Afaceri şi vorbe
Oana Iuraşcu
Traian Băsescu, preşedintele României, apare des în ultima vreme pe la televizoare. Ultima oară a vorbit multilateral dezvoltat: despre vămi, corupţie, partide, populism, FMI, creştere economică şi mai cu seamă despre cum continuă neabătut lupta împotriva corupţiei.
Dumnealui poate spune orice. Poate vorbi nesfârşit, până la terminarea mandatului. În spatele vorbelor nu se află nimic. Cum poţi vorbi despre corupţie, când propriile dosare clasate spun totul despre această epavă propagandistică care bântuie de şase ani?
Cea mai rizibilă temă prezidenţială este cea referitoare la populismul altora. PDL este cel care a angajat în mandatul 2005 -2010 vaste campanii populiste – referendumul, lupta împotriva unor duşmani închipuiţi, moguli, presă, şi altele – pentru a ajunge la putere treptat, bombardându-ne cu prezenţa sa salvatoare la fiecare ciclu electoral. Acum, PDL s-a instalat masiv la putere şi îşi trage sufletul, scoţându-l pe al altora. A acuza alte partide de populism, aşa cum ni se spune acum de la cea mai înaltă tribună, este o temă falsă. În România, Opoziţia este dramatic blocată de majoritatea formată de PDL cu UNPR şi UDMR. Deci nu e în chestie populismul acum….
Ce trebuie ştiut în legătură cu discursurile prezidenţiale este că nu se referă la acţiuni directe, transparente ci sunt discursuri propagandistice, care plasează mesaje şi nu explică populaţiei nimic.
Palatul Cotroceni s-a înscris încă de anul trecut, prin susţinerea unei strategii împotriva jurnaliştilor, descrişi ca nişte elemente care ar ataca siguranţa statului (susţinută de PPE, grupul la care este afiliat PDL în Parlamentul European), într-un tip de rezistenţă acerbă împotriva cetăţenilor. Între altele, a mobiliza cetăţenii împotriva ziariştilor este o temă şi o metodă populistă de control. Mobilizează împotriva unui pericol inexistent şi proiectează o singură voce credibilă: a tătucului protector şi credibil. Nu este vorba însă doar de ziarişti ci de stilul real şi de metodele politice ale actualului regim, care nu sunt transparente.
Aşa zisele reforme, nişte măsuri arbitrare de fapt, se fac fără mandat popular. Preşedintele României are împotriva sa, conform ultimului sondaj, 79 % dintre cetăţeni. Reforma spitalelor, practicată acum de Emil Boc, este contestată de specialişti, în stradă. Asemănător au fost contestate măsurile împotriva pensionarilor, a profesorilor.
Avem de-a face în realitate, spre diferenţă de discursurile care ne îndeamnă să vânăm cai verzi pe pereţi, cu un tip de politică radicală, care foloseşte criza fragilizând categoriile bugetare şi care continuă , indiferent de proteste, în absenţa contrapârghiilor clasice. Acest tip de politică radicală este posibil pe fondul unei blocări a Opoziţiei şi a luptei sindicale. Mass media nu se implică pe fond, difuzând doar reţete tabloidizate (crime, sex, vedete) sau reluând la nesfârşit aceste teze false difuzate de la megafoanele puterii. În consecinţă, cetăţenii sunt “educaţi” civic nu militant, spre conştiinţă publică, spre acţiune individuală, ci spre pasivitate.
În timp ce suntem îndoctrinaţi cu prelegeri despre populism, viaţa merge înainte în termeni logici şi întreprizi pentru categoriile speciale ale României: politicienii la putere şi economiştii. De mână cu FMI, guvernul se pregăteşte de privatizări. Probabil suntem un popor puternic devreme ce suportăm reţetele economice din anii 1997, cărora li se adaugă acum acest tip de acţiune radicală, marca PDL. În anii 1997 s-au închis ferme de porci, combinate şi mine. Acum, o explozie în mină, cu victime, a dus, nu la tăcere ci din contră, la un crunt tupeu de a pune în discuţie, la priveghi, închiderea minelor. Sunt voci publice care vorbesc senin despre metode staliniste, de strămutare a oamenilor din raţiuni economice.
Criza a scos la iveală cruzimi latente de neimaginat. Acest tip de judecată publică, redus la eficienţă economică, indiferent de sacrificiile umane nu are de-a face cu politica şi este periculos.
De reţinut că reţetele de falimentare din anii 1997 au dus numai la sărăcirea unor categorii sociale şi la distrugerea unor ramuri din industria uşoară, a cărnii şi din cea extractivă. Toţi cei care astăzi vorbesc de privatizarea companiilor energetice, a CEC-ului nu o fac în interes public, ci de business punctual.
Realitatea, deci, nu are de-a face, cu fantasmele propagandistice din discursurile de palat. Pe lângă discursurile sulfuroase despre hidra corupţiei cu care s-ar lupta şefului statului, se pregătesc afaceri sănătoase care nu au legătură nici cu populismul, nici cu poporul. Oricum nu numai preşedintele vorbeşte mult (de reţinut că şeful statului nu vorbeşte niciodată despre toate marile afaceri derulate în anii 1996 -2000 şi în ultimii ani).
Cum ne vede şeful misiunii FMI în România? Jeffrey Franks crede că ţara în care ne-am născut este ceva între mineralier ruginit şi şalupă. O viziune oximoronică, pe de o parte, şi periculoasă pentru toţi cei la care se va fi renunţat pe drumul reformei de la mineralier la şalupă. Altfel, dumnealui şi-a suflecat mânecile în România şi vrea să se apuce de identificat categoriile “vulnerabile”.
Ca să ajungem la obiectul politic al discuţiei, ar trebui să avem un partid capabil să ceară acestor domni să expună în Parlament prevederile acordului cu FMI, pe ce sunt cheltuiţi banii şi cu ce fel de viziune economică naţională avem de-a face.
De ce? Pentru că nu ne-am născut pe un mineralier ruginit.
