Administrativele şi românii din Italia: o oportunitate ratată? Astfel se intitulează comentariul lui Horia Corneliu Cicortaş, preşedintele Forumului Intelectualilor Români în Italia (firiweb.wordpress.com). Câteva consideraţii pornind de la alegerile locale de luna trecută.
Zilele trecute am fost contactat de o tânără cercetătoare de la Luiss, care pregăteşte un studiu cu titlul sugestiv: „Drept de vot local pentru imigranţi: un instrument de democraţie şi un sprijin pentru integrare”. Doctoranda efectuează această cercetare alternând perioade la Roma şi Bruxelles. Pe timpul lungii noastre conversaţii, am atins diferite subiecte care privesc participarea imigranţilor (atât comunitari cât şi necomunitari) la viaţa socială şi politică a ţării de destinaţie.
Bineînţeles, întrebările sale – şi răspunsurile mele – au gravitat în principal în jurul comunităţii de români rezidenţi în Italia. Dialogul a furnizat elemente utile atât pentru studiul cerecetătoarei italience, cât şi pentru reflecţia mea pe teme de actualitate privind dinamicile migratorii, cum este de exemplu participarea rezidenţilor români la foarte recentele alegeri administrative italiene.
Încerc să rezum aici opinia mea privind subiectele pe care am fost invitat să mă pronunţ în calitate de „martor privilegiat” (printre străinii care trăiesc aici) a vieţii publice italiene.
Înainte de toate, câteva cuvinte privind participarea românilor la alegerile administrative de luna aceasta. Personal, nu sunt surprins de slaba lor participare, în termeni numerici, la vot; şi aici mă refer atât la cei cu drept de vot înscrişi pe listele suplimentare ale primăriilor, cât şi la cei care şi-au exprimat efectiv votul prezentându-se la urne, ca să nu mai vorbim de foarte puţinii (din peste cincizeci de candidaţi) aleşi în consiliile municipale.
Cu toate acestea, confruntând alegerile locale din 2007, 2009 şi 2011 – unicele utile pentru a măsura participarea la vot a neocomunitarilor români (şi bulgari) rezidenţi în Italia -, putem observa o creştere constantă a înscrişilor, votanţi şi candidaţi din 2007 până în 2009 şi din 2009 până în 2011.
Foarte probabil, acest procent va creşte pe timpul anilor următori. Cu siguranţă, procentul de participare al românilor încă este minim, dacă îl raportăm la cel al cetăţenilor italieni sau chiar al „vechilor” (şi puţinilor) cetăţeni Ue care trăiesc în Cizmă. O comparaţie cu participarea polonezilor şi altor cetăţeni ai ţărilor europene central-orientale care au aderat la Ue în 2004, nu ne relevă mari diferenţe.
Pe lângă aceasta, nu trebuie să uităm că participarea populaţiei la alegerile din România (administrative, parlamentare, prezidenţiale sau altele) a înregistrat o tendinţă netă descendentă din 1990 până astăzi: s-a trecut de la o participare de peste 80% la începutul anilor 90 la 60%, zece ani mai târziu, ajungând să coboare sub 50% în ultimii ani. Mai mult, pe timpul reînnoiri recente a administraţiei oraşului Baia Mare, primarul a fost ales cu o afluenţă la vot sub 29%.
În acelaşi timp, preşedintele României Traian Băsescu a fost ales la al doilea mandat (2009-2014), la balotajul din 2009 împotriva principalului său contracandidat Mircea Geoană, cu puţine voturi diferenţă, obţinute tocmai graţie voturilor exprimate de românii rezidenţi în străinătate. Cert, participarea diasporei la alegerile care au loc în România (pentru reînnoirea parlamentului, preşedinţiei republicii, parlamentului european sau pentru referendumuri, ca acela – eşuat – pentru suspendarea lui Băsescu, în 2007) este superioară implicării în procesele electorale din ţările Ue unde emigraţii români au drept de vot, întrucât sunt cetăţeni comunitari.
În consecinţă, nu trebuie să ne surprindă dacă sunt încă puţini români rezidenţi în Italia care se decid să voteze: în primul rând, majoritatea dintre cei peste un milion de rezidenţi aparţin unei imigraţii pe care putem să o definim recentă (5-10 ani de şedere).
În al doilea rând, subliniez din nou, aceştia provin dintr-o ţară – România – în care populaţia s-a îndepărtat în mod progresiv de politică, şi din cauza corupţiei şi incompetenţei care au caracterizat, penalizându-le, toate grupările actuale.
În al treilea rând, mulţi dintre românii despre care vorbim sunt cu picioarele în Italia, dar cu mintea în România: deşi visul de a se reîntoarce „acasă” se îndepărtează puţin câte puţin pentru mulţi dintre ei, aceştia tind că urmărească cu mai mult interes politica ţării de origine faţă de cea a ţării- destinaţie (care între timp a devenit adoptivă, pe lângă faptul că e electivă). Dinamicile fluctuante şi navetismul continental care contradisting dispora română sunt procese ce ar trebui studiate în manieră comparată, confruntând situaţii asemănătoare de migraţie intra-europeană: în special cazul imigranţilor italieni, greci şi polonezi în Europa nord-occidentală.
Ne reîntoarcem, în fine, la alegerile de pe 15-16 mai. Nu cred că există motive să ne lungim prea mult pe aşa-numitele candidaturi „etnice” (candidaţii pentru consiliile municipale proveniţi din comunitatea străină) şi pe numărul lor crescând faţă de eşecul lor substanţial – puţini au ieşit în evidenţă pe piaţa consensului politic.
Pe de-o parte, este normal ca integrarea românilor să aducă cu sine şi o fragmentare politică a opţiunilor electorale: o reflexie a diversităţii politice nu atât a ţării de origine (România) cât, mai degrabă, a societăţii de destinaţie (Italia).
De celaltă parte, exercitarea electoratului activ (dreptul de a vota) şi pasiv (de a fi votat) nu implică numai timpi mai mult sau mai puţini lungi de identificare socială, ca în orice dinamică migratorie – un lucru sunt italienii din Argentina, altul sunt italienii din ţările vecine precum Franţa sau Germania -, ci şi alte variabile de care depind aspectele cantitative şi calitative ale integrării: educaţie, formare individuală, condiţie socială, orientare ideologică, apartenenţă religioasă şi aşa mai departe.
Toate acestea, conjugate cu seducţia pe care o exercită partidele italiene în ajunul alegerilor în privinţa fiecărei alegeri interesante, sau utilă pentru afirmarea propriei imagini de formaţiune politică deschisă promovării „noilor italieni”, fac foarte dificil votul din punct de vedere etnic compact, în favoarea candidaţilor comunităţii, sau mai bine zis a celor care se declară candidaţi pentru comunitate.
În fine, angajamentul politic necesită, şi în vremuri de diverse populisme, lipsă de lidership şi de antipolitică la modă, anumite calităţi personale, perioade de militare, resurse şi perseverenţă de angajat în serviciul comunităţii electorale de referinţă.
Cel puţin până acum, oferta politică a fost de aşa manieră încât nu a mişcat masele inerte care formează electoratul româno-italian, prea „nostalgic” pentru a se desprinde de rădăcini, şi prea confuz pentru a constitui un model valid pentru cei care doresc extinderea votului adminstrativ şi extracomunitarilor în mod stabil rezidenţi în Italia.
Horia Corneliu Cicortaş
