Cu cât se apropie mai mult Republica Moldova de crucialul summit de la Vilnius, cu atât mai tensionate devin relaţiile cu Transnistria. Majoritatea experţilor politici din Moldova spun deschis că e vorba de mâna lungă a Moscovei, care nu doreşte apropierea Moldovei de Uniunea Europeană şi deci încearcă să împiedice în fel şi chip parafarea acordurilor de la Vilnius.
Se spune că lucrurile ar putea ajunge până la declanşarea unui nou conflict armat pe Nistru în această vară. Se mai spune că, dacă totuşi jinduitele tratate vor fi semnate, atunci Rusia va recunoaşte oficial independenţa Transnistriei – oficial, pentru că neoficial Transnistria este o creatură a Rusiei, un protectorat rusesc de la începuturile existenţei sale.
Tensiunile au început să crească prin recenta promulgare de către preşedintele Transnistriei a legii despre frontiera de stat, au continuat cu provocări ale poliţiştilor transnistreni şi cu o hotărâre a Parlamentului de la Chişinău care cheamă la calm.
Şi Preşedintele Timofti a îndemnat să nu ne lăsăm provocaţi. Mihai Ghimpu a propus instituirea unor posturi vamale şi de control pe Nistru. Iar ministrul apărării Marinuţă i-a liniştit pe toţi zicând că, în caz de conflict, vom şti să dăm o ripostă cuvenită agresorilor. Numai că nu a prea fost crezut, dat fiind că armata naţională este slab dotată şi prost pregătită.
Teritoriu străin
Pentru subsemnatul, Transnistria a însemnat un teritoriu străin dintotdeauna. Şi m-am bucurat întotdeauna să aud cum ideologii Transnistriei fundamentau teoria existenţei statului lor pe argumentul că Moldova se va uni oricum cu România, prin urmare Transnistria, aparţinând unei alte lumi, aceleia slave, urma să fie salvată de o eventuală înstrăinare.
Aceşti ideologi, îmi ziceam, au dreptate: şi ei împing Basarabia în braţele României. Din contra, ideologii de doi lei de la Chişinău se ţineau de teoria stalinistă a poporului moldovenesc de pe cele două maluri ale Nistrului, care teorie a şi fost pusă în acţiune în 1940, când „fraţii din Răsărit” ne-au „eliberat” de „cotropitorii români” şi ne-au „unit” cu moldovenii din stânga Nistrului.
Ei bine, această teorie care ne-a ţinut ostatici şi după independenţa din 1991, împiedicându-ne să fim stăpâni la noi acasă şi provocând un război absurd în 1992, această teorie iată că începe să se clatine. Tot mai multă lume este gata să renunţe la Transnistria şi să pună hotarul pe Nistru. O spun unii jurnalişti. O spun oamenii simpli pe reţele de socializare.
Geopolitică
Şi o spune şi geopoliticianul român Dan Dungaciu, în România Liberă. Iată ce afirmă fostul consilier al Preşedintelui moldovean Mihai Ghimpu cu privire la recentele evoluţii a situaţiei din Republica Moldova:
«La ce trebuia să ne aşteptăm? La un salut cordial şi prietenesc din partea Rusiei pentru parcursul european al RM? La presiuni din partea Tiraspolului pentru retragerea trupelor ruse? Evident, nu. Iar ceea ce face acum Moscova, via Tiraspol, este ceea ce a făcut cu Transnistria de la război încoace: blochează parcursul occidental al Chişinăului.
Problema nu este deci ce face Rusia, ci ce (poate) face Chişinăul în asemenea condiţii. Ce va face în condiţiile în care provocările pe Nistru vor continua, dincolo de reacţii verbale sau apostrofările reprezentanţilor OSCE?
Până la urmă va trebui să ia o decizie. Drumul european, presupune, obligatoriu, o frontieră estică consilidată şi controlată de Chişinău, pentru că, odată semnate acordurile economice, UE va începe de la Oceanul Atlantic şi se va încheia la… frontiera estică a R. Moldova. Prin urmare, orice pudibonderii legate de această temă sunt complet ridicole. Dar discuţiile vor exploda la Chişinău. între cei care vor „UE şi apoi reîntregire” şi cei care vor „reîntregire, apoi discuţii eventuale cu UE”. Aşa cum va reapare în discuţia publică o hotărâre mai veche a Parlamentului R. Moldova unde Transnistria era considerată „teritoriu ocupat” în urma războiului de pe Nistru…
Cazul Kosovo va intra în joc, inevitabil, şi va inflama unele voci publice. Sigur, pe fond (istorie, genealogia separtismului), Kosovo înseamnă altceva decât Transnistria. şi totuşi, un precedent se va crea: faptul că Serbia poate ceda teritorii – al doilea caz european după Franţa cu Algeria -, în schimbul beneficiilor din partea UE! Acest aspect nu va putea fi evitat. Aşa cum Serbia va putea ceda teritorii în schimbul integrării în UE, de ce – se vor întreba unii – R. Moldova nu va putea face la fel? Indiferent ce răspuns vom da acestei chestiuni, interogaţia ca atare nu va putea fi ignorată. Va fi asumat sau nu acest punct de vedere, vom vedea.»
Toţi sunt patrioţi
Renunţarea la Transnistria, dar chiar şi simpla idee a federalizării, sunt lucruri greu de acceptat pentru moldoveanul nostru. Suntem patrioţi incorigibili, dar mai ales „noi vrem pământ!” Pentru politicienii moldoveni a renunţa public la Transnistria ar fi un act de curaj nebunesc, asemănător cu sinuciderea.
Iar dacă moldoveanul de rând nu renunţă din motive de patriotism, iar politicianul din motive populiste, apoi fostul combatant de pe Nistru nu renunţă pentru că el a luptat acolo, şi-a vărsat sângele… Mai sunt apoi locuitorii Transnistriei, amestecaţi printre basarabeni în ani lungi de viaţă comună, basarabenii care locuiesc în Transnistria, profesorii moldoveni care au luptat pentru cauza limbii române în şcolile din Tiraspol, Grigoriopol, Râbniţa. Problema e încurcată rău. Dar cineva va trebui totuşi să taie nodul gordian.
Victor Druţă
