Andi Rădiu
A devenit o modă povestirea momentelor și trăirilor personale de la Revoluție…eu nu am făcut-o niciodată până acum și nici nu am ținut să evoc acele momente…
Pe mine, sfârșitul anului 1989 m-a prins în armată. Eram militar la o unitatea de artilerie din Bacău…sanitar ”veteran”, pentru că fusesem încorporat în ianuarie. Eram în permanență la infirmeria unității, administram tratamentele bolnavilor, schimbam pansamente, treceam temperatura internaților și distribuiam mâncarea. Nu eram singur, mai aveam un camarad, din Focșani…chelner în ”civilie”…un tip uns cu toate alifiile.
Știam amândoi despre situația de la Timișoara pentru că zilnic primeam vizita bunicului meu, care asculta ”Europa Liberă” în permanență.
Bunicul meu a fost deținut politic. A cunoscut Piteștiul și Aiudul pentru aproape șase ani. Făcuse școala militară, în timpul războiului, la Berlin…adică era compromis. În 1945 a încercat să fugă din țară cu un avion, la Istanbul, împreună cu alți camarazi…fuseseră denunțați, arestați și bătuți crunt. După șase ani de temniță dură, deși era școlit, i s-a permis să lucreze ca șofer pe autobuz, pentru că era lipsă mare de persoane cu carnet de conducere.
A fost trimis în fundul țării, la Vatra Dornei, unde bătea drumurile Broșteniului și ale Cârlibabei. Era permanent urmărit, dar și-a văzut de treaba lui și l-au lăsat în pace, să-și facă o familie și să trăiască normal. Prin anii 70, bunica mea a cerut să plece în RFG, în vizită la o verișoară…e o poveste lungă tare…războiul a împrăștiat familia în vreo patru țări. După patru ani, i s-a aprobat…și culmea, s-a întors acasă, deși toți au sfătuit-o să rămână pe veci ”afară”. ”Nu puteam să trăiesc fără voi, aș fi murit după puțini ani” mi-a mărturisit ultima dată, înainte să moară.
După ce s-a întors și bunica mea din RFG, familia noastră a fost lăsată în pace…chiar nu mai aveau grija ”fostului reacționar”.
Pe 17 decembrie a venit bunicul meu la unitate. A cerut să mă vadă pentru a-mi lăsa un pachet. Deși era agitație mare, mă știau toți de ”sanitaru’ ” și nu am avut probleme cu vizitele din acea zi. Îmi voi aminti toată viața ziua aia, în care bunicul meu, a scos o farfurie plină cu cartofi prăjiți, cu șnițele calde și o alta cu gogonele. Bunicul m-a rugat să mănânc cu el, acolo, în sala de primire. Nu l-am întrebat de ce și am cerut permisiunea ofițerului de serviciu.
Ofițerul a confirmat și m-am pus pe mâncat. ”De ce vrei să mănînc aici?” l-am întrebat pe bunicul meu. ”Pentru că trebuie să vorbim neapărat” mi-a răspuns el. ”Andi, în țară se întâmplă lucruri urâte. Ceaușescu va cădea și comuniștii vor dispare. Fă tot posibilul să ieși din unitate și să dispari sau să nu participi la ce va urma…” a început el discursul.
M-am uitat la el, am simțit că vorbește serios și l-am întrebat de unde știe toate astea. ”de la radio…la Timișoara lumea s-a ridicat împotriva lui Ceaușescu și de data asta e treabă serioasă. Pe voi, sigur vă va duce să împușcați oamenii…dacă nu poți să te ascunzi, fă tot posibilul să eviți ieșirea din unitate. Prefă-te bolnav, fă ceva”. ”…e sigur, tataie?” l-am întrebat fixându-l cu privirea. ”Da, Andi…a venit vremea să scăpăm de nenorociți” mi-a răspuns el. Mi-a povestit în câteva cuvinte despre ce auzise la ”Europa Liberă” și a plecat. A plecat cu capul în jos, dar în ochi i-am văzut o lumină ciudată…
În acea seară s-a dat alarma la noi în unitate…am primit fiecare cartușe, am fost puși în grupe de intervenție și pentru două zile am dormit cu arma în pat. Eram pregătit să dezertez, știam cum trebuie să fac și unde pot să mă ascund…dar a venit 21-22, ”armata e cu noi” și lucrurile au luat o întorsătură neașteptată. Am fost scoși (sanitarii) cu rândul în oraș, la Bacău, împreună cu grupele formate pentru a apăra obiectivele.
Venise Crăciunul, lumea ne îmbia cu mâncare, cu băutură, iar eu aveam misiunea cea mai ingrată: trebuia să interzic soldaților consumul de alimente de la populație. Ni se atrăsese atenția că ”teroriștii” au intenția de a otrăvi mâncarea și de a o administra soldaților. Îmi amintesc cum fete frumoase, de îți picau ochii, ne îmbiau cu sarmale calde și vin roșu…cu friptură și cârnați proaspeți…evident că am mai încălcat ordinul și ne-am mai pus la ”vrăjeli” cu fetele…Zile de neuitat, de care sunt convins că ai mei copii nu vor avea parte. Au existat și răniți…dar asta e o altă poveste …
Bunicii mei au murit în perioada când eu eram în Italia…nu am putut participa la înmormântarea lor, din diferite motive și de fiecare dată am plâns și am suferit enorm…de unul singur. Ceea ce pot să afirm este că puțini au fost și sunt ca ei pe lumea asta. Modele de viață…I-am iubit și respectat pentru ceea ce erau, pentru ceea ce au făcut în viață.
