la New York?

«A venit la mine o cântăreaţă americană pentru lecţii de canto timp de doi ani la Roma. M-a invitat la New York în 1986, unde m-am întâlnit cu foştii mei studenţi de la Bucureşti. M-au rugat cu toţii să rămân şi mi-au trimis 40 de CV-uri la cele mai importante universităţi americane. În două săptămâni am fost angajată part-time la Conservatorul din New York University, una dintre cele mai mari universităţi ale Americii, plătită cu 1000 şi ceva de dolari şi o gazdă prietenă.

Pe scena teatrului Conservatorului din New York am regizat patru opere, niciodată americanii nu mai văzuseră aşa ceva. Eu mă implicasem şi dădeam de 10.000 de ori mai mult decât plata lor. Televiziunile şi presa americană scriau despre performanţele americanilor în limba italiană.

Când am plecat din România, voiam să văd cu ochii mei spectacole la Scala din Milano, Metropolitan şi Covent Garden. Multe din spectacolele de la Bucureşti pe care le-am văzut erau mai bune decât cele prezentate pe cele mai importante scene din lume! Îmi amintesc cu drag de (profesorul) Grigore Constantinescu-un copil pe când studia muzicologia sau de extraordinara Marina Krilovici. Eu le-am fost mai mult decât profesor, le-am fost mamă şi prietenă, fiindcă dorinţa maternităţii este umană.

Ceea ce am creat prin muzică, prin elevii mei este cea mai mare recompensă a mea. Recunosc, sunt o idealistă! Montarea operei Lucia di Lammermoor la New York a fost unul dintre cele mai mari succese. M-am dăruit profesional sută la sută, uitând astfel toate lipsurile şi suferinţele din perioada comunistă, toate mizeriile şi nenorocirile le-am suportat pentru munca plină de pasiune care m-a acaparat. N-am avut vacanţe, concedii, zile libere.

Nu m-am căsătorit fiindcă nu am găsit o persoană care să-mi înţeleagă această pasiune dar şi pentru că am învăţat de la tata să nu mă încred total în altă persoană.

După mulţi ani la New York am primit cetăţenia de onoare americană pentru merite deosebite. În 2005 m-am mutat la Paris la o bună prietenă cu probleme grave de sănătate. Am stat cinci ani. Am dat lecţii de canto în limba italiană, rusă, germană şi franceză. Am revenit în Italia şi locuiesc la prietenii mei italieni, lângă Bari, la Rutigliano, n-am maşină, n-am avere, am o “bursă” adică o pensie din România de 600 de lei. La pensie nu mi s-au calculat anii de studii, adică anii petrecuţi la Conservatorul din Bucureşti şi cei şapte în Uniunea Sovietică.»

Prima vizită în România aţi făcut-o în 2013, după 44 de ani…

«Am fost la soţia unui violonist din Roma, bun prieten, care locuia la Constanţa. Oriunde am fost în lume am văzut locuri frumoase, dar în capul meu era mereu un peisaj de la Râşnov, lângă Braşov şi Munţii Caraiman. Iubesc ţara asta, fiecare bucăţică de pământ, am nostalgia fiecărui pom din livada părinţilor mei, iubesc icrele de toate culorile, mămăliga cu brânză şi smântână, sarmalele şi găluştele cu prune.

Mi-a trebuit să ajung în America pentru a-mi da seama că m-am subestimat, ca mulţi din Est care avem un spirit autocritic şi acel „mai am multe de învăţat”- acestea a trebuit să le elimin ca să înving; am înţeles că I LOVE YOU spus oricând şi oricui în America nu e acel sentiment de iubire adevărat şi plin de sensuri ca la noi acasă…

Mi-am dat seama că avem oameni geniali în muzică, ca Enescu! N-aş putea trăi fără Caragiale care ne-a descris atât de bine! România nu mai era cea pe care am lăsat-o! O ador, o iubesc! Trăiesc cu muzica, ascult mereu un canal radio de muzică clasică, ador ruşii cu muzica lor tristă şi tulburătoare pentru suflet, în care mă regăsesc: Ceaikovski, Rachmaninov, francezul Debussy, muzica germană, franceză, spaniolă, românească…»

Ce planuri noi aveţi?

«Eu nu mi-am cerut la timp calcularea pensiei fiindcă lucram în America, nu mi-am cerut restituirea terenurilor pe care le aveau părinţii mei, legile s-au schimbat şi eu am 90 de ani, nu mai am puterea fizică, morală şi financiară să mă mai lupt cu legile absurde… Sper să fiu ajutată în acest sens. Mi-ar plăcea să trăiesc acasă. În România… (vocea tremură). Plec pe 11 noiembrie invitată să fac un film. Sunt fericită! Dacă ar fi să o iau de la capăt, aş face tot muzică!»

P.S. Bissy Roman oferă lecţii de canto, pian, limba rusă, engleză, franceză. Puteţi să îi scrieţi pe Facebook!

Crina Suceveanu