Observator - Gazeta Românească - ştiri pentru românii din Italia

Constrâns să stea într-un scaun cu rotile staţionează în piazzale Caio Mario, din Torino. Nu este tocmai un invizibil pentru că în cartierul Mirafiori Sud, chiar îl cunosc mulţi. Sigur, poate prezenţa sa nu sare imediat în ochi în marele flux de persoane care ziua aglomerează băncile din staţia de autobuz din piazzale Caio Mario. Însă pentru cei care împart cu el străduţa laterală de lângă intrările la Fiat, acel bărbat care trăieşte într-un automobil este un chip cunoscut.

Se numeşte Tanu şi este cetăţean român. Locuieşte la Torino, în piazzale Caio Mario, însă casa lui este un Renault Kangoo gri şi fără plăcuţe de înmatriculare. Înăuntru sunt haine şi pături, sticle cu apă şi o căptuşeală făcută din saci de plastic negru care ascunde geamurile: un truc care i-a permis să obţină un dormitor în spatele furgonetei, scrie La Stampa.

Întoarcerea acasă

"Mă întorc în România pe timpul iernii – povesteşte Tanu, constrâns să se deplaseze într-un scaun cu rotile. Iarna aici e prea frig. Însă în două săptămâni mă voi întoarce aici, în maşina mea". "Noi locuim în zonă numai de trei ani şi de atunci îl vedem. Însă mulţi ne-au spus că trăieşte aici de şi mai mult timp", povesteşte o barmaniţă de la Caffè Royal, barul din centrul pieţei, la câţiva metri de maşina sa. Adaugă: "După-amiaza vine să ne vadă trecând prin spate. Sau bate la fereastră pentru a cere să-i schimbăm monede cu bancnote", povestesc cei de la bar. Tanu este orgolios. "Nu cere niciodată să i se ofere ceva. De mai multe ori am încercat să-l întrebăm dacă vrea o cafea sau un sandvici dar mereu a refuzat. Ceea ce consumă, plăteşte din buzunarul său".

Vară şi iarnă

În zonă îl recunosc toţi cei care pentru muncă împart cu el primele ore ale dimineţii. Alături de bar, care se deschide la 3, este şi chioşcul de ziare din faţa Fiat. "Îl văd dimineaţa – explică vânzătorul de ziare. Se deplasează din parcare către staţia de tramvai. Deseori îl ajută vreun trecător pentru că nu e uşor să traversezi cu scaunul cu rotile". Lăsând comercianţii deoparte, pe Tanu îl cunosc şi rezidenţii. Precum Antonio, de 62 de ani, de profesie pensionar. "Unii spun că, în realitate, nu o duce aşa rău cum pare. Şi că ar avea chiar şi o casă, dar eu nu cred această poveste – povesteşte. Oricum vara e mereu acolo, în faţa maşinii sale, deseori şi noaptea. Iarna, în perioada cea mai friguroasă, se duce în România. Şi dispare câteva săptămâni".

Nu atingeţi nimic

"E adevărat, plec, dar mă întorc în două săptămâni – povesteşte Tanu. Sper să nu fie probleme şi ca nimeni să nu-mi atingă automobilul". Pentru siguranţă, între timp, a pus deja pe geam o foaie cu numărul său de celular: "Aşa, dacă este cazul, mă pot anunţa imediat".

Centrul orașului Milano a fost duminică, 22 februarie, scena unui excelent spectacol de folclor românesc. Ansamblul "De la Bătrâni Cetire" din Torino a început un turneu în Italia pentru promovarea tradițiilor românești, iar după "repetițiile" din Torino au decis ca prima etapă să fie Milano. Ansamblul este compus din circa 20 de membri și este pregătit de instructorul și coregraful, Clement Doboș.

Ajutați și de vremea bună, românii le-au arătat milanezilor și turiștilor dansurile populare românești, dar și riturile ancestrale; dansul caprei și al ursului. Cu ajutorul unei stații de amplificare au explicat cu răbdare semnificația fiecărui dans ori a motivelor populare.

La deschiderea seriei de dansuri a fost prezent și Consulul General al României La Milano, George Bologan, care a salutat inițiativa și a făcut chiar și o donație simbolică grupului.

Pe parcursul a mai bine de trei ore, românii au dansat în spațiul pietonal dintre Piazza Cordusio și Piazza Duomo. Spre sfârșitul seriei de spectacole, ansamblul a rămas în fața catedralei Domului, invitând la dans și românii veniți special să-i vadă.

"Vrem să mergem în toată Italia pe cât posibil cu aceste spectacole. Să arătăm tradițiile românești, să arătăm ce înseamnă România. Nu este ușor să te deplasezi cu atâția oameni și costume, mai ales că nu ne ajută nimeni, punem totul din buzunarul nostru; de la costume până la costurile de deplasare. Știu că unii s-au uitat urât la noi, dar acesta este motivul pentru care dacă există, acceptăm micile donații ale publicului", a declarat Clement Doboș.

Cornel Toma


Gabriel Bărbuță, român de 39 de ani, era în închisoarea Milano – Opera pentru uciderea vecinului său. Pe 6 iunie 2007, Bărbuță l-ar fi ucis pe bătrânul Guerrino Bissacco, în casa acestuia din Due Carrare (provincia Padova), apoi carbonizându-i corpul.

Justiția l-a găsit vinovat. Trebuia să ispășească închisoare pe viață. Însă vineri 13 februarie seara, românul și-a luat viața spânzurându-se în celula sa. Câțiva agenți de poliție penitenciară au comentat: ”Unul în minus” și ”un român în minus”. Cum era inevitabil, imediat au explodat polemicile. Șaisprezece agenți au fost suspendați de ministrul Justiției. Dar să reconstituim faptele.

Alianța Sindicală a Poliției Penitenciare (Alsippe) a publicat pe 15 februarie un link pe pagina sa de Facebook privind sinuciderea deținutului. Il Giornale della Polizia Penitenziaria publică link-ul la rândul său. Și aici se dezlănțuie «comentariile»: «Optim, să sperăm că a suferit», scrie un bărbat care pe profilul său de Facebook se prezintă a fi «inspector la ministrul Justiției». Trec circa patruzeci de minute și sosește un al doilea comentariu: «Unul în minus». Și mai mult: «Unul în minus, care cu siguranță nu ar fi ispășit pedeapsa în întregime, ne-ar fi costat mulți bani și care la ieșire ar fi creat din nou probleme. Sper că a suferit. 3mp la dispoziție pentru un altul». Nu lipsesc nici măcar «sfaturile», precum cel care invită la «punerea la dispoziție a mai multor funii și săpunuri».

Mulți dintre autori – potrivit informațiilor furnizate de aceștia online – par să fie agenți:

«Colega, urcă numărătoarea»; «A fost făcută justiție. Acum justiția divină va face restul»; «Oh, cât îmi pare de rău»; «-1 acest pas ar trebui să-l facă mulți, astfel economisim ceva bani, nu credeți?»; «un român în minus care a ucis un bătrân... uraaa!»; «1 în minus. Pe care statul nu trebuie să-l hrănească. Și la numărătoare e unul în minus»; «Mă întreb ce așteaptă ceilalți ca să-i urmeze exemplul, totul trebuie imitat». Există și o postare care face apel la bun simț: «Vă rog calmați-vă, înțeleg neajunsurile grave ale muncii dumneavoastră. Însă moarte nu se dorește nimănui. Mulțumesc și spor la muncă, trebuie să fiți mereu îngeri». Răspuns acid: «Lucrează în cadrul Institutului I. Apoi vei vedea. În special extracomunitarii. Pentru această meserie trebuie să ai inimă neagră».

DAP și ministrul

Cazul a ajuns în atenția DAP, Departamentul Administrației Penitenciare, care a început o anchetă.

Ministrul Justiției, Andrea Orlando (foto), l-a convocat pe șeful Departamentului Administrației Penitenciare pentru a face lumină asupra celor întâmplate. Ministrul a scris pe Facebook: «Este întru totul evident că este vorba de acte intolerabile».

Același DAP a reacționat în mod sever considerând postările o jignire adusă muncii tuturor agenților care zilnic sunt angajați în protejarea persoanelor pe care le au în custodie. Și imediat după a făcut cunoscut că a fost începută o anchetă internă pentru a se stabili dacă autorii insultelor sunt într-adevăr agenți: în caz afirmativ se vor aplica sancțiuni, având în vedere că cele scrise sunt definite a fi o nebunie intolerabilă.

«Lucrul care îmi face în mod deosebit rău în această poveste – spune la Repubblica șeful adjunct al DAP, Luigi Pagano – este amintirea tuturor acelor dăți în care am văzut colegi fugind pentru a încerca să salveze deținuți cu încheieturile tăiate, sau poate cu gâtul în vreun laț. Acele comentarii sunt un pumn dat uniformelor noastre, angajamentului nostru, muncii noastre. Sosise o semnalare și deja am demarat o anchetă internă – subliniază. Fiindcă e un lucru nedemn. Nucleul nostru investigativ a început imediat să lucreze pentru a reconstitui faptele și a evalua amploarea frazelor. Pentru moment nu pot spune nimic despre anchetă, conducerea noastră va raporta ministrului. Însă dacă se va stabili că autorii acelor comentarii sunt agenți penitenciari, vom acționa în consecință din punct de vedere disciplinar. Și nu vom fi indulgenți».

Secretarul Lega, Matteo Salvini, aruncă apă pe focul polemicilor. Nu justifică și nici nu apără autorii acelor cuvinte, însă îi invită pe toți să aprofundeze mai bine faptele. «Cunoscând care sunt condițiile în care lucrează agenții Poliției Penitenciare nu spun că justific ci că înțeleg».

Sancțiunile

Șeful DAP, Santi Consolo, anunță că a semnat 16 măsuri preventive de suspendare și că a căzut de acord cu directorul personalului să fie demarată procedura disciplinară. «Am demarat o confruntare cu toate siglele sindicale ca acestea să ia distanță de comportamentele izolate. Poliția penitenciară este umilită de cele întâmplate».

Decizia a determinat reacția organizațiilor sindicale ale poliției penitenciare. Împărtășim «necesitatea unor măsuri exemplare în privința celor care s-au făcut responsabili de declarații care ofensează sensibilitatea, umanitatea și profesionalismul celor care lucrează zilnic pentru a împiedica prăbușirea sistemului penitenciar salvând zeci de vieți” – a comentat Uilpa – dar, în același timp, își exprimă «mirarea privind timpii acestor măsuri, care ar fi putut fi emise la încheierea unui proces disciplinar efectuat prin modalități obișnuite».

Comentariu al lui Donato Capace, secretar general al Sindicatului Autonom al Poliției Penitenciare Sappe: «Nu am avut nicio ezitare să afirm faptul că să te bucuri pentru moartea unui deținut este un lucru josnic și rușinos. Însă la fel de anormal și disproporționat a fost răspunsul Administrației Peniteciare, la solicitarea ministrului Justiției: să suspenzi din serviciu 16 apartenenți la Poliția Penitenciară este o măsură greșită, nu numai neregulamentară din punct de vedere formal. Acele franze sunt de cenzurat fără doar și poate, problema este că un parcurs disciplinar are reguli și formalități de respectat care, în acest caz specific, nu au fost respectate».<

Cotidianul “Il Giornale” scrie despre șoferii italieni constrânși să ”emigreze” și să se înscrie la agenții de recrutare din România sau alte țări din Europa de Est. Astfel sunt plătiți mai puțin, privați de asistență medicală și contribuții pentru pensii. Totul, în mod paradoxal, pe baza unui principiu cheie al Uniunii Europene, libera circulație a lucrătorilor.

Noua sclavie a șoferilor de camioane, o numește Il Giornale. O situație care le încalcă drepturile șoferilor, dar și sustrage încasări la bugetul statului. Și riscă să contribuie la criza sectorului transporturilor pe roți, pe care călătoresc 80% din mărfurile în Italia.

Noua sclavie are granițe la Est. În agențiile de plasare a forței de muncă din România, Polonia, Republica Cehă, Slovenia, unde camionagiii italieni se duc acum să se înscrie. Se auto-detașează. Un pas obligatoriu, deseori, pentru a lucra la firmele italiene. Care astfel pot aplica contractul acelor țări și economisi de la 35 la 50% la taxe și impozite fiscale.

«Minimul salarial în România este de 300 de euro pe lună, față de 1.600 în Italia: chiar dacă plata din mâna lucrătorului nu va fi neapărat mai mică, la acel minim se calculează taxe și impozite», explică Pasquale Russo, secretar general Conftransport.

Grevă în transporturi, şoferii italieni blochează Italia: "Să plece șoferii români"

Sarcina fiscală este pârghia, dumping-ul social consecința. Victime nu sunt numai lucrătorii, care vor avea contribuții pentru pensie mai mici și pierd asigurarea Inail pentru accidente, chiar dacă s-au produs în Italia, pentru că sunt angajați cu un contract de administrare a forței de muncă al agenției de recrutare poloneză, cehă, slovenă sau română. Pierde Italia: taxele le plătește cine angajează, în statul în care angajează.

«Fără a mai lua în calcul efectele economice conexe, începând de la TVA-ul pe camioanele neînmatriculate în Italia la asigurare, și aceasta stipulată în străinătate», subliniază Russo.

Teoretic totul e legal: este libertatea de circulație a lucrătorilor, a cărei regulamente de aplicare datează din 1996, când UE număra 15 state membre (Polonia, Republica Cehă și Slovenia au intra în 2004, România în 2007), cu retribuții și normative fiscale nu atât de diferite. În realitate legea prevede că fiecare firmă de autotransport poate angaja maxim 16% din total de la firme de plasare a forței de muncă. Dar se face treabă italiană: să-i controlezi pe cei care se deplasează pentru muncă e mereu dificil, și astfel, informează cei de la UilTransport, deseori pragul este depășit. Potrivit unui calcul al sindicatului, la 400.000 de camionagii la nivel național, circa 30% sunt angajați prin firme de plasare a forței de muncă. Printre ei sunt și străini, dar și italieni care ”se dau drept străini”.

Conftransporti arată că pe termen lung această situație nu face bine firmelor pe care le reprezintă: «Riscăm să pierdem o întreagă resursă, așa cum s-a întâmplat pentru sectorul textil din Prato», spune secretarul. «În ultimii cinci ani diferența dintre firme deschise și închise (care deseori înseamnă delocalizate – n.r.) poartă un semn negativ îngrijorător: minus 18.000. Italia trebuie să-și adapteze politicile, nu pentru a face o favoare firmelor noastre, ci pentru a-și face o favoare ei însăși”. În timp ce diferite interpelări parlamentare zac la Roma fără răspuns, pe 26 februarie Pasquale Russo va zbura la Bruxelles. La Comisia Ue de Afaceri Sociale, pentru a ridica problema. Și a propune să fie fixat un salariu minim convenabil pentru toți, «1.000 de euro, de exemplu», pentru toți lucrătorii puternic mobili în cadrul UE.

Sindicatele din Padova protestează: "Şoferi italieni, contracte româneşti

Şoferii români, în topul blatiştilor pe autostrăzile din Italia

Proprietarul: ”Prefer să tratez cu extracomunitarii”. Însă italienii il acuză de rasism.

Tehnic vorbind, sunt anunțuri rasiste. Însă rasism invers care, mai mult decât supără, provoacă și face să se reflecteze. De câteva zile, în fața unei clădiri de locuințe din Battaglia Terme, mică localitate din provincia Padova, au apărut două anunțuri pentru vânzarea unui apartament destul de speciale.


Unul spune: ”Vând apartament la parter. De preferat cumpărători romi – români – chinezi”. Celălalt ilustrează și un fel de ”promoție etnică”: ”Privat vând apartament la parter. Reducere 6.000 de euro extracomunitarilor, românilor, chinezilor și romilor”.

Cazul a ajuns imediat în ziarele locale. Obișnuiți cum suntem să găsim în anunțurile imobiliare precizări de tipul ”nu extracomunitarilor”, acele anunțuri sunt cu siguranță o știre.

Proprietarul spune la Il Mattino di Padova că nu este o provocare. ”Pur și simplu mi-am exprimat preferința în privința cumpărătorilor. Ce e rău în asta?”, întreabă cu cine știe câtă autentică naivitate. Apoi explică: ”Mama mea este croată, de etnie romă, și astfel din motive de familie prefer să tratez cu extracomunitari, inclusiv cu romi. Nu cred să fie nimic rău, nu sunt deloc rasist”.

Alegerea i-a atras ceva antipatie, nu se știe dacă din partea vecinilor, care nu vor să locuiască alături de străini, sau din partea potențialilor cumpărători italieni care se simt discriminați. Clar este că ambele anunțuri au fost mânjite cu insulte de tipul: ”Aici suntem în Italia, rasistul, rușine, rahatule”.

Însă proprietarul nu se lasă intimidat: ”Voi spune mai multe: apartamentul meu este pus la vânzare cu 130.000 de euro și am anunțat deja o reducere imediată de cinci mii de euro rezervată numai extracomunitarilor. Bine, după acest vandalism reducerea urcă la șase mii: primul străin care acceptă prețul, și-l ia cu 124.000 de euro”.


 

Filiala din Padova a Lega Nord nu s-a lăsat mai oprejos și a reacționat. A agățat un banner uriaș, sub anunțul vânzătorului, pe care a scris: "Stop razzismo anti-italiano".

“Închiriez apartament, dar numai la români”


Mă numesc Mihai B. şi am 51 de ani. Mulţi ani nu am vrut să plec din ţară, chiar dacă aveam prieteni, rude şi colegi care au plecat înainte şi după revoluţie. Am bătut cu pumnul în masă şi-am spus că pot să mănânc mămăligă rece cu ceapă, dar vreau stau la mine acasă şi să trăiesc cu demnitate, să nu fiu slugă prin străini! Am dus-o aşa, târâș-grăpiş, câţiva ani. Munceam de dimineaţă până seară, eram şofer, plecam cu săptămânile în delegaţii, eram mereu pe drumuri, pentru un salariu mizerabil. Dormeam în cabină, chiar şi iarna, la temperaturi de minus 15-20 de grade, că n-aveam bani de hotel.

Făceam economii la sânge, să-mi ajungă salariul, să-mi cumpăr un frigider, un tv, poate şi o casă. Maşină? Era un vis irealizabil, de unde? Veneau cei care avuseseră curajul să rişte şi plecaseră afară, unii dădeau greş, dar plecau iar, nu se lăsau. Cei care reuşiseră şi se descurcau, sau cei care erau cu furatul pe afară, veneau plini de bani, cu maşini scumpe, îşi făceau vile, începeau afaceri în România. Eu aveam demnitate, ce naiba!

Plecarea

Am rămas fără loc de muncă, pur şi simplu am fost dat în şomaj! Aveam împrumuturi în nu ştiu câte bănci, că orice român amăgit de mirajul băncilor. Îmi cumpărasem apartament cu împrumut de la CEC, rata era foarte mare, mai aveam şi alte împrumuturi şi CAR-uri, nu ştiam pe unde să mai scot cămaşă. Aşa că am plecat afară, chipurile în excursie. România nu era atunci în UE. Am plecat amăgit de un fost coleg, care mi-a promis marea cu sarea, că vom găsi de muncă imediat, cazare, absolut tot!

Ajunşi acolo, după zile de drum, maşini şi trenuri schimbate, teamă de vameşi şi poliţie, ne-am cazat. A doua zi, omul a dispărut, după ce i-am dat fiecare câte 100 de euro. Eram trei fraieri, care nu ştiam încotro s-o luăm.

Conservele

Am avut noroc de alţi români inimoşi, care ne-au ajutat şi ne-au găsit de muncă în construcţii. La negru, desigur. Am pornit-o de la muncă de jos, făceam ce era mai greu. Munceam la lopata, la picamer, desfundam canalizări, ne urcam pe acoperişuri. Făceam de toate. Nu-mi mai simţeam mâinile, care erau pline de băşici: unele sparte, altele noi, unele supurau, altele se treceau. Le tratam cu indiferenţă. Strângeam din dinţi, înjurăm şi spărgeam cu târnăcopul sau picamerul. Ore în şir, fără pauză. Ştiam că acasă, soţia şi copii se descurcă greu.

Ne împrumutasem peste tot, că să pot pleca, să-mi plătesc drumul şi să am de dat şi şpagă celui care mă adusese. Ne spusese individul să ne luăm de mâncare cât mai multe de acasă, că în Italia toate sunt mult mai scumpe. Aşa că am luat cu mine o valiză de conserve, bulion, brânză, să am ce mânca la început, să nu cheltui. Am plătit mai mult la bagaj, cam 30 de euro în plus, că depăşeam greutatea admisă. Când am ajuns în Italia şi am văzut preţurile, multe erau mai ieftine decât în România. Dar eu am mai plătit şi pe drum şi am stat şi cu frică la vama.

Plânsul

Munceam câte 12 ore pe zi. Mergeam pe jos până la muncă, zilnic câte 12 km la dus, 12 la întors, că nu aveam transport. Şi timp de 12 ore spărgeam cu târnăcopul sau picamerul, săpam şanţuri cu lopata, desfundam canalizări... Munca cea mai grea. De multe ori lucram inclusiv sâmbăta şi duminica, aveam mare nevoie de bani. Nu refuzam nimic.

Cu familia am vorbit prima dată după o lună, când am luat banii. Trimisesem un mesaj scurt când am ajuns, să ştie că sunt bine, atât. Aşa vorbeam cu soţia şi copiii: o dată pe lună, 10 minute, nu mai mult. Scurt. Abia reuşeam să le aud vocile, de multe ori legătură era proastă, se întrerupea şi nu puteam vorbi mai mult de 5-6 minute. Era balsamul meu pentru suflet, speranţa care-mi dădea putere zi de zi! Eu nu-i spuneam soţiei cât îmi este de greu, îi spuneam că totul este foarte bine. Soţia, la fel, se lupta cu toate greutăţile acasă, era femeie şi bărbat, mamă şi tată. Nu-mi spunea problemele, era mereu veselă, îmi spunea câte o glumă, mă făcea să râd. Vocile acelea atât de iubite erau combustibilul meu, cele care mă ajutau să suport totul. Închideam telefoanele şi plângeam cu toţii: eu afară, soţia şi copiii acasă!

Banii

Cei de la care împrumutasem banii au venit la soţie şi i-au cerut, unii mult mai devreme decât convenisem. Eu trimiteam acasă aproape toţi banii câştigaţi, aşa că soţia, cum primea banii, imediat mergea să achite datoriile. Primeam un ajutor în alimente de la o biserică, unde mă dusese un coleg de muncă, un albanez. O dată pe luna primeam o sacoşă zdravănă cu paste, orez, biscuiţi ieftini, cremă de ciocolată, gem, fasole şi ulei. Dumnezeu să le dea sănătate acelor oameni! Stăteam într-o casă cu alţi români şi moldoveni, aveam o singură baie şi o bucătărie, la comun. Plăteam 100 de euro de persoană şi eram cam 20 de oameni în casa aia.

Aveam 2 frigidere şi un aragaz, aşa că găteam o dată la 3-4 zile. Fiecare pentru el, pentru că la un loc ieşiseră discuţii. Aveam un ritual strict: fierbeam 1 kg de paste, orez sau fasole, cu o cutie de roşii în bulion (doar la fasole sau uneori şi la paste), o ceapă tăiată mărunt, puţin ulei, sare şi ardei iute. Mai puneam dafin, că era în toate gardurile.

Dimineaţă mâncam biscuiţi unşi cu gem sau cremă de ciocolată, până terminam rezerva primită, apoi mâncăm un castron cu mâncare (paste, orez sau fasole). Era un adevărat lux atunci când puteam adauga şi un pacheţel de crenvurşti din aceia ieftini de tot. La muncă îmi luam un borcan de mâncare, seara, când ajungeam acasă, mâncam un castron cu mâncare. Fără pâine, că era prea scumpă. Neîncălzită, că eram prea mulţi la aragaz. O dată pe luna, când luam banii, cumpăram un săculeţ de cartofi şi o porţie de carne pentru friptură. Soţia acasă la fel, se descurca foarte greu. Plătea datoriile, băncile şi cu puţinul rămas (dacă-i rămânea) se descurca.

După 6 luni, mi-a dat cineva o bicicletă veche şi ruginită, vai de ea. Am reparat-o şi mergeam cu ea, era mai uşor. Duminica, dacă eram liberi, mergeam la pescuit. Aveam norocul să prindem uneori crap frumos şi mult chefal. Eu îl curăţam şi îl găteam, ceilalţi români nu prea se omorau după pește.

Șantierul

Vara, la 40 de grade, urcam pe acoperişuri sau pe schele. Nu am fugit de muncă. În decurs de un an, am reparat toate utilajele patronului italian: maşini, tractor, buldozer, excavator. Dacă nu aveam nimic de muncă, îmi căutam ceva, evitam să stau degeaba, evităm să stau de vorba. La şantier eram trei români, un polonez, doi albanezi, doi moldoveni şi cinci italieni.

Italienii erau plătiţi aproape dublu faţă de noi, românii, cu acte-n regulă, cu vacanţe plătite, plus toate celelalte drepturi conexe. Noi, străinii, cei care nu eram în comunitate, nu avem nici un drept. Doar să muncim. Italienii se fofilau de colo-colo, străinii munceau.

Aveau un al 6-lea simt, simţeau când venea patronul să verifice. Odată vedeam italienii sărind, muncind cu spor, răcnind, înjurând şi plângându-se de ,,putanele" de străini care nu fac nimic. Cât timp stătea patronul pe şantier, italienii erau numai gură, energie şi hărnicie, alergau în toate părţile, dădeau ordine, parcă erau iepuri de câmp. Cum pleca patronul, imediat dispărea şi cheful de muncă. Munceau mai departe străinii.

Actele

M-am întors în ţară după 3 ani. Am mers iar zile şi nopţi cu trenul, maşina, autocarul. Când am ajuns acasă şi mi-am văzut copiii, am început să plâng. Crescuseră aproape cât mine. În 3 ani, vorbisem foarte puţin la telefon şi sărutasem şi privisem zilnic pozele lor. Nişte poze ferfeniţite, dar atât de dragi.

Am stat în ţară un an, în speranţa că va fi mai bine şi voi putea fi soţ şi tată, lângă familia mea. Mi-am găsit de muncă, dar după un an iar eram şomer. Se închideau fabricile una după altă, salariile, aşa mici cum erau, nu se dădeau la timp, aproape că nu mai aveam cu ce trăi. A trebuit să plec iar, tot în Italia.

După puţin timp, România a intrat în Comunitatea Europeană, aşa că ni s-au făcut acte. Declarat la stat 4 ore pe zi, fără prea multe drepturi. Noi eram mulţumiţi că aveam acte şi puteam merge liniştiţi pe stradă. Aveam o maşină de la muncă şi cu ea mergeam la muncă şi înapoi. Am muncit aşa câţiva ani, apoi patronul nu mai găsea lucrări. A renunţat la majoritatea muncitorilor străini, mă ţinea pe mine, pentru că lucrăm cu toate utilejele, reparăm tot şi făceam de toate şi câţiva italieni. A venit momentul când şi noi mai mult stăteam acasă decât să lucrăm.

Soarele

În România, a fost dată şi soţia în şomaj, aşa că aveam nevoie să găsesc urgent de lucru. Am muncit cu ziua, la negru, peste tot unde-am găsit. Nu am refuzat nici un fel de muncă.

Apoi, după ani de muncă şi chin, a ieşit şi soarele pe stradă mea: am găsit de muncă la un depozit de mărfuri. La început munceam la negru, spălam ambalaje, făceam curat, reparam diverse, eram omul bun la toate. Apoi, am avansat. Timp de doi ani, majoritatea italienilor nici nu mă băgau în seama, se făceau că nu mă văd. De exemplu, dacă eram cu doi persoane şi trecea cineva, erau salutaţi cei doi, nominalizaţi. Eu eram invizibil. Nu am comentat. Le-am dat tuturor bună ziua în continuare, zi de zi şi cu încăpățânare şi am muncit în linişte. Încet, încet, au început să mă respecte.

Salutul

Acum, italienii mă salută primii. Sunt respectat aşa cum merit şi toţi cei care mă cunosc şi-au schimbat părerea despre români.

Acum sunt asociat cu un italian, avem o mică afacere (partita IVA). Nu mă îmbogăţesc, dar trăiesc decent. Mi-am adus şi băiatul cu mine, muncim împreună, soţia este şi ea cu noi, am convins-o să renunţe la munca din ţară şi să vină aici. Şi-a găsit şi ea ceva de lucru, modest, dar e bine.

Nu suntem bogaţi, trăim simplu şi vrem să ne întoarcem în România, acasă. Ne-am cumpărat o căsuţa la ţară şi acolo vrem să ne retragem. Cred că este timpul să fim şi noi acasă.

Nu e uşor să fii plecat departe de casă şi familie, să-ţi vezi părinţii, soţia şi copiii o dată la 2-3 ani. Eu nu mi-am permis să merg acasă în fiecare an, prea des. Am preferat să muncesc. E greu să fii soţ şi tată la distanţă, să nu-ţi vezi copiii crescând, să dormi singur nopţile, să nu ai cu cine să te sfătuieşti, să te cerţi, să razi şi să strângi în braţe.

Tinerețea

Când am luat drumul străinătăţii, am lăsat acasă o soţie tânăra, acum are mii de ghiocei în par. Am lăsat doi copii mici şi i-am găsit aproape adulţi, mai înalţi decât mine. Nu ştiu când au crescut, nu am jucat fotbal cu băiatul meu, nu mi-am plimbat copiii în parc, nu i-am învăţat să înoate sau să facă mii de alte lucruri pe care le face un tată cu copiii lui.

Îi mulţumesc din tot sufletul soţiei mele, care a dus tot greul. Eu am fost singur aici, afară şi am muncit. Soţia a fost acasă, a fost mama şi tată pentru copii, a gestionat banii, a muncit, a suportat oprobriul rudelor şi cunoscuţilor, care aveau impresia că eu trimit zeci de mii de euro. A suportat să vadă cum e părăsită rând pe rând de toţi cei pe care-i considera prieteni, care i-au întors spatele la nevoie. Şi a avut puterea să nu-mi spună nimic, să fie veselă atunci când vorbea cu mine, să nu mă împovăreze cu nimic. Am aflat pe urmă multe lucruri, iar unele probabil nu mi le va spune niciodată.

O respect şi o iubesc pentru tot! Îi mângâi părul albit şi ridurile care i-au apărut la ochi. E tot veselă, dar dacă-i priveşti atent ochii, îi simţi tristeţea.

Suntem oameni care ştim ce înseamnă munca, suferinţa şi sacrificul. Fără să ne plângem. Iar la fel ca noi, sunt milioane de români!

Gina Bradea

În martie 2015 se împlinesc 7 ani de când Preasfinţitul Siluan a fost ales, de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ca prim episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei. I-am adresat câteva întrebări PS Siluan legate de viaţa bisericii româneşti din Italia.

În alte două articole (AICI și AICI)am publicat părți ale interviului, în care preasfinţitul a făcut un scurt bilanţ al dezvoltării Episcopiei în ultimii 7 ani. Dacă în 2008 erau 80, acum numărul acestora a ajuns la 200, la care se adaugă trei mânăstiri și trei schituri. La acestea se adaugă, până la sfârșitul anului 2014, 104 filii sau filiale parohiale. PS Siluan a vorbit şi despre relaţia Bisericii cu românii plecaţi în căutarea norocului în străinătate: Biserica-mamă a ales să-i însoţească şi să îi sprijine atunci când le este greu. Vă prezentăm ultima parte a acestui interviu.

Interviu exclusiv / Episcopul Siluan al Italiei: ”Biserica așa a socotit potrivit, să-i însoțească pe fiii ei plecați peste hotare și să le fie alături”

Interviu exclusiv / Episcopul Siluan al Italiei, despre românii plecați în străinătate: "Credința i-ar ajuta să muncească mai bine"

 

Preasfinţia Voastră, biserica ortodoxă poate primi donațiile de 8 la mie din declarațiile de venituri. Ne puteți spune ce sumă ați primit anul trecut din aceasta sursă?

«Nu poate primi deocamdată. Episcopia Ortodoxă Română a Italiei a fost recunoscută juridic în 2011, prin decret prezidențial. Imediat după aceea au început discuțiile pentru „intesa”/"înțelegerea" cu statul italian.

Este un decret-lege, adică un text în care se prevede modul în care se definesc raporturile dintre Statul Italian și Episcopia Ortodoxă Română a Italiei. Acest text a fost înaintat Secretariatului General al Guvernului, după care am avut o întâlnire de lucru cu o comisie inter-ministerială în cadrul căreia care am definit, împreună cu comisia din partea Episcopiei toate amănuntele juridice, aspectele sociale, administrative, etc.

Am definit acest text și singurul motiv pentru care nu s-a ajuns la concretizarea lui este că noi am încercat să obținem ca preoții noștri, prin această lege, să aibă facultatea să plătească contribute statului italian care să permită familiilor lor/soției și copiilor să beneficieze de asistență sanitară și alocații pentru copii, un lucru absolut normal pentru orice persoană care lucrează și plătește contribute în această țară.

De ce am cerut acest lucru? Pentru că legea are în evidență doar preoții catolici, adică preoții necăsătoriți. Astfel, nu se prevede ca soția să aibă asigurare medicală, o pensie de urmaș, iar copiii să aibă alocații. Poate că cineva va spune că noi ne gândim doar la bani. E vorba de un drept legal și să știe cititorii că preoții noștri nu sunt salarizați de către Statul Român îi nici de către Biserica din România.

Că lumea își imaginează că preoții noștri primesc niște salarii consistente, duc o viață opulentă, și, de fapt, dacă vedem la ei o mașină mai bună, înseamnă că ei lucrează și altceva, soția lucrează. Peste 70 din cei 220 de preoți ai Episcopiei noastre au încă un alt serviciu. Ceilalți au soția care lucrează sau, dacă nu lucrează, au un trai mai mult decât modest și, de multe ori, au nevoie de un ajutor ca să își plătească chiria sau să-și plătească cantina pentru copilași.

Să înțeleagă toată lumea, preotul primește o contribuție de 200 de euro pe lună din partea Statului Român, dintre care 70 de euro reprezintă asigurări sociale și pensie care se rețin în țară. Vă închipuiți la ce nivel va fi pensia unui preot la aceste nivel... Iar dacă omul iese la pensie, poate vrea să rămână aici, dacă trăiește toată viața aici, cu copiii, cu nepoții...

De aceea mi se pare firesc, ca păstor, să mă ocup și de acest aspect. Iar preoții noștri duc slujirea preoțească în modul cel mai decent cu putință, înregistrează veniturile bisericii, inclusiv ceea ce se primește în altar pentru pomelnice, în visteria parohiei și, de acolo, cu binecuvântarea episcopului, își deduc cheltuielile pentru benzină, pentru că umblă în dreapta și în stânga în provincia în care sunt rânduiți, străbătând cu miile de km pe an. Uneori fac botezuri la 100 de km distanță, fără să primească suficient nici pentru benzina consumată până acolo, dar merg pentru că sunt preoți, sunt slujitori.

Dacă mai sunt și excepții pe care cititorii ziarului le știu, le răspund: da, dragi cititori, pot fi și excepții, pentru că preoții noștri sunt și ei oameni, nu sunt îngeri coborîți din cer, sunt oameni care cresc și acum, chiar dacă pot fi trecuți de 60 de ani. Cresc în continuare sufletește, uneori mai și scad... Așa este, uneori, chiar și la 60 de ani, în loc să crești, poți să scazi!...

Însă, așa cum dumneavoastră aveți copii care uneori mai fac și rele și, cu toate acestea, nu vă lepădați de ei, îi mai certați, îi mai pedepsiți, tot așa fac și eu, ca episcop, cu preoții pe care îi păstoresc. Îi le spun: Mergeți înainte și încercați să îmbunătățiți situația.

E bine să se știe că parohiile noastre acordă ajutoare care nu se publică și nu se trâmbițează, inclusiv financiare. Celor care cer: ”părinte, dă-mi cinci euro”, i se dau cei cinci euro și părintele nu-l mai pune să semneze o chitanță ș.a.m.d. Dar pot să dea mărturie cei care stau lângă altar, cum se dau celor care cer cinci euro și un pic de pâine, un pic pentru dus acasă, și, puțin câte puțin, puși cap la cap, se adună mii de euro pe an.

Cei care vor să știe lucruri concrete le pot afla pe 3 februarie, că avem Adunare Eparhială. Atunci dăm seamă și de tonele de alimente care s-au trimis în țară sau care se dau aici la oamenii amărâți, care își pierd serviciul, care au doi, trei copii și nu au cu ce să-i hrănească; cum s-au distribuit tone de pastă, de ulei, de orez, dar cu care noi nu ne lăudăm, însă, cu toată sfiala, eu ca episcop trebuie să o spun.

În anul 2014, de exemplu, am trimis în România, în Republica Moldova și în Ucraina/Bucovina de Nord, 480 de burse de câte 30 de euro pe lună; din acel fond mai ajutăm și aici, că nu sunt amărâți numai în România; bursele acestea au bucurat sute și sute de oameni, de familii, în acești ultimi cinci ani de când am inițiat acest proiect care se cheamă „Brațele Părintești”. S-au bucurat mulți copii și bătrâni de cadourile primite de Crăciun, fiindcă la școală părinții n-ar fi avut bani; s-a făcut colectă aparte pentru ajutorarea copiilor și bătrânilor și din țară și de aici.

Prin această inițiativă, cu ajutorul voluntarilor din România, s-au cumpărat porci, s-au tăiat și preparat și s-a împărțit la familii sărace și la bătrâni singuri; mulți amărâți n-ar fi avut pe masa de Crăciun o bucată de carne și de cârnaț. Să mă ierte cei care nu știu că am ajutat și bătrâni, deși inițial ne gândisem numai la copii, dar sunt și bătrânei singuri, fără copii, la care puțini le calcă pragul...

Am spus lucrurile acestea pentru a înțelege oamenii ce am putea face noi cu opt la mie din salariile românilor ortodocși din Italia. Ce se poate face am făcut, după posibilitățile noastre, Dar dacă am putea să îndreptăm deja cinci la mie către Episcopia noastră (Diocesi Ortodossa Romena d’Italia), am putea să ajutăm mult mai mulți.

Am putea ajuta și pe cei de acasă dar și pe cei de aici, și pe cei care ar trebui repatriați, cei decedați, pe cei aflați în nevoia imediată de a-și plăti chiria, cheltuielile... Vă rog să mă credeți că sunt preoți care cu greu reușesc să iasă la liman... Dar parohiile mai mari se înfrățesc cu cele mai mici și se ajută, nu cerem din altă parte ajutor...

Nu spunem cititorilor toate acestea, ca să ne ajute, dar dacă ne-ar ajuta ar face bine!... Sunt multe închipuiri despre câți bani are Biserica. Dar Biserica, dacă are bani, mă refer la cea din Italia (și din România) încearcă să dea ajutor la cât mai multe persoane, încât la sfârșitul anului nu mai are mare lucru în cont...

Cu toate acestea, ne bucurăm că anul trecut am inaugurat două biserici, zidite din temelie, în Italia. Prima este o biserică de lemn, la Moncaglieri (lângă Torino), cu hramul „Sfinții 40 de Mucenici”, iar la Chivasso (tot în provincia de Torino), am inaugurat a doua biserică, de zid, în luna decembrie. Hramul acestei biserici este „Sfântului Gheorghe de la Cernica”.

O să facem și târnosirea lor când o să aibă iconostas, dar, între timp, bisericile sunt deja sunt funcționale. Mai avem biserici în șantier sau la care am pus deja piatră de temelie. Pe site-ul nostru puteți vedea fotografii.

Anului 2015 a fost proclamat în Patriarhia Română ca „An omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi”şi „Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii”. Cum va fi organizat în Italia?

«În ce privește misiunea parohiei și mănăstirii, noi avem datoria să continuăm să împlinim, să concretizăm ceea ce deja facem și, pe de altă parte, cred că o prioritate pentru acest an, dar și pentru următorii ani, în viața comunității creștine este aprofundarea credinței. Aprofundarea propriei credinței într-o lume superficială care este într-o mare confuzie la ora actuală, fapt ce se datorează superficialității în ce privește credința celor care se socotesc credincioși ai oricărei religii.

Pe omul care își trăiește cu adevărat propria lui credință, cu cât o aprofundează mai mult, cu atât o trăiește mai adânc și este mai deschis, mai tolerant, mai bun, mai înțelegător, gata să rabde el și să pătimească el, decât să facă rău altuia; cred că acesta este un punct foarte important, să aprofundăm credința, să citim Evanghelia, și acasă. Iar la Biserică, într-o seară, să se citeasca Evanghelia din săptămâna respectivă sau Evanghelia duminicii care urmează și să se comenteze.; Să citim Epistolele Apostolilor, să-i „bombardăm” pe preoții noștri cu întrebări sau chiar și pe episcop, nu doar pe preoți...

Noi facem cateheză la copii, dar uneori părinții lor nu mai au mentalitate creștină. Vedeți, există expresia românească: „copilul ăsta calcă a preot!”. Aceasta înseamnă că are o ținută și o atitudine care arată o evlavie, o înclinație. Deprinderile de viață creștină s-au cam pierdut chiar și la poporul credicios care nu mai știe să se închine la începutul zilei, să-și încredințeze ziua lui Dumnezeu, să-și încredințeze soția sau soțul și copiii lui Dumnezeu; când se așează la masă nu mai știe să se închine, când se ridică de la masă nu știe să mulțumească, când începe lucrul sau când îl termină nu se închină, când iese-intră în casă, și ne tot plângem cu viața noastră și spunem: noi, creștinii: Ne-am secularizat.

Secularizarea vine de la „seculum” care înainte însemna lumea aceasta, veacul acesta cu mentalitățile lui. Și mă mir cum ne însușim imediat în Italia obiceiurile, dimineața cafeluța, toată lumea se aliniază la cafeluță și la tot ce trebuie, tabieturile locului, dar nu avem aceeași râvnă și aceeași înclinație să ne trăim credința, adică să-l aducem pe Dumnezeu în viața noastră zi de zi.

Noi vrem să fie Dumnezeu cu noi în toată vremea, dar noi să petrecem ca și când El n-ar fi. Aici este misiunea și lucrarea noastră, cu noi înșine, chiar și preoți, monahi, monahii, și asupra poporului, începând cu copilașii, fiindcă ei acum își formează obișnuințele, așa cum îi învățăm să se spele pe față, pe dinți, așa pot să învețe și lucrurile acestea simple. Primele povești pe care le citesc sau li se citesc să fie Mica Biblie, să fie poveștile adevărate, nu „povești de adormit copiii”, chiar dacă și poveștile își au și ele rostul lor, vârsta lor, multe dintre ele având tradiție creștină...

Pe partea misiunii e foarte important să facem acest lucru și să ieșim din noi și dintre ale noastre. Să ne mai uităm și în dreapta și-n stânga, deoarece credința noastră presupune iubirea aproapelui, nu numai o grijă egoistă și egocentrică pentru propria mântuire: „Eu mă mântuiesc, ce mă mai interesează ceilalți?” E un non-sens, o contradicție să crezi aceasta fiind creștin. Eu mă mântuiesc împreună cu celălalt, cu aproapele meu, pentru că iubirea de aproapele meu și exprimarea ei concretă mă duc la mântuire, cum a spus Sfântul Ioan Evanghelistul: „Nu iubiți doar cu vorba, ci iubiți și cu fapta!” Concret, ajută pe fratele tău, răspunde la grija lui, împarte cu el o bucată de pâine ș.a.m.d.

De multe ori va fi altfel viața noastră, că izolarea se vede și în familie: soțul nu-i atent la soție! Le-am spus câteodată la predici : eu, călugăr, trebuie să vă spun vouă să fiți atenți și deschiși cu soțiile, iubitori, așa cum insistă Sfântul Apostol Pavel către Corinteni și Sfântul Ioan Gură de Aur al cărui an comemorativ îl trăim acum în 2015. Ați fost numai miere și atenții, numai grijă până au venit la altar și în luna de miere (cât o fi fost de miere și cât n-o fi fost) și, după aceea, soția devine servitorul de serviciu. Cu mâncare, spălat, curățenie, etc...

Da, este bine ca soțul să meargă la serviciu, să muncească, să aducă bani în casă! Dar soția nu este „angajatul” soțului la care el doar îi aduce bani și, pentru asta, ea trebuie să facă totul, ca o slugă!... Unde este grija dintre soți? Această neatenție care se observă tot mai des răcește relațiile dintre soți și primii care suferă sunt copiii.

Părinții fiind reci între ei, sunt reci și cu bieții copilași. Tatăl uită să-și mai ia în brațe copilul, că are treabă, să se uite la meci sau la ceva care e mult mai important decât raportul cu copilul. Sun importante grija, atenția și duioșia de care noi ne-am bucurat de la părinții și de la bunicii noștri... Pentru că pe acest plan ”dragul” se câștigă sau se pierde, dacă nu se alimentează.

Dumnezeu este dragoste, izvorul dragostei, al dragului, al frumosului, al plăcutului, care te face să te bucuri cu celălalt, să mănânci împreună cu celălalt... Sau îți mănânci prăjitura uitându-te ca un animal de pradă să nu cumva să vină cineva să ți-o ia!... Se lucrează așadar mult la misiune în acest an, urmărind programul cadru al Patriarhiei, în parohiile noastre, aprofundând viața creștinească, pentru că de aceasta depinde tot ceea ce primim și dăruim prin credință. Altfel petrecem o viață în care prioritățile noastre sunt pe alte orizonturi, cu urmările cuvenite.

Fiecare parohie este îndemnată ca, la hramul pe care îl are, dacă ocrotitorul este un sfânt sau o sfântă, să organizeze zilele sfântului respectiv, fiind vorba uneori și de sfântul locului sau de sfinți care sunt cinstiți de biserica noastră aici în Italia și pe care poporul nu-i cunoaște chiar atât de bine, dar ale căror viață poate fi luată ca exemplu.

Viețile sfinților au fost întodeauna modele de urmat, un izvor de inspirație pentru viața creștină. Mulți copii și tineri, după ce au citit viața unui sfânt, s-au înflăcărat în credința lor și au nutrit dorința lor de a le urma. Toată lumea se plânge azi în mediile creștine că „n-avem modele!”. Iată modele! Sfinții!

De aceea s-a propus anul acesta anul comemorativ al Sfântul Ioan Gură de Aur și al marilor păstori sufletești din eparhii (aceasta nu înseamnă doar episcopi, ci și călugări, călugărițe, părinți duhovnicești sau maici care au constituit modele vrednice de urmat.

La Roma, de exemplu, Sfânta Melania Romana sau Melania cea Mare sau cea Bătrână, care se sărbătorește pe 31 decembrie, avea o avere foarte mare și cu soțul ei au decis să lase toată averea pentru a deveni călugări. A fost rugată de împăratul Romei de atunci să nu elibereze deodată toți sclavii și să nu dea deodată toate pământurile, pentru că avea pământuri până în Africa, ca să nu dezechilibreze economia Imperiului Roman. Era vorba de mii și mii de hectare de teren, ca să ne dăm seama! Și în fiecare zi elibera câte 1000 de sclavi și la fiecare le dădea câte un bănuț de aur. După ce au dat pământurile, a plecat la Ierusalim unde a fost întemeietoare de viață monastică, și la Ierusalim și la Betleem. O personalitate extraordinară!

Să aprofundăm anul acesta, așadar, viețile sfinților orașului unde ne aflăm și, în general, sfinții locului, mulți dintre ei fiind din primul mileniu, înainte de 1054 când s-au despărțit bisericile, la marea schismă. Căpătăm în felul acesta o rădăcină mai puternică prin legătura cu acești sfinți. Am cerut parohiilor să promoveze și mai mult Calendarul Tuturor Sfinților de peste an și locurile din Italia unde se pot cinsti moaștele lor care este la a VII-a ediție, îngrijită de comunitatea monastică de la mânăstirea noastră de la Roma care nu doar a adunat din calendare ortodoxe toți sfinții ortodocși, ci a adăugat și mucenici ortodocși înscriși în Martirologiul Roman, pomeniți în Viețile sfinților locali din Italia, martiri ai primului veac de creștinism.

Sunt multe detalii în acest calendar, cu privire la viețile și sfârșitul acestor sfinți, la locul unde se află moaștele lor spre cinstire. Prin cunoașterea și cinstirea lor se aduce un pic de prospețime în viața familiei și în viața bisericii noastre, ca viața noastră să aibă și alte evenimente, alte perspective, nu doar să muncim, să venim acasă, să mâncăm ceva, să ne culcăm, să ne facem temele, să ne întoarcem și să o luăm de la capăt... și să mai numim asta și „fericire”!»

Ce planuri aveți pentru anul acesta?

«Ne rugăm la Dumnezeu să ne călăuzească mai departe să împlinim tot ceea ce este fericitor și mântuitor pentru cei pe care îi slujim și pentru noi înșine. Mă refer la tot sufletul care se află pe pământul Italiei și care se consideră că ține de Biserica lui Mamă. Ne rugăm pentru ei și îi purtăm în rugăciune, în inimă și în părinteasca grijă, ca Dumnezeu să-i ajute acolo unde sunt ei să facă un pas înainte, să-i ajute să facă alegeri spre mai binele lor, nu spre mai răul lor.»

Crina Suceveanu