După ce face o descriere dezolantă a României, cu politicieni prefăcuți care joacă teatrul patriotismului la televizor, cu „noua generație” dezarmant de lipsită de pregătire, cu „semidocţi cu aere de savanţi, cu „tradiţionalişti” care nu ştiu să-şi facă cruce, cu gângavi prezentaţi drept savanţi”, Florian Bichir, într-un editorial în Evenimentul Zilei, își pune speranțele în românii din diaspora. Nu în toți, pentru că „nu toţi tresar la cuvântul România, nu toţi simt că trebuie să întoarcă ceva poporului care i-a plămădit.” Dar câțiva, puțini, ar trebui să fie decisivi pentru salvarea țării. Precedentul există în istoria României: tinerii pașoptiști care au contribuit fundamental la modernizarea țării. Se ridică românii din diaspora de azi la această înălțime?
«Zilnic, apar la televizor oameni politici care, cu ipocrizia binecunoscută, se adresează „României reale”. Se bat cu pumnul în piept că suferă alături de cei săraci, ba le scapă teatral şi o lacrimă în colţul ochiului.
La ieşirea din studiouri, revin la masca obişnuită. La aroganţa de aleşi ai naţiunii – care privesc „România reală” prin geamurile fumurii ale jeepurilor luxoase.
Dincolo de acest episod devenit banal, o întrebare merită pusă. Câte Românii există cu adevărat? în câte paliere s-a divizat ţara noastră şi care dintre aceste Românii este cea reală? Cea care se poate pretinde ca fiind reprezentativă pentru cetăţenii săi?
Există cu certitudine o Românie a politicienilor. O Românie abstractă cu care lucrează o gaşcă de parveniţi care se reduce la maximum 2.000 de persoane. O Românie virtuală bună pentru discursuri înflăcărate, dar şi pentru jumuluit.
Nu cred că sunt singurul român care, de ceva timp, a căzut într-o depresie în ceea ce priveşte destinul României.
Scârbit de cele petrecute în ţară, dar şi de ce faună a apărut şi se defineşte drept „noua generaţie”, am început să-i dau crezare lui Emil Cioran care spunea că acest neam nu merită nimic de la istorie. Optimist convins, m-am autoînşelat ani buni că după noi vor veni tinerii. Cu energia lor debordantă, cu setea de a schimba, vor duce această ţară acolo unde-i este locul.
După întâlniri şocante cu diverşi semidocţi cu aere de savanţi, cu „tradiţionalişti” care nu ştiu să-şi facă cruce, cu gângavi prezentaţi drept savanţi, speranţa mea s-a prăbuşit complet. Nu mai vedeam nicio undă de speranţă, pesimismul creştea pe zi ce trece, până aproape de blazare. Nu mai spun că până şi termenul de epigoni mi se părea relativ moale.
Săptămâna trecută mi-a licărit însă din nou speranţa. Am citit un studiu al academicianul Dan Berindei despre „generaţia de la 1848” şi rolul ei benefic asupra României. O generaţie care s-a format la Paris, Viena, Roma şi care reîntoarsă în ţară a pus în practică – şi a reuşit – să modernizeze România. Ei bine, numărul total al acestora, după academicianul Dan Berindei – care a studiat şi arhivele franceze – nu depăşea o sută!!!
Păi, dacă 100 de tineri au putut moderniza România, de ce nu s-ar putea întâmpla acum acelaşi lucru?
Da, parcă acum încep să mai cred că sunt speranţe. Nu toţi cei care studiază în străinătate se vor întoarce acasă. Nu toţi vor pleca din luxul Occidentului, din generoasele universităţi, pentru a se întoarce într-o Românie care este la distanţă de ani lumină de restul Europei.
Nu toţi au vocaţia de martir şi ar fi şi nedrept să le cerem să-şi sacrifice viaţa pentru un ideal pe care poate nu-l înţeleg.
Nu toţi tresar la cuvântul România, nu toţi simt că trebuie să întoarcă ceva poporului care i-a plămădit.
Câţiva însă o vor face, iar în aceia îmi pun şi eu speranţele. Dacă au reuşit paşoptiştii, fără internet, fără televiziune, fără cele mai mici condiţii, de ce n-ar reuşi şi ei? Toate datele merg spre ideea că avem şanse să izbutim.»
Florian Bichir, Evenimentul zilei
Florian Bichir este istoric și jurnalist, doctor în Științe politice, doctor în Teologie, membru al Comisiei Române de Istorie Militara, membru al Colegiului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității.
