Viorel Boldiş s-a născut pe 16 martie 1966 la Oradea. „Satul în care am copilărit se numeşte Ţigăneşti de Criş, la 30 km de Oradea. Este o minune de sat, adică era, pentru că acum e aproape pustiu şi-i trist”, spune Viorel, care a publicat deja în Italia un volum de poezii – „Da solo nella fossa comune” („Singur în groapa comună”, Editura Gedit, 168 pagini, 14 euro).
Viorel ţine să sublinieze că a crescut la ţară. „Sunt fiu de ţăran, şcolit puţin pe la oraş şi apoi pierdut prin lume”. Poet, ţăran, muncitor, croitor, paznic de noapte, chelner, barman, agent comercial, mic întreprinzător, jurnalist, redactor şef, Viorel a făcut multe în viaţă. „Nu am terminat nici o facultate, nu pentru că nu am avut posibilităţi sau sunt pentru că sunt prost (sau poate sunt?), ci pentru că am fost întotdeauna un «bun de nimic», cum spunea tata. Oricum, citiţi poezia de mai jos şi veţi înţelege ceva mai mult despre mine”, îşi face Viorel prezentarea pe site-ul www.letterranza.org.
IL CONTO
non tengo niente
né case né terre
nemmeno
un conto corrente
mi affido al vento
incostante stridente
ormai non mi spavento
non tengo denaro
nada nulla nafing
che c***o di vita
da lupo mannaro
che faccio
ignaro
di cose e vizi
incolore
non bevo non fumo
faccio poco all’amore
sono un nulla facente
non spero
e non credo più in niente
cavalco la vita
come fosse una troia
e lei brutta stronza
sfottendo s’annoia
cavalco cavalco
ma domani la smonto
me ne vado in banca
e mi faccio un conto.
În 1993 a plecat din România. La început la Atena, unde a locuit până în 1995, apoi în Italia. De 11 ani locuieşte şi munceşte la Cellatica, în provincia Brescia. Căsătorit cu o italiancă, doi copii, o slujbă de muncitor în fabrică şi marea pasiune pentru poezie. În anul 2000 a câştigat concursul „Culture a confronto”, organizat de primăria din Brescia, cu povestirea „L’emigrazione spiegata a mia figlia”. În 2005 a câştigat premiul „EKS & TRA” cu volumul de poezii „Da solo nella fossa comune”, din care face parte şi poezia „Il conto”. Ultimul pe listă, premiul doi la a zecea ediţie a concursului „Racconto da leggere a Natale”, cu povestirea „Il fazzoletto bianco” publicată de cotidianul „La Provincia di Como” pe 6 ianuarie 2007.
Viorel Boldiş, ai avut legături cu viaţa literară acasă?
„În România, prin anii ’80 participam la viaţa literară din Oradea. Frecventam cenaclul literar Iosif Vulcan. Dar apoi am făcut o grămadă de meserii. Am fost şi jurnalist, am ajuns şi redactor şef la Jurnalul de dimineaţă din Oradea. Dar la un moment dat mi-am dat seama că nu pot rămâne acolo. Am plecat în Grecia întâi, apoi am venit în Italia.”
Cum a fost începutul în Italia?
„Am luat-o de la zero. Am dus viaţa emigrantului obişnuit, am dormit prin parcuri, case părăsite, gări… E foarte uşor să te pierzi în această lume. Mai ales când pleci dintr-un birou de redactor şef şi ajungi să dormi în faţa gării din Milano. Era descurajant. Apoi am reuşit să-mi fac acte, am găsit o revistă a unei coperative care m-a angajat. Acum muncesc într-o fabrică, pentru că din poezie nu pot să trăiesc.”
Ai publicat poezii în italiană. Scrii direct sau întâi în româneşte?
„Multe sunt scrise în italiană, dar la fel de multe sunt scrise în româneşte şi apoi traduse, mai bine zis refăcute în italiană.”
Ce planuri literare ai?
„Deocamdată colaborez cu mai multe publicaţii de poezie pe internet şi mai public în diferite ziare şi reviste italiene. Ultima oară am publicat un text în «Il Giornale».”
Publici în ziare de dreapta?
„Când am venit în Italia eram foarte anticomunist, cu idei de dreapta. Ajuns aici, obligat să fac tot felul de munci, dintre cele mai de jos, a trebuit să recunosc că e nevoie de valorile sociale promovate de stânga. Acum m-aş defini de stânga şi anticlerical convins.”
Sunt mulţi români în Italia pe care îi chinuie talentul şi se apucă de scris.
„Este o vârstă la care toţi scriu poezii. Eu nu cred că a scrie este o prerogativă a unor academicieni sau intelectuali. Nu-i rău dacă omul scrie. Dar până la a scrie de calitate şi apoi a publica, e cale lungă.”
Sorin Cehan
Articol publicat în Gazeta Românească 16 martie 2007
SCRISOARE MAMEI
de Viorel Boldiş
Hei mama, ce mai faci, cum mai eşti!?
Ce mai e nou pe la Tigăneşti?
Eu n-am crescut, sunt tot aşa cum mă ştii,
Cu capul în nori şi plin de poezii
Cum îmi prezise o ţigancă cu ochi de catifea
Uitându-se pieziş pe fundul ceştii de cafea.
Hei mamă, eu casă încă nu mi-am luat,
Trăiesc într-o carte ca şi într-o gură de sat.
Ma hrănesc cu cuvinte… te doare ce-ţi spun?
Ştiu, mamă, dar hai pe la noi de Crăciun.
Fetele sunt bine, îţi trimit o poză de-a lor
Să le vezi, să-ţi mai treacă din dor.
Hei mamă, nici nu ştiu ce să-ţi mai scriu.
Eu tare mult acasă aş vrea să viu,
Dar lumea e rea, banii lipsesc, tu ştii bine.
Oh, mamă dragă, nu fi supărată pe mine.
Tu roagă-te, aşa cum ştiu că faci mereu,
Să ne ajute pe toţi bunul tău Dumnezeu!
