Chiar dacă de multe ori regimul semiprezidențial a fost criticat, întrucât prezintă riscul instabilității instituțiilor statului provocată de perioada de coabitare, el este cel mai potrivit pentru Romȃnia zilelor noastre. Astfel, se evită atât atotputernicia Parlamentului, cât și atotputernicia puterii executive (a Guvernului). În plus, nici președintele ales prin sufragiu universal nu beneficiază de prea multe puteri.
Prin urmare, avem un Președinte și un Parlament ales prin sufragiu universal, iar Președintele desemnează un Premier, în vederea constituirii Guvernului și a validării acestuia printr-un vot de încredere în Parlament. Coabitarea vizează relația dintre Președinte și Premier, atunci când sunt sprijiniți de partide politice diferite.
Refuzul Președintelui României de a accepta nominalizările Premierului pentru Ministerul de Finanțe, respectiv cel al Culturii, evidențiază o problemă majoră: în lipsa regimului semiprezidențial, dacă am avut un regim parlamentar sau prezidențial, șeful executivului ar fi avut posibilitatea să numească (mai ușor) pe oricine în funcția de ministru, atâta timp cât ar fi avut sprijinul politic. Pregătirea profesională, cunoașterea limbii române, imaginea pe care o ai în societate, nu ar fi fost importante. La Cultură, chiar dacă avem intelectuali, putem să punem pe oricine, biped să fie!
„CO-MANDA” de la Buget
Drept consecință, dincolo de interesele politice și de campania electorală, problema expusă este foarte importantă, întrucât avem de a face cu două filosofii radicale: Pe de o parte, atâta timp cât Premierul răspunde în faţa Parlamentului, în calitate de șef al Guvernului, poate nominaliza în funcția de ministru pe orice membru al familiei, sau, la urma urmei, orice cetățean, indiferent de studiile sau aptitudinile acestuia.
Chiar dacă pătează imaginea Guvernului și reduce încrederea cetățenilor în această instituție, chiar dacă aduce ofensă a celor care au studii, dar nu sunt băgați în seamă, tot ce este important rezidă în suportul politic de care cineva poate beneficia. Pe de altă parte, avem filosofia expusă de Președintele României, care subliniază lipsa de pregătire profesională a celor nominalizați, precum și imaginea doamnei Rozalia Ibolya Biro legată de problema copiilor bipezi.
În plus, dacă doamna Rozalia Biro ar fi fost numită ca ministru al Culturii, chiar dacă oricine poate greși și poate cădea în capcana farselor, din punct de vedere simbolic, acceptarea unei persoane în vârful Ministerului Culturii, în dauna celorlalți intelectuali, ar fi decredibilizat nu doar Guvernul României, ci și întreaga intelectualitate și ar fi oferit un exemplu negativ, nepotrivit drept “model”: Dacă ministrul Culturii nu poate distinge semnificația cuvântului “biped”, indiferent de context, atunci orice elev, profesor, oricine, ar fi avut drept scuză exemplul doamnei ministru atunci când ar fi fost puși într-o asemenea situație. Dacă doamna Ministru nu este sancționată pentru această greșeală, de ce să fie sancționat un elev sau profesor?
Nu în ultimul rând, ceea ce mă surprinde în mod negativ este reacția celor doi “miniștri” nominalizați. Nu înțeleg de ce nu se retrag și suportă aceasta umilință publică. În apropierea alegerilor prezidențiale, bătălia devine din ce în ce mai aprigă, fiind de așteptat ca astfel de reacții și de critici să aibă loc. Nu s-ar fi făcut atâta caz pe pregătirea dumnealor, și nici pe gafa doamnei Biro. E incredibil, asemenea unui elev care vine nepregătit la examen, iar atunci când vede rezultatul, este nemulțumit și se simte nedreptățit.
Adrian-Vladimir Costea
