Loredana, o fată frumoasă, gospodină, harnică şi iute ca o furnică, este în Italia din 2004, stabilită la Bergamo. Are 32 de ani, este din Bacău şi provine dintr-o familie mare, modestă, cu bun simţ şi educaţie. „Acuşi se fac 11 ani de când sunt printre străini, am plecat cu vise pentru un trai mai bun şi pentru a ajuta familia rămasă în ţară.”
A venit în Italia chemată de logodnicul ei, care i-a devenit soţ. „Când am ajuns aici nu ştiam o boabă de italiană şi nu mă lua nimeni la muncă. Am muncit pe ici pe colo, ba la curăţenie, ba în fabrică, stăteam în chirie 7-8 persoane într-un apartament cu 3 camere, cu frica zilnică de a nu fi descoperiţi de poliţie, pentru că atunci eram ilegal în Italia”.
Din partea prietenelor, niciun ajutor. „Mulţi mi-au promis că mă ajută, dar odată ajunsă aici, mi-au întors spatele.”
După 5 luni a găsit de muncă la o familie, să se ocupe de casa lor şi de copii. „Lucram zilnic şi eram mulţumită pentru că erau oameni buni, inimoşi. Am primit foarte mult ajutor din partea lor, Dumnezeu să-i ocrotească şi să le dea sănătate.” Era bucuroasă că în sfârşit găsise un loc de muncă bun, dar după 6 luni a rămas însărcinată. „Nu mi-a părut rău, m-am bucurat enorm, pentru că am născut un băieţel superb, sufletul nostru!„
Cu banii au dus-o greu, au urmat ani grei, cu dificultăţi, Loredana nu reuşea să meargă la muncă pentru că nu avea cu cine lasă băiatul mic. În 2007 a reuşit să înscrie băiatul la grădiniţă şi ea a început să lucreze la restaurante. „Începeam să câştigăm mai bine, să ne descurcăm mai bine. În 2009 am reuşit şi ne-am cumpărat casa noastră şi tot atunci am reuşit şi ne-am căsătorit. Pe lângă băieţel, Dumnezeu ne-a mai dăruit şi două fetiţe splendide, care ne-au completat familia şi ne-a unit şi mai mult. Cu ajutorul lui Dumnezeu, lucrurile au început să meargă din ce în ce mai bine pe plan financiar.”
Acum au o afacere mică la Bergamo, care le permite să trăiască decent. „Financiar stăm mult mai bine decât am duce-o în România, am realizat în 11 ani atât de multe încât în România ne-ar fi trebuit minim 50 de ani să le facem. Acum suntem ,,patroni” , aşa ne spun mulţi, pentru că avem activitatea noastră, dar nimeni nu ştie câte sacrificii, suferinţe şi durere se ascund în spatele acestui cuvânt. Când munceam pentru alţii, o duceam bine, aveam vacanţe, aveam timp de noi. Acum muncim mereu, dar banii nu sunt totul. Doar cine e departe de casă ştie cum este şi mă poate înţelege.”
Spune că s-ar întoarce şi mâine în ţară, însă se gândeşte la copii. „Acolo e casa mea, nu şi a copiilor mei, copiii mei au aici casa, şcoala, prietenii, viaţa lor e aici. Sperăm ca măcar copii noştri să nu fie nevoiţi vreodată să plece în depărtări, să îşi lase familia şi prietenii pentru un viitor mai bun.”
Gina Bradea
