Primăria Romei a prezentat proiectul „Romani d’Europa”, o campanie de integrare pentru neocomunitari. O expoziţie de fotografii la metroul din Roma spune poveştile a 10 străini rezidenţi în Italia, printre care trei români: Bogdan Neagu, întreprinzător, Marin Spînu, asistent medical şi Dana Mihalache, mediatoare culturală. Rar vedem promovate în Italia poveştile pozitive despre străini, despre români în particular. Iată povestea lui Marin Spînu, aşa cum a apărut în cartea care însoţeşte proiectul, sub titlul „Gigantul cu inimă de copil”, ilustrată de fotografii realizate de Angelo Carconi.
„În fiecare bătrân pe care îl ajut îl văd pe tatăl meu”
Marin Spînu, asistent medical pe timpul zilei şi voluntar al Crucii Roşii (la servicul de Urgenţă de la Sant’Eugenio) pe timpul nopţii. În 49 de ani de viaţă şi-a petrecut 15 ajutându-i pe alţii.
Lucra ca voluntar la Crucea Roşie în România, apoi a decis să vină în Italia pentru a fi aproape de copii. Însă din moment ce nu reuşea să „înceteze” să fie voluntar, a cerut să poată continua şi aici.
Timp de patru ani a fost la spitalul San Camillo, acum poate fi găsit la servicul de urgenţă de la spitalul Sant’Eugenio de două ori pe săptămână, în special noaptea. „În România am lucrat cu bătrâni, copii, persoane cu HIV, într-un centru pentru femei maltratate şi trebuie să spun că îmi place să dau o mână de ajutor celor care au nevoie, pentru că dă un sens profund vieţii mele. Si apoi, când faci un lucru bun, orice frică dispare”, spune Marin.
„În fiecare bătrân pe care îl ajut îl văd pe tatăl meu; dacă este o femeie, o văd pe mama mea; dacă este un băiat sau o fată, pe fiul sau pe fiica mea. Printre altele aceasta este şi o modalitate de a-mi învinge timiditatea mea naturală şi de a mă ajuta să reduc distanţa faţă de cei pe care-i întâlnesc. Am o înălţime de 1,86 metri şi cântăresc 110 kilograme, dar am o inimă de copil„.
Voluntar şi psiholog
Marin aproape are un defect profesional. Dacă mulţi caută în voluntariat să-şi satisfacă o latură mai intimă a propriei fiinţe care nu se poate manifesta în viaţa cotidiană, el prelungeşte în timpul liber activitatea sa de muncă.
De profesie este de fapt operator social la o cooperativă de asistenţă domiciliară. O muncă care deseori îl duce să „trăiască” în spitale sau în casele pacienţilor. Unde uneori se transformă într-un fel de asistent domestic: „Fac masaje, prepar medicamente, schimb scutece bătrânilor dar mi se întâmplă şi să pregătesc cina sau să fac curat”.
Nu lipsesc însă momentele când din voluntar se transformă în „psiholog” mai ales pe timpul turelor la spital. Dacă ajunge vreun pacient în stare gravă la Urgenţă, îl duce înăuntru cu targa sau pregăteşte sala de operaţii dacă este nevoie de o intervenţie de urgenţă. Dar dacă situaţia este delicată, se întâmplă să iasă să vorbească cu rudele pentru a le linişti. „Toţi se aşază în jurul meu, pun întrebări şi faptul că sunt român nu mai contează. Oamenii au încredere oarbă şi eu mă simt util că pot să liniştesc pe cineva care este îngrijorat pentru o persoană dragă”.
Nu a fost mereu aşa. Timp de câteva luni între 2007 şi 2008, în urma faptelor de cronică neagră în care erau implicaţi câţiva români, cum a fost omorul de la Tor di Quinto, a simţit ostilitate în privinţa sa, climatul de vânătoare de vrăjitoare care s-a creat faţă de comunitatea românească. „Au fost vremuri dure şi când lucram de noapte îmi era mereu teamă că cineva ar vrea să-mi facă rău, pentru că toţi eram priviţi prost. Pentru a nu risca, atunci, când operam în afară îmi puneam mereu uniforma Crucii Roşii. O făceam pentru siguranţă, pentru a evita ca cineva să gândească că sunt o persoană rea”.
Cu Biblia în geantă
Altruismul lui Marin este alimentat de o puternică religiozitate. O credinţă trăită zi de zi: în relaţia cu bolnavii la locul de muncă, pe timpul voluntariatului şi chiar şi în pauzele moarte, cum sunt desplasările spre Roma. Marin trăieşte la Aprilia: face drum dus-întors, peste o oră pe zi în tren. Timp pe care el şi-l petrece în compania Sfintei Scripturi.
„Port mereu Biblia în geantă şi o citesc pe timpul călătoriei. Uneori le citesc şi pacienţilor, pentru că medicina şi religia sunt „surori”: una vindecă corpul şi cealaltă spiritul, însă te vindeci numai cu amândouă”.
O satisfacţie umană şi profesională, cea de a putea fi de ajutor, care uneori reuşeşte să dea viaţă unor relaţii de durată, astfel că la distanţă de ani de zile unii foşti pacienţi încă îi telefonează pentru a-l invita la prânz. În România Marin a lucrat şi ca paznic însă deşi îi plăcea, munca de operator social a fost întotdeauna pasiunea sa. Poate şi pentru că este „unicul român care nu ştie să lucreze ca zidar”, spune glumind.
A încercat ceva timp imediat ce a venit, însă în scurt timp a înţeles că nu este pentru el. „Voluntariatul mă face să devin mai bogat. Cine mă plăteşte? Mă plăteşte Atotputernicul”.
Un sentiment de împlinire pe care însă Marin îl înţelege ca temporar. Cel puţin aici la Roma, unde se simte fericit, dar continuă să-şi cultive visul de a se întoarce în România, poate când copiii vor fi încheiat studiile. În aşteptarea acelei zile, Marin îşi continuă munca şi tocmai a terminat de construit o casă mare, pe care a inaugurat-o în august. Pentru moment, însă, se mulţumeşte să se întoarcă de două ori pe an. „Când cobor din avion, sărut întotdeauna pământul„, mărturiseşte. O exagerare? Nici vorbă, potrivit lui Marin: „Să nu glumim. România este pentru mine un pământ sfânt„.
Citeşte şi
Eveniment la Roma: românii, în sfârşit personaje pozitive
Bogdan Neagu, afacere de succes cu 20 de angajaţi: “Nimeni nu mi-a dăruit nimic în viaţă
