Deseori auzim stereotipul „ne fură locurile de muncă”, vehiculat de italieni, cu referire la străini. Un reporter italian, Antonio Borrelli, de la cotidianul „Il Giornale”, a făcut un experiment: a vrut să se angajeze la munca câmpului. A fost respins de caporali:”Angajăm numai străini, voi creați probleme și vreți contract”.
«Muncă pentru italieni există» este una dintre frazele cele mai abuzate de câțiva ani prin aceste părți. În general se vorbește de munci manuale pe șantiere, ateliere, dar mai ales pe câmpuri, în locurile disprețuite de noile generații de italieni.
Sunt clișeele care se cuibăresc și rezistă în ciuda procentelor deprimante privind angajările (12% totalul și 40% în rândul tinerilor), în fața cărora nu ar trebui să existe stereotip care să țină.
În inima țării, între provinciile Napoli, Isernia și Frosinone există câteva dintre zonele cele mai fertile ale Italiei. Unii le numesc tringhiul agricol, pentru vocația din punct istoric rurală și pentru geometria care crează liniile imaginare unind cele trei orașe, aproape ca răspuns la faimosul triunghi industrial nordic al memoriei secolului XX.
Aici între începutul primăverii și finele verii este mult pământ de lucrat. Fiecare sezon de recoltare implică mii de persoane și sute de familii. Uneori recoltarea merge prost sau sosesc mai puține comenzi, și atunci o întreagă economie locală riscă să se prăbușească. Suntem în mare parte încă o țară rurală, și prea des uităm acest lucru.
«Tringhiul» pare să fie habitatul ideal pentru a înțelege starea de sănătate a unui întreg sector. Ca tânăr italian fără loc de muncă, plecat din zorii zilei, ideea este aceea de a căuta de lucru ca muncitor agricol cu contract regulamentar și, în consecință, cu un salariu orar care să depășească degetele de la o mână. Fiindcă pentru a se numi loc de muncă există anumite cerințe imutabile de care să ții cont, altfel se cheamă exploatare.
La Isernia, în Molise, există diverse culturi pentru recoltarea merelor. Aproape din întâmplare mă trezesc în biroul/rulotă a unui caporal român. Imediat ce mă vede încearcă să mă alunge, și-a dat seama că sunt italian, ca și cum ar fi un păcat mortal.
Nici nu mă lasă să vorbesc, însă reușesc să-i smulg câteva vorbe într-o italiană grosolană: «Angajez numai români ca mine, îi cunosc și sunt băieți de treabă, am încredere. Maxim indieni, au nevoie și nu deranjează pe nimeni. Voi valea!».
Îi ascult sfatul, plec, simțindu-mă puțin victima acelui mare paradox numit Italia în care caporalul străin poate vorbi de angajare când de fapt recrutează în deplină ilegalitate. Iată, chiar și etimologia termenului «angajare» și-a schimbat natura.
Pe vastele câmpuri ale provinciei Napoli nu e numai Terra dei Fuochi, ci și mult pământ sănătos din care se nasc multe dintre produsele care sfârșesc în gurile noastre. Aici întâlnesc un agricultor italian proprietar al unei firme de recoltarea a roșiilor și tutunului (Campania este plină cu acestea) pe timpul lunilor estivale.
Cer un contract sezonier sau de câteva luni, arăt CV-ul, dar nu se poate. «Ești italian și vrei contract, nu îmi folosești».
Plata este de 20 de euro pentru o zi de 12 ore, din zori până-n seară, bineînțeles la negru. Insistând și apelând la compasiunea lui, continuă: «Chiar dacă ți-ar conveni să lucrezi la negru, oricum nu te-aș lua. Am avut italieni care apoi mi-au creat probleme, cereau mereu să fie regularizați, să lucreze mai puțin, se plângeau, unii m-au dat în judecată. Nu vreau să mai aud».
Rasism inversat, ar spune unii. Adevărul e că acum se face totul pentru a se diminua costurile forței de muncă, în special în unul dintre sectoarele mai puțin controlate de stat.
La Frosinone, în inima regiunii Lazio, se apropie inexorabil perioada recoltării viei. Aici cunosc un bărbat italian de 49 de ani, de trei luni trudește pe câmpurile din zonă. Lucra contabil la o firmă de electrocasnice, a fost concediat în ianuarie și a devenit muncitor agricol cu ziua.
Astăzi are chipul mai bătrân decât ar trebui, ochii stinși și fruntea transpirată. «Aveam unul dintre locurile de muncă cele mai sigure din firma mea – spune Giuseppe – însă scăderea producției în sectorul electrocasnicelor a băgat în criză fabrica. Într-o lună am trecut de la siguranța locului de muncă la concediere».
Giuseppe mă îndrumă la «șef» pentru a cere de muncă. «Nu există probleme – răspunde patronul – dar te avertizez, este totul la negru. Pentru ceilalți sunt 25 de euro pe zi. Însă dacă vorbești mult sau mă deranjezi cu pretenții te cari în șuturi și iau un extracomunitar care face totul tăcând».
Evit riscul de a primi șuturi, gândindu-mă că încă sunt unii care spun că în Italia e de muncă, trebuie doar să cauți.
