Observator - Gazeta Românească - ştiri pentru românii din Italia

Un adolescent din România, în vârstă de 15 ani, ne-a contactat pentru a ne spune povestea sa. Este unul dintre zecile de mii de copii lăsaţi în ţară de părinţii plecaţi la muncă în străinătate. Este un strigăt teribil de acuzare la adresa societăţii indiferente la singurătatea acestor copii maturi înainte de vreme.

«Vă scriu fiindcă aţi scris un articol despre o femeie care nu şi-a văzut fiul lăsat în România de 9 ani. Mama mea e în Italia şi nu am văzut-o de 12 ani.

Am 15 ani şi sunt emo. Trăiesc cu bunicii într-un oraş din Moldova. Poate nu vă interesează viaţa mea. Nu e importantă viaţa unui copil crescut în familia bunicilor, sunt mai interesante cazurile cu copiii din orfelinate sau luaţi de stat în Norvegia. Dar vă scriu, deşi poate nici măcar nu citiţi.

M-am născut dintr-o relaţie, bărbat/femeie. Nu s-au căsătorit fiindcă nu s-au înţeles. Am apărut şi eu în viaţa lor, fapt ce a scurtat traiul comun. Mama s-a întors la părinţii ei, tata unde a văzut cu ochii. Mai are doi băieţi din raporturi eşuate. Ultima dată l-am văzut când aveam şase ani. Mi-a spus că bunicii mă ţin pentru alocaţie.

Pe mama am văzut-o în puţinele fotografii pe care le avem acasă. Cică semăn cu ea. Nu, eu nu semăn cu părinţii mei. Eu am crescut singur până m-am împrietenit cu R., o fată care are mama plecată în Turcia de când era mică. Tatăl ei era turc dar nimeni nu l-a văzut niciodată. Cu ea m-am jucat mereu şi, rar, când nu ştiam ce să fac o întrebam cum face ea. Şi ea trăieşte cu bunicii ei.

La şcoală nu suntem prea buni. Profesorii spun despre noi că suntem copiii nimănui. Aşchia nu sare departe de trunchi. Dar R. e bună. Luăm viaţa aşa cum este. De rahat. Ascultăm muzică şi ne uităm pe internet la filme. Bunicul meu îmi spune ca şi mama mea fugea de la ore la cinematograf. Acum nu mai este cinematograful de la colţul străzii, e doar o sală de jocuri.»

Un înger negru

«R. vrea să crească mare şi să se facă coafeză. Eu vreau să fac tatuaje. Acum ea tunde nişte păpuşi aruncate de vecina de la doi. Eu i-am spus că o să tatuez păpuşa blondă pe spate. Eu vreau să-i desenez un înger negru. R. nu este de acord. Zice că e sinistru. Ea spune să desenez fluturi. Sau flori. Nu-i mai desenez nimic. Să vă spun de ce îmi place să fac tatuaje? Fiindcă doare. Orice ai vrea să îţi faci, mic sau mare tatuajul doare. Scrijeleşti pielea. La bunica nu-i plac tatuajele, spune că sunt puşcăriaşii cei care îşi fac. Bunicul e de acord cu ea.

Ei vor să ajung pădurar. Să am lemne, să trăiesc la aer curat, să mă salute lumea cu respect. R. zice că pădurarii trăiesc la pădure şi acolo nu este coafor. Dar se pot culege fructe de pădure şi bureţi. Să nu uit: vezi urşi, căprioare.»

Uneori e mai bine să mori

«Oare mama se gândeşte ce o să mă fac eu când cresc mare? Ce s-a gândit ea să fie când era ca mine? Uneori mă gândesc, apoi îmi alung gândurile. Uneori e mai bine să mori.

Un coleg de şcoală a lăsat însărcinată o colegă. Au 16 ani fiecare. Tatăl ei e în închisoare. Mama ei culege căpşuni în Germania. Tatăl lui e beat mangă. Mama ei lucrează la fabrică. Pe nimeni nu interesează.

Acum cinci ani mama mea a telefonat de Paşte să ne spună că a trimis 300 de euro. M-a întrebat cum merge şcoala. I-am spus doar: «bine». M-a întrebat dacă sunt sănătos şi cât am crescut. I-am spus: da. Un da care avea multe înţelesuri. De aceea îmi place să desenez. Nu pot să vorbesc, îmi trec prin minte multe cuvinte, întrebări. N-am putut să o întreb: “când vii, mamă, acasă?”.

R. m-a întrebat acum ce scriu. I-am spus că scriu o scrisoare la o ziaristă. Mi-a spus că ziariştii sunt fraieri. Şi că ziariştii nu răspund la scrisori, trebuie să îi chemi la faţa locului. Are dreptate. Eu v-aş chema acasă, dar bunicii mei nu ar fi de acord să ştie lumea că mama nu mai dă nici un telefon.

Şi mi-au spus: „Noi te creştem, nu-ţi lipseşte nimic!». Da, ar rîde cei de la şcoală. Emo, plângi după mumă-ta? Eu nu plîng. Nici dacă aş afla că a murit nu cred că aş plînge. Ea a plâns pentru mine? Nu mă interesează.

R. îmi spune să arunc ce am scris că o găseşte careva. Şi dacă o citeşte bunică-mea, înţelege cine e R. Şi-i spune la bunică-sa. I-am repetat că nu am scris despre maică-sa. Ea se uită la mine ciudat şi îmi spune: e la fel.

Nu e la fel. Fiecare copil are o mamă. Noi avem mame subînţelese. Asta să ştiţi. Nu cred că mamele noastre citesc...

P.S. Au trecut sărbătorile, dar vă urez: „La mulţi ani».»


 Crina Suceveanu


 

Curentul Emo

Emo vine de la „emotional”. Iniţial termenul desemna un stil muzical, un rock punk şi alternativ. Ulterior s-a dezvoltat o subcultură cu acelaşi nume. Adepţii curentului “Emo” sunt adolescenţi cu aparenţă depresivă, care nu zâmbesc, se îmbracă în negru, au tatuaje, coafuri ciudate şi piercing. Sunt melancolici, antisociali, profund interiorizaţi, rupţi de lume. Mulţi se taie cu lame şi au tentative de suicid.

Intrare deloc triumfală la Sanremo pentru Mădălina Ghenea. Publicul o ignoră, ea are o replică care îl îngheaţă pe Carlo Conti.

Intrarea ei era aşteptată de toată lumea, însă cei mai atenţi şi-au dat seama că ceva nu a mers bine. În timp ce colegele sale de-a lungul anilor au fost mereu primite cu aplauze călduroase, intrarea Mădălinei Ghenea, co-prezentatoare a Festivalului din Sanremo împreună cu Virginia Raffaele şi Gabriele Garko, nu a fost una dintre cele mai entuziaste.

Modelul şi actriţa română a lăsat să se întrevadă o anumită tensiune. Şi în special a trădat o nervozitate foarte puternică. Chemată de Carlo Conti, Mădălina intră pe scenă, însă publicul este indiferent. Astfel, prezentatorul îndeamnă publicul: "Priviţi-o, faceţi toţi ohhh". Publicul răspunde: "Ohhh..." Conti comentează: "Un ohhh spontan". În acel moment Mădălina răspunde înverşunată cu faţa încordată: "Da, cu adevărat spontan".

"Sunt foarte, foarte emoţionată să fiu pe scena care reprezintă tradiţia italiană în lume – a spus modelul. Priveam această scenă de acasă cu mama mea în România, eram toţi într-o cameră lipiţi de televizor pentru a auzi muzica fiindcă tata se întorcea obosit de la muncă. Sper ca ei să mă vadă în această seară".

 

Paula Mitrache, sunteţi unica româncă invitată ca "ospite d'onore" la Festivalul de Muzică Sanremo, ediţia din 2004. Ce impresii ne puteţi împărtăşi?

«Sanremo este un festival care are o importanţă excepţională în viaţa unui artist. Chiar şi acum, când vă răspund la întrebări, sunt emoţionată; e adevărat, am fost prima româncă Oaspete de Onoare Internaţional, dar sper ca după mine să urmeze şi alţi artişti. Anul acesta avem o prezentatoare româncă!

Pentru mine Sanremo a însemnat o responsabilitate imensă pe umerii şi în sufletul meu, deoarece mi-am imaginat că fiecare mişcare o făceam cu şi pentru ţara mea, eram foarte emoţionată înainte de a intra pe scenă, aproape pierdută dar în acelaşi timp, simţeam puterea şi curajul pe care mi le dădu-se cu câteva minute mai înainte atât tatăl meu, pentru că mama murise cu o lună în urmă, cât şi familia, dar cel mai mult doamna Aurora Andronache, realizatoarea de televiziune care eu, sincer, îi datorez totul în formarea mea ca artist.

Am lucrat cu mari artişti şi profesionişti dar dânsa ocupă un loc special în sufletul meu. Aveam o rochie Enrico Coveri Sanremo este un templu al muzicii, un spaţiu mic cam cât e cinema-ul de pe Lipscani, care îţi poate dărui măreţia lumii, acest spaţiu incredibil de mic al Teatrului Ariston. Faptul că am cântat la Sanremo a fost ca un dar primit de la Dumnezeu.»

Melodia "Dragostea din tei" are o istorie? Ce stiţi despre această melodie?

«Sigur, fiecare avem o poveste, o istorie. Aşa este şi cu piesele. Piesa Dragostea din Tei a fost scrisă, sau mai bine zis înregistrată de Dan Bălan la sfârşitul anului 2003; la rugăminţile producătorului discografic Giancarlo Meo, drag prieten, de la Societatea Universo, am fost rugată să interpretez aceast cover. Mă aflam la Bari, localitate în care am trăit 24 de ani şi în care mă împart în ultimii cinci ani fiindcă acum locuiesc în Sardegna.

Am interpretat piesa şi recunosc că am avut o mândrie copilărească pentru că iniţial mi-am spus: eu care, mă rog, începusem la Scoala Populară de Artă cu profesoara Mihaela Rumceanu şi Ionel Tudor, am făcut parte din Song, având onoare să îmi scrie piese compozitori români de prestigiu precum Mihai Constantinescu, George Nasis, Ştefan Elefteriu, Gabriel Mărgărint, Nancy Brandes, Basarabescu şi mulţi alţii… atunci în sinea şi mintea mea de copil mi-am spus, cum să cânt eu cover-ul altor colegi de-ai mei, unor tineri pe care nici măcar nu-i cunosc?

Ei bine, am cântat împreunăm cu un prieten italian, care avea un accent perfect românesc, îmi aduc aminte că era o după-amiază caldă, într-un studio la Roma, am înregistrat în câteva minute, cu sufletul îndoit fiindcă mă simţeam răsfăţata marilor artişti ai României; repet, nu aveam niciun gând să cânt aceasta piesă.

După o săptămână am plecat la Bucureşti, deoarece mama era foarte bolnavă, iar după trei săptămâni am fost chemată telefonic de la Roma să mă întorc pentru a înregistra primul jingle pentru Radio DJ. Mi se cerea şi numele de scenă.

După înregistrare m-am întors în România la mama, iar în Italia explodase succesul, fără să-mi fi imaginat măcar. Totul s-a întâmplat a doua zi după ce a murit mama, care îmi spusese ca o premoniţie: vei avea un mare succes şi vei pierde o mare iubire… Nu aveam de unde şti…

Întoarsă în Italia, a trebuit să îmi reorganizez viaţa, pe de o parte fericită că se întâmpla un lucru minunat, deşi nu îmi imaginasem aşa de sus… deşi oricine îşi doreşte să ajungă până la cer şi să se întoarcă cu picioarele pe pământ!

Casa mea discografică a explicat că este firesc să cânţi un cover al oricărui artist, atâta timp cât normal sunt plătite drepturile de autor şi toate taxele. În Italia nu se putea face altfel în 2004!

Viaţa mi s-a schimbat radical, pe de o parte durerea pierderii mamei, pe de altă parte citeam cu durere ziarele româneşti; în loc să fie bucuroşi românii de un succes erau informaţi eronat că nu mai ştiau oamenii ce să creadă. Credeam în inima mea că cineva va spune că nu e nimic rău sau ilegal să cânţi un cover. Mi se pare absurd că până acum nimeni nu s-a întrebat care este adevărul şi cu câtă uşurinţă s-a împroşcat cu noroi, cu vorbe inutile; acum situaţia în România este diferită, marii artişti care ajung în topurile internaţionale sunt apreciaţi şi susţinuţi atât de oameni dar şi de mass-media.

Piesa "Dragostea din Tei" avea un imens succes în Italia, iar trupa O-zone a fost preluată de o altă casă de discuri italiană. Am pornit paralel cu acest succes şi pe tot globul s-a cântat şi se mai cântă şi astăzi în limba română. S-au câştigat foarte multe discuri de platină, diamant, aur, reuşind să aducem, atât eu, cât şi băieţii de la O-Zone, care până la urmă au bucurat pe toţi românii oriunde s-ar fi aflat. Personal nu i-am întâlnit, nu i-am cunoscut niciodată.

Existau tentative din partea unor emisiuni din Franţa, Germania, Elveţia să ne reunească pentru a face spectacol pe marginea circului mediatic, nu ştiu dacă ei cunosc, dar eu am fost informată; eu nu am acceptat să particip la astfel de evenimente, drept dovadă că vorbesc după 12 ani!»

De ce nu aţi răspuns niciodată la acuzaţia că melodia era furată? Presa din România n-a avut punctul dumneavoastră de vedere!

«Am învăţat în familie, acasă, În Drumul Taberei la Orizont unde m-am născut că rufele se spală în familie; dacă aveam ceva să ne spunem într-o bună zi ne puteam întâlni şi lămuri. Am vrut întotdeauna să păstrez pacea, liniştea şi armonia. E aberantă situaţia: când un cover are un succes mai mare decât originalul, mi se pare şi absurd să te superi că cineva te-a ajutat să devii nr. 1 în topul Billboard Hot Dance, depăşind-o pe Madonna, pe Elton John ş.a.m.d.

Când m-am întâlnit în 2004 cu Mirabela Dauer şi Angela Similea, mi-au spus: "Felicitări, ne mândrim cu tine!" Le-am spus "eu sunt la fel de mică în faţa dumneavoastră, Mari Artiste!" Nici când prinzi o stea în braţe, nu te considera mare artist în faţa acestor mari valori ale României.

Cu succesul dance "Dragostea Dintâi" (râde - n. red.) am fost pe locul 1 în lume în anul 2004, când internetul abia făcea primii paşi, Facebook-ul era un embrion, când totul depindea de mass-media şi puterea cea mai mare era un radio DJ.

Când ajungeai la radio, ca şi acum era ca şi cum ţi-a pus Dumnezeu mâna în cap. România mai avea de aşteptat până în 2007 să intre în Uniunea Europeană, dar cu această piesă toată lumea a cântat şi dansat româneşte. Şi de unde? Din Republica Moldova care este bucăţică de pământ şi suflet românesc. Eu şi băieţii de la O-Zone, deşi nu ne-am văzut niciodată, am jucat o horă pe tot pământul.

Piesa a fost ilustraţie muzicală la Walt Disney, sub orchestraţia lui Gabri Ponte, a cântat-o Ryana, s-au făcut mii de cover-uri în multe alte ţări, în toate limbile pământului, în variantă lirică, în variantă trash, etc.

Toţi prietenii mei din Republica Moldova pe care i-am întâlnit la Bucureşti cu ocazia întâlnirilor organizate pentru diaspora mi-au spus că această piesă era tradiţională populară, din folclorul minunat al Moldovei. Pentru mine înseamnă că rădăcinile au această imensă energie. Mi-ar plăcea să ascult melodia originală!

La ultima întâlnire din 24 ianuarie de la Bucureşti, la care participa şi fostul preşedinte Traian Băsescu, care m-a chemat haios "pupăza din tei", m-a întrebat, de faţă cu toţi cei prezenţi în sală: "Lămuriţi-mă, cum e corect: Dragostea din tei sau Dragostea Dintâi?" Surprinsă, am spus: "dragostea din tei", dar mi-am dat seama că e Dragostea Dîntăi, pronunţat moldoveneşte… are mult tâlc…Când am făcut o fotografie de grup împreună cu Traian Băsescu, i-am mulţumit că m-a luminat după atâţia ani în care pe tot globul încercam să traduc dragostea… din tei… care era, de fapt, dintîi, prima iubire! Era stupid "fare l’amore sul albero del tiglio!"

Fostul preşedinte mi-a spus că avea o bunică moldoveancă şi de aceea ştia textul şi melodia autentică. I-am răspuns că dacă mama n-ar fi murit cu o lună mai devreme de lansarea piesei, aş fi ştiut şi eu la timp! Mama era de undeva de lângă Bacău. Îi mulţumesc domnului Traian Băsescu pentru lămurire!»

Crina Suceveanu

O româncă va cânta la 300 de metri de festivalul Sanremo

A venit în Italia în urmă cu zece ani, cu speranţa că împreună cu soţul vor putea să-şi construiască un viitor mai liniştit. A trecut însă prin experienţe neplăcute şi multă suferinţă. A reuşit să treacă prin toate greutăţile iar în prezent lucrează la o agenţie de muncă şi ajută ”cât poate de mult” femeile aflate în dificultate.

Este vorba despre Mariana Aurora Ungureanu, 38 de ani, originară din Brăila, în prezent rezidentă la Caserta, localitate situată la mai puţin de 40 de km de Napoli. Românca lucrează de câteva luni la o agenţie de muncă specializată în locuri de muncă pentru îngrijitoare de bătrâni, agenţie care, spune Aurora, ”nu-şi bate joc de oameni şi nici nu le ia banii”. A acceptat să ne povestească despre viaţa ei în Italia.

«Am venit în Italia în urmă cu zece ani. Am ajuns la Caserta, unde am plătit un loc de muncă, dar după 3 luni am rămas pe drumuri. O femeie care se ocupa de locuri de muncă, dar care fusese prinsă de carabinieri şi trimisă în ţară, mi-a garantat că odată ajunsă în Italia voi avea un loc de muncă sigur. Aşa a şi fost dar după 3 luni ne-a dat afară, pe mine şi pe soţul meu, pentru că nu mai suportam escrocheriile care se întâmplau acolo. Se luau bani pentru locurile de muncă şi după o perioadă scurtă erai dată afară, iar banii nu ţi-i înapoia nimeni. Şi multe altele se întâmplau acolo. Femeile uneori erau trimise pentru prostituţie sau către persoane care aveau alte intenţii, în niciun caz nu aveau nevoie de îngrijirile unei ”badante”», şi-a început Aurora povestirea.

Românca nu s-a descurajat şi a pornit în căutarea unui loc de muncă, deşi nu ştia nici să vorbească limba italiană şi nici nu cunoştea mai nimic despre îngrijirea de bătrâni. «După ce am plecat din acea locuinţă, în care mai stăteau 20 de persoane, am plecat disperaţi să căutăm un loc unde să dormim. Ne-a ajutat un român, ne-a găsit o baracă de fier, de aia în stil locomotivă...am trecut şi prin situaţii de astea, ce pot să spun. Apoi am plecat într-o piaţă unde auzisem că se pot găsi persoane care ştiu de locuri de muncă. Am avut noroc de o româncă, o fată tânără care, deşi nu aveam bani mi-a găsit un serviciu la o clinică de bătrâni.» a povestit ea.

«Peste drum de clădirea unde locuiam era o agenţie de muncă. Culmea, specializată în îngrijitoare de bătrâni. Într-o zi mi-am luat inima în dinţi şi am intrat acolo. Fără să ştiu să vorbesc foarte bine, le-am cerut ajutorul. Deşi s-au distrat pentru cum vorbeam, au acceptat să îmi caute ceva. M-au întrebat dacă ştiu să fac injecţii, tratamente, să îngrijesc profesionist un bătrân. Le-am spus ca ştiu, deşi nu aveam deloc experienţă.

M-au trimis într-un loc de muncă unde am lucrat trei ani. Trebuia să fac insulină şi alte tratamente. Ceream să mi se arate cum se face, apoi încercam sa fac şi eu. M-am descurcat, dar nu mi-a fost deloc uşor. Munca de ”badante” profesionistă nu e aşa cum cred majoritatea femneilor care vin în Italia în căutarea unui asemenea loc de muncă. Inclusiv eu am fost aşa, dar în final m-am adaptat. Multe însă nu reuşesc şi clachează», a continuat Aurora povestirea.

După trei ani, românca şi-a găsit de muncă la o pizzerie, dar a ajutat în continuare conaţionale care aveau nevoie de ajutor. «Agenţia nu mi-a luat niciodată un ban, m-a ajutat mereu, am trimis multe persoane care nu s-au plâns de cum au fost tratate. Trei ani de zile cu ei, apoi într-o pizzerie alţi şapte ani, ăsta a fost parcursul meu. Cu agenţia am colaborat mereu, trimiteam mereu românce care căutau un loc de muncă. Nu au fost reclamaţii, femeile chiar erau trimise la locuri de muncă bune, nu la prostituţie sau bărbaţi care aveau nevoie de altceva.»

Aurora lucrează de circa trei luni la o agenţie de muncă specializată în îngrijitoare de bătrâni. Experienţa ei în acest domeniu şi faptul că de-a lungul timpului a fost mereu în contact şi a îndrumat multe persoane, au fost cărţile ei de vizită. Deşi munca la pizzerie era foste bună, a preferat să renunţe.

«Munca aici la agenţie e foarte stimulantă, îmi place, altfel nu lăsam pizzeria. Apoi nu mai pot munci mereu până la două noaptea. Am obosit. Aici, ceea ce fac, fac cu mare plăcere. Ajut persoane şi lucrez într-un loc plăcut. Experienţele prin care am trecut şi la câte aud că se întâmplă, îmi dau senzaţia că femeile care apelează la noi îşi găsesc un rost aici, departe de casă.» ne-a declarat ea.

«Agenţia ia comisioane de la familia care apelează şi are nevoie de persoane, comision în fiecare lună. Nu ia niciodată de la femeia care e în căutarea unui loc de muncă. Apoi, experienţa noastră, a angajaţilor, face ca atunci când e solicitată o persoană, să găsim imediat, în maxim două zile, o soluţie. Agenţia are peste 150 de persoaen în contract şi lucrurile merg foarte bine». a continuat ea să ne spună.

Am întrebat-o pe Aurora cum se apără împotriva celor care nu sunt de bună credinţă şi dacă s-a întâmplat ca după puţin timp de la angajare femeile să îşi piardă locul de muncă. «Depinde de fiecare până la urmă cum îşi păstrează locul de muncă şi cum se adaptează. E clar că unele se descurcă mai bine, altele mai greu. Dar noi suntem aproape de ele. Am convins patronul agenţiei să închirieze un apartament şi să dea o mână de ajutor femeilor care îşi pierd locul de muncă sau nu se adaptează. Nu le luăm bani, iar în apartament găsesc strictul necesar pentru câteva zile.»

Agenţia la care lucrează Aurora are în prezent două proiecte: crearea unei ”baze” în România, care să pregătească femeile care doresc să muncească în Italia ca ”badante” şi deschiderea unei agenţii la Florenţa. «Sper să demarăm cât mai repede aceste două proiecte, vor fi în ajutorul multor femei care doresc să muncească în Italia şi au nevoie de siguranţă, nu de escroci.»

Andi Rădiu


 

Pentru informaţii: tel. 3285895322
PrivatAssistenza.it

Și-a anunțat candidatura pe Facebook în 21 ianuarie, fiind astfel primul care anunță că va candida pentru un fotoliu de parlamentar din cele șase din diaspora, luându-le astfel ”fața” greilor din partide mai mari și mai bogate, în bani și alegători.

Dar s-au mai văzut surprize, și așa cum Aurelian Mihai, un necunoscut, a câștigat în fața mult mai cunoscuților William Brînză sau Victor Socaciu, totul este posibil.

Pavel Croitoru, Paul pentru prieteni, 42 de ani, român stabilit în nordul Italiei, vicepreședinte la PNȚCD, partid cu nume și tradiție, vine din Iaşi şi este din 2004 în Italia. În ţară a lucrat la Senatul României, la Consiliul Judeţean Iaşi şi a avut un post de conducere într-o fabrică textilă. Locuieşte la Baveno, la 12 km de Verbania şi la 30 de km de graniţa cu Elveţia. Este căsătorit, are o fetiţă, se defineşte un om simplu şi modest.

Paul Croitoru, de ce ai ales Facebook pentru anunțarea candidaturii si de ce data de 21 ianuarie?

«După ce au apărut o serie de articole în presa din România, despre alianțe ale PNȚCD în alegerile locale, am decis să dau un semnal și din străinătate. 21 ianuarie a fost întâmplător. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Am ales Facebook pentru că acesta va fi principalul meu aliat. În 2016, față de alegerile precedente, campania pe FB poate ajunge la extrem de mulți oameni, la care direct nu aș putea ajunge niciodată.»

Ce reacții au fost?

«Ceea ce am citit în mediul meu virtual erau reacții extrem de pozitive, dar au existat și reacții mai puțin dorite în diferite "colțuri de stradă" de pe internet.»

Cum își vei face campanie? Cine te finanșează?

«Mai mulți apropiați doresc să mă susțină cu cât poate fiecare. Chiar ieri o doamnă din Franța s-a oferit să-mi doneze 50 euro pentru campania electorală. Toți banii pentru campania mea electorală vor trece prin casieria PNȚCD. În curând toți cei care doresc să doneze câte ceva pentru campania mea electorală vor avea toate coordonatele bancare.

Cât privește modul de campanie electorală, cu siguranță voi avea câteva întâlniri cu comunitatea românească din Italia, Spania, Germania, Franța și ca prioritate Serbia, acolo unde avem mulți români în suferință. Și evident, mă voi face cunoscut pe Facebook.»


 

Ai deja un slogan?

«Nu! Dar am dorința de a face ceva semnificativ pentru românii din străinătate.»

Aliați în comunitate, pe cine ai? Grupuri, asociații, persoane...

«Încă din vara anului trecut, am anunțat că PNȚCD caută oameni reprezentativi în Diaspora pentru a le da posibilitatea de a candida pentru alegerile parlamentare pe listele PNȚCD sau o viitoare alianță electorală în care va intra PNȚCD.

Am propus multor persoane cu potențial, din punctul meu de vedere, să vină să candideze, mai ales că mulși au exprimat în diferite moduri dorința de a se implica în politică. Unii au refuzat cu gândul că nu vom trece pragul electoral de 5%, alții au spus să aștept, să vedem ce va mai fi... de fapt, toși vor să meargă la sigur. În politică, astăzi ești, mâine nu mai ești! Nu puteam merge la infinit cu această atitudine, așadar am decis să mă implic în mod direct, bineînțeles asta nu înseamnă că nu este loc și pentru alte persoane, care sunt dispuse să meargă până la capăt.

Mă simt aproape de mulți oameni din comunitate. Dar nu vreau sa fiu aproape de anumite asociații sau persoane consacrate. Vreau să fiu alături și să am alături oameni de rând, nu în mod special lideri sau vip-uri. Îi respect pe toți, dar vreau alături de oameni.»

Ce mai înseamnă azi PNȚCD?

«PNȚCD este un partid istoric, un partid cu o istorie de peste 100 de ani, dar în acest moment este condus de o echipă tânără, adaptată cerințelor anilor 2016, ce își propune de a aduce un echilibru în viața politică din România.

Eu nu voi lăsa niciodată acest partid, în primul rând pentru doctrina creștin democrată și în al doilea rând pentru că nu a colaborat niciodată cu ex FSN și actualul PSD.»

Ce părere ai despre Conferința Românilor de Pretutindeni organizată cu mare pompă la București?

«O întâlnire de partid și atât.»

Ce părere ai despre prestația actualilor parlamentari ai diasporei? Ce le reproșezi?

«Activitatea celor 6 parlamentari de diaspora cred că poate fi descrisă în maxim 6 minute, 1 minut de fiecare. În afară de o grevă a foamei a domnului Aurelian Mihai și o declarație a domnului Viorel Badea, precum că românii doresc mărirea taxelor consulare, nu au făcut nimic. Doar plimbări, întâlniri cu apropiați și atât.»

Ce îți propui tu? Ce crezi că se poate face din această poziție?

«Am identificat o serie de neajunsuri ale românilor din străinătate. Avem români, care doresc să se întoarcă acasă, în România și alții care s-au stabilit definitiv în străinătate, cu toate că ... la bătrânețe vor în țara mamă. Personal vreau sa duc o "bătălie" pentru întoarcerea românilor acasă, aceasta fiind suferința cea mai mare. Asta înseamnă o Românie "Occident" așa cum au găsit Occidentul, când au plecat din țară. Pe scurt: legislație corespunzătoare pentru încurajarea tuturor investițiilor făcute de românii din străinătate, nu doar pentru firmele de afară … Scutiri de taxe și impozite pentru prima casă achiziționată în România la repatriere. Toate bunurile dobândite în străinătate de către repatriați să fie scutite.

Mai pe scurt, un mediu care să încurajeze repatrierea. Iar pentru cei care au decis sa rămână definitiv în străinătate, în primul rând reprezentativitate, organizare, servicii consulare de calitate.»

Sorin Cehan

Felix Făgărăşan, 37 de ani, român din Deva, este deja o mică celebritate la Lucca, oraşul unde este rezident de mai mulţi ani. Pasionat de fotografie şi film, a reuşit să filmeze oraşul de sus, încântându-i pe italieni. Ar fi trebuit să lucreze la o termoentrală în România, acum este membru al societăţii National Geografic. Cum a ajuns până aici, e o poveste lungă.

Vine din Transilvania, mai exact din Deva, unde a terminat Liceul Sportiv, fiind coleg de clasă cu celebra gimnastă Simona Amânar. Apoi a plecat la Timişoara.

«Am continuat doi ani la IEFS Timişoara, lucrând între timp ca agent comercial. Am spus stop, mi-am dat seama că fac o şcoală degeaba, ceea ce învăţăm nu poate fi de folos unui om în jungla din România. Sunt unicul copil, părinţii mei au făcut tot ce le-a stat în putinţă să-mi clădească un caracter sănătos. Tata lucra la termocentrala Mintia de o viaţă, puteam intra acolo... că aşa erau vremurile, cu relaţii era totul aranjat trebuia doar să mă prezint şi era ca şi făcută. Dar nu am vrut, nu vreau o viaţă pe pile, nu vreau o viaţă să pup mâini ca să trăiesc.

Am doi părinţi extrem de moderni, minţi deschise, noi călătoream în Europa de Est înainte de 1989, m-au plimbat prin Germania în Berlin pe Alexander Platz, am fost în Polonia la Varşovia, Cracovia, Auschwitz, în Cehoslovacia la Praga, Bratislava, în Ungaria şi Bulgaria, nu o dată, ci de mai multe ori... Ei mi-au transmis acest stil de viaţă, să citeşti, să călătoreşti, să fotografiezi... să ştii să admiri un peisaj să şti să observi un răsărit sau un apus de soare, să simţi mirosul teilor, să asculţi cântecul păsărilor, să ştii să simţi lumea şi ceea ce te înconjoară. Am făcut împreună în fiecare an un tur de ţară, cunosc România ca pe buzunarele mele, ce ruşine ar fi fost ca român să spun că nu-mi cunosc ţara.

Părinţii mei, când am spus că vreau să plec, au înţeles. "Fugi, dragul tatei, cu siguranţă te aşteaptă o viaţă mai dificilă, dar nu-ţi fie teamă... Fii onest şi serios şi vei reuşi."»

Clandestin în Italia

«Am plecat în 2002 nu ştiam ce mă aşteaptă, cu ce mă voi întâlnii cu ce mă voi confrunta. Eram tânăr naiv, aveam 22 ani, dar aveam inima plină de vise.

Au urmat apoi momente de care doar un clandestin le-a simţit pe pielea lui şi, Doamne, nu au fost uşoare. Am ajuns să trăiesc în cutii de carton, departe de oraş, cu teama de a nu fi prins de poliţie, evitam grupurile de la Caritas, aveam o viaţă solitară, ploua, mi se uda acea cutie de carton... Trecea o maşină de salvare şi din somn mă ridicam speriat, alarmă falsă. Rupeam sau făceam o gaură în cutie, o întorceam şi mă culcam la loc...

Părinţii mă sunau, le spuneam că muncesc, că sunt bine, ei nu au ştiu ce se întâmplă timp de 2 ani jumate... Până când ne-am luat în braţe toţi trei, cu lacrimi în ochi de bucurie că ne vedem. Reuşisem să am documente, să mă angajez...

Timp de 6 luni am trăit aşa. Nu îmi este ruşine şi nu o ascund. Asta înseamnă în străinătate a fi clandestin. Excepţie se pot considera cazurile mai fericite, dar povestea mea e una oarecare, eram cu sutele de mii în acea situaţie, toţi minţind pe acasă că suntem bine... Am povestit în timp părinţilor mei... încet încet, puţin câte puţin... mă ascultau cu lacrimi în ochi... unicul lor copil... mi-au oferit totul acasă... dar o spuneam.. mândru fiind că am reuşit pe spinarea mea, fără relaţii, am reuşit să fiu apreciat de ceea ce reuşeam, nu pentru că eram copilul lui Făgărăşan!»

Contract pe timp nedeterminat

Felix munceşte încă de atunci la o fabrică de hârtie din Lucca, Papergroup, cu un contract la care râvnesc mulţi.

«E vorba de acel contract mult râvnit de tineri, pe timp nedeterminat, pe care l-am avut după doar 6 luni. Este o fabrică modernă, cu utilaje moderne, roboţi... iubeam să lucrez acolo ca pasionat de computere, era domeniul meu, apoi încet încet, lună după lună, au venit satisfacţiile financiare, am fost apreciat pentru flexibilitatea seriozitatea, şi capacitatea de a învăţa rapid. »

Fără rasism

«Am învăţat să lucrez pe toate maşinile, deşi e totul computerizat, mă pricepeam şi la hardware şi la software. Azi lucrez ca tehnician acolo... mă bucur de un oarecare renume, de respect, sunt ani mulţi deja... Au schimbat percepţia despre România în timp... Reparându-le pc-urile, dându-le lecţii de propria istorie, iar în timp am devenit (şi asta mă amuză mereu) un tip de Guru acolo. Oricine vrea să cumpere electronică, îl întreabă pe Felix. Niciodată, subliniez Niciodată nu mi s-a închis o uşă în fata pt că aş fi fost străin, nu am simţit niciodată acel gust amar al rasismului... îmi amintesc doar picăturile de ploaie ce îmi picau pe cutie... şi atât. Prieteniile se leagă rapid, sunt foarte deschişi dornici de a cunoaşte cât mai multe despre tine ţara ta.»

Pasiunea fotografiei

Pasiune de a fotografia a avut-o mereu, spune Felix.

«Am început cu un digital mic de 3.2 mpx, era un vis. Nu mai avea clişeu, vedeai imediat fotografiile şi le puneai pe pc... era în 2003. Nu am visat atunci că umblăm cu o săpunieră. Dar în scurt timp am luat un DSLR Canon senzor redus Aps-c, era un vis... am făcut sacrificii mari atunci. Călătoream, fotografiam şi mă prindea tot mai tare. Am început să frecventez siturile de fotografie să mă autodocumentez, nu am făcut niciodată un curs. Au început micile confruntări pe internet între fotografi, mă întâlneam cu greii fotografiei, eram ridiculizat, criticat, descurajat...

Am vrut mai mult şi nu reuşeam. Nu ştiam de ce nu pot mai mult. Fotografii oraşului Lucca nu mă băgau în seamă, încercam să le intru oarecum în cercul lor, dar eram considerat o pierdere de timp pentru ei.

Atunci a apărut un amic virtual, un prieten căruia nu am cuvinte cum să-i mulţumesc, un fotograf şi un om excepţional. Se numeşte Cristian Ovidiu, este din Bucureşti şi este profesorul meu. El m-a învăţat tot. Probabil simţea pasiunea ce o aveam şi avea răbdare cu mine. Mi-a spus: Felix, treci mai întâi pe senzor mare 35mm full frame. Am investit o avere.»

Înarmat cu un aparat bun şi cunoştinţe, Felix a început să îşi dovedească talentul.

«Cu noul aparat şi un set de obiective am fost cu părinţii mei într-o vacanţă la Monte Carlo. La plecare, cu noua jucărie mă întorc şi fac o fotografie undeva de sus de pe coastă... era ora 20.00. În primăvară acea fotografie a câştigat locul 5 la un concurs de fotografie cu peste 1000 de participanţi. Şi de aici a urmat un BOOM.»

Conoscere Lucca

«Primăria oraşului Lucca a creat un site unde orice amator putea posta fotografii cu oraşul, se numeşte CONOSCERE LUCCA. Am intrat şi eu pe acolo în în câteva săptămâni cu ce aveam în mână şi cu ce mă învăţase acest Docent în ale fotografiei... am obţinut rapid faimă şi respectul tuturor... Adminii şi cei din conducere mă îndrăgeau, iar eu am încercat mai mult şi am oferit acestui oraş fotografii pe care acei fotografi profesionişti ai oraşului, ce nu mă băgau în seamă, au încercat să le refacă. Nu au reuşit... au început micile înţepături online... micile intrigi... dar am ştiut să stau şi să-i lovesc doar la concursuri de fotografie... era unicul mod de a le arăta ca de fapt... nu au avut parte de un adevărat profesor. Au fost cele mai mari satisfacţii ale mele.

Azi după ce au realizat că în fotografie nu sunt doar ei şi după ce câştigam concurs după concurs, lăsându-i în urmă, suntem amici... cu toţii mă cheamă când au o nuntă mai grea.. ceva deosebit, un spectacol mai dificil de fotografiat, mă cheamă când au ceva de editat în Photoshop şi nu reuşesc. Azi cooperăm.»

«Mulţumesc marelui meu profesor Cristian Ovidiu»


 

Drona sucesului

Anul trecut a cumpărat o dronă, un DJI Phantom 3 PRO. «După ce am zburat cu ea prin grădină, am ieşit cu fiul meu, Denis Krister Făgărăşan, ce are doar 6 anişori, să facem o probă prin oraş... să-i cunoaştem limitele şi să vedem cum e să vezi oraşul de sus, panorama pe care doar cei de la Rai 1 au realizat-o. Ajunşi acasă, am creat un mic montaj şi l-am postat pe net. Filmuleţul, un simplu test, s-a bucurat de un enorm succes. S-a bucurat de mult mai mult succes decât montajul celor de la Rai 1, de aici şi apariţia în ziare a mici mele reuşite.»

«De Sărbători am fost acasă cu fiul meu la Deva, de multe ori am vrut să duc cu mine înapoi în Italia ceva cu Deva, ceva ce nu găseam pe net, un film despre acest oraş superb. Am crezut că voi reuşi eu cu drona, dar timpul nu m-a ajutat deloc, am avut ceaţă mereu, am prins doar 2 zile fără, iar seara acea filmare nocturnă, sincer, eram în 24 decembrie la ditamai masa într-o curte la distanţe mari, eram 15 persoane, prieteni rude, la care verişorul meu îmi atrage atenţia că nu mai este ceaţă... şi am decolat.. am parcurs distanţe de peste 2700 m deasupra oraşului printre interferentele magnetice, la 3 grade... era riscant... dar ceva tot a ieşit.

Acest video, publicat de 3 zile, se bucură de un enorm succes. Am ales musica unui compozitor american din New York, Phil Larson. Mi-a scris şi a comentat apoi şi la comentările filmatului, că i-a plăcut acest video şi îmi mulţumea că am ales şi folosit muzica lui, apoi un mare regizor din Lucca îmi scria să ne întâlnim să discutăm de o eventuală cooperare, directorul asociaţiei muzicale Lucchese la fel şi el m-a contactat să vorbim pt o eventuală cooperare...

Încep să prind gust şi de această dronă... Am fost de Revelion la Piatra Arsă 4 zile unde la -27 grade am realizat un scurt montaj pentru ei să şi-l publice pe pagina lor.

Am să merg la vară să fac în România mult mai mult, chiar dacă este interzisă filmarea din dronă... absolut absurd, o lege făcută de nişte artişti ai absurdului, dar trecem peste... Mica mea jucărie are sub 2 kg, este considerată o dronă inofensivă, este o bijuterie pentru filmări aeriene cu un incredibil stabilizator de imagini, zbor asistat prin GPS şi Sonar cu întoarcere acasă în caz de pierdere de semnal... vine întotdeauna acasă, indiferent pe unde a colindat.»

Alături de un alt mare fotograf, Bobby Răzvan Bobeică


 

Primul la vot

A fost şi la vot la prezidenţiale în 2014. «Am fost doar în turul al doilea, ştiam că oricât popcorn ar fi mâncat, Ponta tot nu ieşea preşedinte din prima. Şi în felul ăsta am studiat unde sunt secţiile prin jur şi unde nu e multă lume. Am fost primul la vot, am venit la coadă noaptea la ora 1, inutil. Doar pe la 7 au venit 3 tineri. Îmi era teamă că voi sta la coadă a doua zi... Am votat ce a votat majoritate, o speranţă de schimbare... părea atât de clară în acel moment... Sper să nu ne dezamăgească şi el, deşi... De la guvern aşteptăm o schimbare, dar cred că schimbarea trebuie să plece de la noi.»

Concursuri şi premii

A câştigat concursuri naţionale în Italia, apoi concursuri internaţionale... A urmat apoi National Geografic, a devenit membru, asta i-a atras şi mai tare respectul şi renumele în ale fotografiei. Multe satisfacţii, spune acum Felix, uitându-se în urmă...

«Nu uit niciodată... am avut startul dintr-o cutie de carton Delonghi. Ţinând cont că de la cutia de carton Delonghi până azi au trecut 14 ani, am reuşit, nu număr doar reuşitele, restul le punem la experienţe de viaţă... dar de la acea cutie de carton de unde am luat viaţa în piept la 22 ani, fără părinţi, rude, amici, relaţii, fără recunoaşterea diplomelor de şcoală, fără a avea drept de muncă, fără a şti să vorbesc bine, fără a avea drept de şedere la un moment dat, pot spune: Da, am reuşit.»

Special thanks

Felix a dorit să adreseze în final mai multe mulţumiri publice: «Vreau să mulţumesc părinţilor mei, Ioan Făgărăşan şi Lucia Făgărăşan, cei care stau la baza reuşitelor mele ca om şi ca fotograf. Apoi prietenilor mei Bobby Răzvan Bobeică şi Irina Pruteanu, persoane ce mi-au fost mereu alături mai mult decât uneori sunt fraţii între ei. Iar la final las ultimul mulţumesc Marelui meu profesor Cristian Ovidiu.»

Sorin Cehan

«Un arădean, cel mai respectat şi influent om din lume» (aradonline). «Românul care câştigă 1 mil $ pe an din sfaturile date liderilor lumii. I se spune MACHIAVELLI» (Realitatea). «Un român câştigă MILIOANE de dolari din sfaturile pe care le dă liderilor lumii» (RTV). Sunt câteva titluri din presa românească despre Edward Nicolae Luttwak, 73 de ani, renumitul politolog şi expert internaţional de strategie militară. Locuieşte la Maryland, în Statele Unite.

Iată cum îl descrie The Guardian: «Al Qaida tremură când îi aude numele, iar militanţii ISIS îl vor mort! Era un apropiat al lui Jimmy Carter şi un om pe care Regan l-a respectat. Bush le-a cerut generalilor americani să-l consulte înainte de declanşarea primul război din Irak. A planificat alături de aceştia strategia US Air Force de a bombarda forţe irakiene în Kuweit! Anual, zeci de lideri mondiali îl caută pentru a-i cere sfatul. Dalai Lama îl vizitează frecvent. Motto-ul său: să fii plătit de fiecare dată pentru munca prestată. Porecla sa: Machiavelli!»

S-a născut în 1942, la Arad, într-o familie de evrei. În noiembrie 1947 a părăsit România împreună cu familia. A crescut în Italia și Anglia, a lucrat la Londra, Paris și Ierusalim, iar în 1972 s-a mutat în Statele Unite.

Edward Luttwak este cunoscut pentru ideile sale politice inovatoare, sugerând, de exemplu, că încercările marilor puteri pentru a pune capăt războaielor regionale duce de fapt la apariţia unor conflicte de lungă durată: exemplu – Siria, Irak sau Afghanistan. Cartea sa „Coup d’État: A Practical Handbook” este folosită pe post de manual obligatoriu în nenumărate colegii și universități cu profil militar din lumea întreagă. A fost tradusă inclusiv în chineză, ebraică, japoneză sau turcă.

Anual, zeci de lideri influenţi sau oameni obişnuiţi vin pentru a-i cere cele mai ciudate sfaturi: preşedintele Mexicului l-a rugat să ofere o soluţie autorităţilor locale din capitala ţării pentru a scăpa de bandele de huligani şi cerşetori care îi sperie pe turişti. Primul ministrul al Kazahstanului a vrut să găsească o modalitate de a elimina etnicii ruși dintr-un oraș la granița de nord a ţării. Un guvern din Asia i-a solicitat sprijinul pentru a-i instrui pe membrii serviciilor de informații.

O companie de produse chimice din Italia l-a solicitat pentru a ajuta la soluţionarea unui proces legat de azbest cu o comunitate locală. Un grup de cetățeni din Tonga i-au cerut sfatul pentru a scăpa delfinii de braconierii japonezi. Review of Books Londra i-a solicitat o carte despre genocidul armean, în timp ce o femeie din Washington DC vrea să-l consulte într-un proces referitor la custodia copiilor ei. Şi toate acestea, potrivit lui Luttwak, sunt cererile pe care le-a primit doar în ultima vreme.

Premiat la Arad

Într-un interviu acordat în exclusivitate ziarului nostru în 2011, Edward Luttwak îşi exprima regretul că nu e tradus în româneşte. «La Milano am crescut într-o casă evreiască unde ascultam Maria Tănase! Îmi placea România muzica tradiţională ţărănească, folclorul. Tatei îi placea mult “Doina din Maramureş“. Niciuna din cărţile mele nu este tradusă în româneşte. Mi-aş dori să vin în România şi să-mi prezint cărţile traduse în româneşte.»

În 2014 a venit şi o mică recunoaştere din partea României. Edward Luttwak s-a aflat la Arad, împreună cu soţia sa Dalya, după 30 de ani de la ultima vizită în oraşul natal. Consiliul Judeţean i-a conferit „Distincţia judeţului Arad” – cel mai înalt titlu pe care îl acordă judeţul. Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa, iar Centrul de Studii Iudaice din cadrul UVVG le-a oferit soţilor Luttwak Diploma „Prieten al Centrului de Studii Iudaice”.

Cu aceste ocazii, Edward Nicolae Luttwak a vorbit cu emoţie despre Arad: „Familia mea a fost mereu fericită în Arad. Chiar dacă am fost născut în mijlocul celui de-al Doilea Război Mondial, nu au existat poveşti tragice în familia mea. Am fost în siguranță aici, deoarece Aradul era un oraș multicultural de succes, unde oamenii se ajutau între ei. Acesta este Aradul în care am locuit și pe care mi-l amintesc. În călătoriile mele, în lume, sunt întrebat adesea de ce vorbesc românește și răspund: «Eu sunt din Arad». Întotdeauna mă gândesc la Arad într-un mod pozitiv. Sunt foarte fericit că m-am întors aici. Este o satisfacție să văd că orașul s-a dezvoltat, s-a modernizat.”

«Italia mea»

Edward Luttwak are legături foarte strânse cu Italia, deşi a plecat de aici în urmă cu peste 50 de ani. Într-un interviu acordat cotidianului "Il Giornale" la începutul acestui an, el afirmă: «Când vorbesc de Italia nu pot fi obiectiv. Am legături prea puternice. Dacă se întâmplă ceva rău în Norvegia, nu mă priveşte, nu-mi pasă. Dar dacă văd că în Italia lucrurile nu merg, atunci nu, atunci mă supăr».

În interviu, Edward Luttwak povesteşte anii petrecuţi în Italia, unde se simte ca acasă.

«Italia nu-mi este indiferentă. Acum trăiesc la Washington, şi aici mă simt acasă. Dar mă simt acasă şi la Palermo, unde merg deseori şi unde am amici foarte dragi. Acolo mi-am petrecut poate anii cei mai frumoşi ai vieţii, în timp ce nu am reuşit niciodată să mă simt acasă la Milano, unde am petrecut o perioadă dificilă».

Legăturile Dvs. cu Italia unde se nasc?

«La Palermo am sosit la finele anilor '40, să fi avut şase sau şapte ani, în oraş am făcut aproape toată şcoala elementară. Apoi la Milano am făcut clasa a cincea, dar a fost un dezastru».

Şi în Sicilia cum aţi ajuns?

«Este o poveste lungă. Familia mea trăia în Banat, o regiune din nord-vestul României. Era un amestec de oameni, limbi şi religii: erau români, nemţi, unguri, sârbi. Câte puţin din fiecare: catolici, protestanţi şi evrei. Era o societate atât de multinaţională încât a reuşit să sfideze regulile Europei din al doilea război mondial. Conducătorii diferitelor comunităţi s-au pus de acord pentru a se respecta şi evita orice persecuţie. Mai mult, Arad, oraşul în care m-am născut, este unicul loc în care numărul evreilor dimpotrivă a crescut: în 1939 erau 9.000, în '45 au ajuns la 14.000».

Şi în acel amestec Dvs. ce limbă vorbeaţi?

«Cu părinţii vorbeam în franceză, însă atunci limba literară a unei familii a burgheziei bune era germana. Cărţile şi revistele pe care le găseam în biblioteca noastră soseau de la Viena şi Berlin. Apoi bineînţeles erau româna şi maghiara. Şi pentru noi ebraica. Familia mea nu a fost niciodată deosebit de practicantă, mergeam la sinagogă la sărbătorile cele mai importante. Însă părinţii mei au încercat mereu să ne transmită tradiţia familială. Când ne-am mutat la Palermo, unde nu era urmă de profesori de ebraică, tata ne preda personal».

Însă după nazişti în România a sosit Armata Roşie.

«Da, tatăl meu era un comerciant şi era mereu în alertă. Însă o vreme s-a descurcat, mai ales că la Bucureşti la început încă era regele. Apoi, în noiembrie 1947, a aflat că comuniştii erau gata să preia puterea printr-o lovitură de stat. A găsit o navă de croazieră, poate unica din întreaga Românie, care urma să plece. În grabă ne-am îmbarcat. De atunci într-o săptămână frontierele au fost închise şi au rămas închise timp de 40 de ani. Gândiţi-vă dacă am fi întârziat...».

Şi apoi Italia...

«În acea perioadă era imposibil să debarci în Palestina, era interzis de ocupanţii britanici. Din acest motiv am ajuns la Napoli. Stăteam la Hotel Santa Lucia, în plin centru. Apoi tatăl meu a decis să mute familia la Palermo».

Cum oare?

«Ştiu, pentru un italian de acum e de neînţeles. Însă atunci Palermo era un oraş splendid. Elegant, cu o viaţă culturală bogată, un teatru de Operă important, muzicieni precum violonistul Yehudi Menuhin care erau de-ai casei. Aristocraţia era internaţională şi cosmopolită, ai mei se ducea la cină la Tomasi di Lampedusa. În plus era oraşul cel mai locuibil al Europei: pe atunci la Londra încă era raţionalizarea de război, Milano era tot bombardat».

Cum v-aţi simţit?

«Ca într-un fel de paradis. Tatăl meu a început să exporte portocale şi a făcut bani frumoşi. Eu mă bucuram de Mondello pe timpul lungilor veri siciliene. Dar totul a luat sfârşit când tatălui meu i-a venit morbida pasiune a industriei».

Adică?

«Era un om foarte atent la noile tehnologii. A decis să se concentreze pe materialele plastice, care luau naştere atunci, şi a crezut că locul în care putea avea succes era Milano. Astfel ne-am mutat. Oraşul era în plină dezvoltare economică. Nu a reuşit să găsească nici măcar o magazie pentru maşinăriile sale. A trebuit să o construiască, pe via Garian, în zona Washington. Şi lucrurile au mers bine, după prima magazie a construit alta în apropiere de intrarea pe autostrada către Torino, apoi o alta la Brescello».

Şi dumneavoastră?

«Mie mi-au mers foarte prost lucrurile. Am fost respins de două ori la rând în a cincea cu zero la purtare. Îmi pierdusem prietenii şi mă luam la bătaie cu ceilalţi copii care îşi băteau joc de mine fiindcă veneam din Sicilia. Şi părinţii mei au sfârşit prin a mă trimite în străinătate, la o şcoală de lângă Oxford. Acolo însă nu am avut probleme: nu vorbeam un cuvânt în engleză, însă acest lucru este în mod evident mai puţin grav decât să vorbeşti cu accent palermitan la Milano. Apoi copiii cu care mă băteam nu se duceau să pârască la învăţătoare cum se întâmpla la voi. De atunci încolo am studiat mereu în Marea Britanie».

Şi relaţia Dvs. cu Italia?

«La Milano aveam familia: tatăl meu a murit în 1968, la 58 de ani. Încă e îngropat acolo. După câţiva ani mama mea s-a mutat în Israel şi cei trei fraţi ai mei s-au împrăştiat şi ei prin lume».

În Israel aţi locuit şi Dvs...

«Da, în timp ce încă eram în Anglia am primit o educaţie militară în ceea ce numeau Territorial Army. Astfel în 1967, cu puţin înainte de Războiul de Şase Zile, m-am înrolat voluntar în armata israeliană. În timp ce Moshe Dayan intra în Ierusalim, eu eram pe frontul Galileei, în zona Golanului. Apoi mi-am început cariera profesională».

Şi ce diferenţe vedeţi între Italia de astăzi şi cea de când eraţi copil?

«Italia anilor '50 era o ţară a unei sărăcii brutale, dar unde toţi lucrau şi toţi voiau să-şi îmbunătăţească situaţia. Astăzi, când văd cifrele şomajului tinerilor şi văd câţi extracomunitari sunt în jur pentru a face muncile pe care niciun italian nu mai vrea să le facă, cred că e ceva care nu funcţionează. Chiar dacă apoi adevărata problemă a Italiei a alta».

Anume?

«Există un deficit de libertate personală. Văd multă lume normală care ar dori să facă lucruri normale însă e ameninţată de un stat care nu-şi respectă obligaţiile, care nu face ceea ce ar trebui, şi care e chiar invaziv, periculos pentru cetăţeni, cu Procuraturi şi judecători care aparţin aceleiaşi clici şi pot arunca în puşcărie cetăţenii fără probe. Îţi fac un frumos proces şi după zece ani îţi spun că nici măcar nu trebuia să înceapă. Uitaţi-vă la ce i s-a întâmplat amicului meu Calogero Mannino».

La ce vă referiţi?

«Vorbesc despre toate neadevărurile care i s-au pus pe umeri prin ancheta privind relaţiile stat-mafie. Pur şi simplu a fost persecutat. Apoi judecătorii îl achită şi procurorul spune că îi va face un alt proces fără a aştepta măcar motivarea sentinţei. Şi nu mi se pare să fi intervenit CSM. În Italia cetăţeanul este fără protecţie» (...).

The Guardian vorbeşte despre ultimul Dvs. hobby: o fermă mare cât o regiune pe care aţi cumpărat-o în Bolivia.

«Da, la graniţa cu Brazilia. E un pic de junglă şi un pic de prerie. Uneori câştigăm ceva bani, uneori pierdem. Obiectivul este de a proteja şi din punct de vedere ecologic zona şi acest lucru ne reuşeşte. Gândiţi-vă că sunt şase mii de hectare şi avem trei mii de vaci. Media este de o vacă la fiecare 2 hectare. În Italia o fermă agricolă normală are circa o sută de vaci la două hectare. E ceva diferenţă, nu?».

(sursa: Il Giornale)