Menu
in

Energiile risipite în dreptatea fiecăruia din comunitatea românească

Cornel Toma

„Bună ziua domnule Toma, am plăcerea să vă invit la Consulatul României la Milano pentru a discuta cu membrii societăţii civile româneşti din Lombardia despre ce s-a întâmplat la recentele alegeri şi despre viitorul Diasporei”.

Nu vă dezvălui de la început cine mi-a trimis invitaţia pentru că se cuvin câteva consideraţii fără idei preconcepute.

Prima: Atât în calitate de ziarist, cât şi ca simplu imigrant român în Lombardia, o astfel de întâlnire mi-a stârnit interesul şi am mers. Dat fiind că am fost şi ca simplu imigrant, vă anunţ de pe acum că n-o să trag cu dinţii de deontologie în a vă relata ce s-a întâmplat şi în a reda gândurile mele de după.

A doua consideraţie este că avem un talent de un sublim până la lacrimi în a ne da şuturi în boaşe.

Să vă povestesc.

Moderatorul întâlnirii (deocamdată fără nume) a sintetizat o serie de bariere ale comunităţii româneşti pe care NU le putem depăşi; lipsa unei infrastructuri de consultanţă, informare şi reprezentare, inflaţia de figuri nepregătite pentru ceea ce fac la nivelul comunităţii şi pe ansamblu o nesincronizare a puţinelor resurse ale comunităţii cu realele nevoi.

„Vreme trece, vreme vine/ Toate-s vechi şi nouă toate”, vorba poetului. De când ne ştim în Italia, tot asta e placa pe care o punem ori de câte ori ne vedem la ochi.

Dar ce facem noi să schimbăm situaţia? Nimic. Cu tot respectul că bag într-o oală mai multă lume, subliniez, nimic. Einstein a spus că „Nu poţi rezolva o problemă folosind aceeaşi schemă de gandire ca cea care a provocat problema”.

Transpus în cazul nostru, suntem la punctul la care vedem că ne zbatem în neputinţă, vedem că Bucureştiul ne ia în râs, ba mai mult mai aruncă oscioare de ros câte unei asociaţii şi… fiecare are câte o soluţie personală.

N-am auzit de un sigur reprezentant al unui grup organizat din Diaspora care să nu aibă o soluţie personală. Şi nu o are de acum, ci de 10 ani, dacă nu mai bine.

Şi dă-i şi luptă cu soluţia în mână, unul aici, şi dă-i şi luptă cu soluţia în mână unul pe dincolo şi tot aşa până la câteva zeci, dacă nu chiar sute de entităţi. Toţi cu dreptatea în mână, toţi luptă, nimeni nu greşeşte, dar nimic nu se schimbă.

Oricine se abate un milimetru de la convingerea luptătorului mai sus citat, a greşit fatal şi trebuie supus oprobriului propriului public.

De ce se întâmplă toate astea? O să spuneţi că vorbesc de oameni răi, ţâfnoşi şi invidioşi. Ba bine că nu. Cu foarte mici excepţii (şi acelea legate de amestecul sferei comerciale în partea asociaţionistă), oamenii de care vorbesc mai sus sunt oameni cu un grad de empatie ridicat, sensibili, săritori şi cu bun simţ. Şi atunci de ce acest război surd cu gust fratricid între asociaţii, partide, ziare, politicieni şi alte entităţi ale Diasporei?

Ironic, motivul l-am auzit şi din gura moderatorului (pentru încă puţin anonim) întrunirii de la Consulat, cu toate că şi el este prins în zeci de clenciuri cu diferiţi membri ai Diasporei, de la ziarişti la şefi ai diferitor organizaţii. „Fiecare trebuie să facă ce se pricepe cel mai bine, poate cineva are talent organizatoric, iar un altul este un geniu în chimie. Nu înseamnă că unul este mai bun decât celălalt”, sună textual revelaţia.

Dacă am identificat problema şi cauza ei, n-ar fi şi cazul să ne luăm în serios de acum şi s-o eliminăm?

Cu o singură sau poate două excepţii, niciuna dintre entităţile româneşti din Italia nu susţine un program de comunicare coerent. La niciuna un am văzut un program de „rise funding” (nu, nu e înjurătură), ca să nu mai spun de relaţionarea cu alte asociaţii, media ori autorităţi. Toate aceste trei aspecte sunt vitale pentru o acţiune de durată şi de anvergură.

Abia când comunicarea nu va mai însemna să dai cu parul/părerea pe Facebook, când campaniile de strângere de fonduri reuşesc să strângă măcar acel 5 la mie de la un milion de români şi când preşedinţii de asociaţii îşi vor promova reciproc acţiunile, abia atunci vom fi o forţă, spre binele nostru şi a celor pe care i-am lăsat acasă.

Orgoliile mici de genul „mi-a zis de mama când i-am zis că e prost” nu-şi mai au locul. Fiecare lider de organizaţie trebuie să priceapă că nu e obligat şi mai ales nu-i aduce beneficii faptul că face tot: organizează acţiuni, comunică presei, autorităţilor şi publicului conţinutul acestora (public relations), ba mai caută şi bani dacă nu-i pune din propriul buzunar.

Toate aceste acţiuni trebuie delegate celor care se pricep la ele. Pentru că scopul e comun, dar ne împiedicăm în orgolii mărunte. Ne împiedicăm în acel „ştiu eu cum se face” tipic românesc.

Şi acum să vă spun de ce am ţinut să fac aceste precizări. Acţiunea găzduită cu amabilitate de viceconsulul Gheorghe Miloşan la Consulatul General al României la Milano şi a fost organizată de Robert Răducescu, preşedintele asociaţiei „România-Lombardia”. Intenţia, absolut lăudabilă, a fost legată de identificarea căilor pe care spiritul de la recentele alegeri prezidenţiale poate fi canalizat şi spre „administrativele” italiene precum şi spre „Legea Reprezentantului Comunităţii”.

Nu au participat toate asociațiile din Lombardia și nu vreau să încep o polemica stearpă cu cine a fost invitat și cine nu, cine a onorat invitația și cine nu.

Întrebarea care se pune automat este: suntem capabili să ne comportăm profesional şi fără ranchiună pentru a da aripi unui proiect la nivel de Peninsulă?

Măcar unul ca să ne demonstrăm că putem? Sau fiecare va continua să aibă dreptate în felul lui?

 

 

Faceți clic pentru a evalua această postare!
[Total: 0 In medie: 0]
Exit mobile version