Statisticile din ultima perioada arată o creştere record a numărului falimentelor în Italia. Potrivit datelor agenţiei Cerved, anul trecut au fost înregistrate peste 12.000 de falimente: cifra reprezintă un record de când a fost reformată legea falimentului, în 2006. Potrivit aceleiaşi surse, închiderea firmelor a dus la pierderea a peste 300.000 de locuri de muncă. Efectele recesiunii îi afectează inevitabil şi pe români.
Tot mai mulţi conaţionali sunt în cautarea unui loc de muncă, însă perspectivele sunt sumbre: firmele care fac angajări sunt din ce în ce mai puţine. Cel mai afectat sector este cel al construcţiilor, domeniu care absorbea un procent mare de lucrători români.
“Suntem disperaţi!”
Cazul soţilor Ionuţ şi Mariana Darsu, stabiliţi la Roma, poate fi unul generic pentru situaţia românilor afectaţi de criza de pe piaţa muncii. Cei doi soţi au rămas fără niciun venit, cu datorii, cu chirie de plătit. În Italia de cîţiva ani, soţii Darsu au lucrat fără întrerupere până anul trecut. Ea, în vârsta de 29 de ani, lucra ca menajeră la reşedinţa unui ambasador, el, de 27 de ani – muncitor la o firmă de construcţii. Câştigau destul cât să trăiască decent şi să mai pună şi un ban deoparte. Au făcut o fetiţă, apoi au contractat un credit cu care şi-au cumpărat o maşină nouă.
Stabilitatea financiară din ultimii ani le-a dat încredere. Mai auzeau pe la ştiri voci alarmiste legate de criză, de recesiune, însă toate acestea păreau ceva foarte îndepărtat. Prima care şi-a pierdut locul de muncă a fost Mariana. După naşterea fetiţei, şi-a luat concediu postnatal. Apoi a încercat să îşi reia postul, la reşedinţa ambasadorului, dar între timp locul fusese ocupat. În jur, printre cunoştinţe, se întîmpla ceva incredibil: nu se mai gasea nimic de muncă, peste tot se vorbea numai de concedieri, de şomaj, de reîntoarcere în România.
La scurt timp, Ionuţ a fost anunţat de patron ca îl lasă acasă pentru o perioadă nedeterminată. “Suntem disperaţi. Sunt peste 3 luni de cand am rămas amândoi fără serviciu. Avem copil, avem rate la bancă, chirie de plătit. Nu ştiu cum ne vom descurca, construcţiile merg prost, peste tot se dă afară”, ne-a spus Ionuţ. Tînărul este dispus să accepte orice loc de muncă, numai să cîştige un ban să îşi poată întreţine familia.
Manta: “Semnale îngrijorătoare”
Iulian Manta, sindicalist român la Feneal Uil Roma şi Lazio, spune că semnalele de pe piaţa muncii sunt îngrijorătoare.
«Noi acum, prin biroul nostru, putem şi să procesăm online cererile de şomaj. Sunt foarte mulţi care ne sună că au rămas fără loc de muncă. Sunt foarte multe firme care ne sună pentru formalităţile de şomaj tehnic, cassa integrazione. Ce înseamnă asta: că, o perioadă de timp, firma are anumite dificultăţi, trece printr-o perioadă în care i s-a redus volumul de lucrări şi trebuie să îşi restrîngă activitatea. Vorbim în general de firme cu 15-20 de muncitori.
Ce fac firmele în situaţia asta: în loc să îi dea afară pe angajaţi, care lucrează de ani de zile, muncitori în care au fost făcute investiţii în formare, deci în loc să îi concedieze, îi trimit în şomaj tehnic, cassa integrazione. Firmele profită de aceste amortizatoare sociale, pentru perioada de criză, ne sună şi spun: uite, aş vrea să trimit în cassa integrazione 4-5 muncitori. Asta se face între părţile sociale şi întreprinzător.»
În ce constă ajutorul, li se acordă un procent din salariu?
«Da, sunt două plafoane maxime. Cine are salariu pînă în 1.900 de euro brut, ia circa 750 de euro, maxim 800. Cine are peste 1.900 de euro pe bustapaga, ia peste 800. Ce se întîmplă: şi acest şomaj tehnic este acordat unei firme dacă există “una ripresa di lavoro”, adică peste două, trei, patru luni de zile firma va reintra în circuitul muncii. Altfel nu i se acordă cassa integrazione. Deci, cassa integrazione ordinaria porneşte cu cele faimoase 13 săptămâni – prima perioadă -, după care perioada poate fi prelungită pânăla un an de zile.»
Şi după această perioadă?
«Se mai putea prelungi şi după un an, rămîne de văzut cu noua “manovra finanziaria”, este posibil să se schimbe lucrurile. Dar oricum, cassa integrazione este un ajutor real, atât pentru firmă, cât şi pentru muncitor. Însă mai există o problemă: de multe ori, firmele nu anticipează cassa integrazione, fiind perioadă de criză. Atunci cum procedează: cer plata direct de la INPS.»
Anticiparea presupune o procedură care se pune în practică în prealabil?
«Da, oarecum. Noi, sindicatul, ca parte socială, întotdeauna îi spunem unei firme: “Ok, deci voi aveţi 15 muncitori, din care pe 6 vreţi să îi trimiteţi în cassa integrazione. Cei 6 din ce trăiesc în cele trei săptămâni până intră ajutorul?” Deci, noi, ca organizaţie sindicală, cerem firmei să anticipeze ea cei 800 de euro şi pe urmă să facem înregistrarea la INPS. Dar sunt şi multe firme care nu dispun de lichidităţi.
În situaţia asta cerem plata direct de la INPS. Problema este că formalităţ ile durează, până când muncitorului îi ajung banii în cont, pot să dureze chiar şi trei luni de zile. Dar mai sunt şi alte posibilităţi pe care le negociem cu firmele. Să plătească firma un ajutor până când intră banii de la INPS, sau să îi lase acasă pe muncitori prin rotaţie. O lună cinci muncitori, luna următoare alţi cinci, în aşa fel încât fiecare să aibă un minim venit asigurat. Dar asta nu este o problemă doar pentru români, este o problemă pentru toată lumea, şi pentru italieni.»
Criterii de şomaj
Există criterii după care sunt trimişi muncitorii în şomaj?
«Da, există aşa-numitele exigenţ e tehnico-productive. Adică, dacă patronul are un excavatorist, care este singurul excavatorist din firmă, pe acela niciodată nu o să îl trimită în şomaj. Asta înseamnă exigenţă tehnico- productivă. E vorba despre specialişti pe post. Dacă are cinci “manuali”, trimite doi în şomaj şi ţine trei. Practic, muncitorii necalificaţi sunt cei mai expuşi la şomaj.»
Cunoşti cazuri de muncitori care s-au întors în România pentru că nu au mai avut de lucru în Italia?
«Da, aici avem două categorii. Sunt foarte mulţi muncitori români cărora li se termină contractele de muncă, care au avut contracte pe termen limitat şi care nu au dreptul la şomaj. Este vorba de cei care nu au îndeplinit condiţiile la INPS privind perioada minimă de muncă pentru a obţine ajutorul de şomaj. Aceştia, când rămân fără muncă, rămân fără niciun ban. Situaţia lor este cea mai dramatică. Sunt alţii care au depus actele de şomaj şi au plecat în România, şi trăiesc acasă cu şomajul din Italia. Trăiesc cu cei 800-900 de euro pe care îi primesc ca ajutor de şomaj.»
Se poate vorbi de un fenomen al concedierilor, au căpătat amploare?
«Da, pentru că sunt foarte multe cereri pentru şomaj. Sunt foarte mulţi muncitori care şi-au pierdut locurile de muncă şi foarte puţine firme care reuşesc să stea pe picioare. Sunt multe fir me care plătesc salariile cu întârziere, două sau chiar trei luni în urmă. Aici apare un alt tip de practică, când muncitorul îşi poa – te cere demisia pentru “giusta causa”, şi în această situaţie are dreptul la şomaj. Ce însea mnă: că îşi dă demisia pentru că nu este plătit, şi în cazul ăsta poate să îşi depună cererea pentru şomaj. Însă această practică este destul de birocratică, trebuie dovedit la INPS că există o controversă între firmă şi muncitor.
Este o cale mai complicată, pentru că atunci când se depun cererile, INPS le respinge în primă fază, şi muncitorul trebuie să facă recurs în termen de 90 de zile şi să dovedească faptul că există o controversă, “una vertenza”, şi că are dreptate. Un alt lucru pe care trebuie să îl cunoască românii este că acum este că de la 1 mai intră în vigoare legea “antiriciclaggio”, o procedură fiscală care interzice încasarea în numerar a cecurilor de peste 1000 de euro, iar INPS trimite ajutorul de şomaj sub forma unui mandat de plată. Deci cei care depun cereri de şomaj în perioada asta trebuie să dea şi coordonatele bancare, codul IBAN. În felul acesta nu vor avea probleme.»
De la 1 ianuarie s-a liberalizat piaţa muncii pentru români, este un ajutor pentru comunitate?
«Sigur că este un lucru bun. Problema este însă că această liberalizare a venit în 2012. Liberalizarea ar fi fost mult mai benefică dacă s-ar fi făcut cu câţiva ani în urmă – este adevărat că a fost un demers de durată, prin Ambasadă, Miniserul de Externe. Chiar şi noi, sindicatul, am contribuit, am făcut scri sori împreună. Ideea este însă că liberalizarea s-a făcut într-un moment de criză, şi cine avea nevoie de personal calificat în anii trecuţi deja a obţinut permisele de lucru pentru cei care aveau nevoie. Altfel spus, liberalizarea este bună, mulţumim celor care s-au implicat, dar din păcate a venit cam târziu. Înmomentul ăsta nu ne afectează cu nimic în bine.»
Daniel Neamu
