in

Sufletul pereților

„Vineri12 februarie, Beirut.

Draga mea, ţi-am scris din Constantinopol o scrisoare pe adresa lui Manuel şi mai multe pe adresa noastră şi nu ai răspuns. Acuma îţi repet iar ce ţi-am mai scris în mai multe rânduri poate nu ai primit. noi la Constantinopol nu am rămas numai 6 săptămâni apoi am plecat spre Palestina ,în oraşul Haifa dar acolo n-am stat multă vreme e o sărăcie de nedescris lucru e imposibil să găseşti din cauză că în fiecare săptămână vin foarte mulţi emigranţi săraci din lume .e o ţară foarte săracă şi e o criză mare de bani peste tot. Din Haifa am plecat la Beirout nu departe de Haifa. De la noi din Tulcea ce se aude ? să înveţi franţuzeşte .Cum ne aranjăm o să te iau la noi aici.e un oraş foarte frumos Beiroutul şi poate să găseşti mai curând aici un băiat bun pentru tine.”

Este un fragment dintr-o scrisoare trimisă din Beirut în 1932 de o familie de evrei din Tulcea. Au plecat în căutarea unui loc mai bun. Scrisoarea a fost păstrată cu sfinţenie până în zilele noastre.

Supravieţuire. A fost cuvântul pe care l-au auzit încă de la naştere şi au învăţ atât de bine sensul lui de-a lungul istoriei .Au străbătut continente în căutarea libertăţii.Au fost hăituiţi ,urmăriţi ,torturaţi ,omorâţi ,dar nimeni nu le-a îngenuncheat spiritul.Laureata premiului nobel pt medicina ,Rita Levi Montalcini afirma:

„Excluderea, a favorizat printre evrei activităţile intelectuale: puteau interzice totul, dar nu ceea ce gândeşti ! Şi este cert că există mulţi evrei între premiaţii cu Premiul Nobel.”

„Moştenitorul” scrisorii din Beirut, Adi Calmis, este cel care are de dus mai departe o moştenire copleşitoare : scrisori ,fotografii ,istoria unei familii care a străbătut mările în căutarea fericirii .Mama şi bunica lui au fost în lagărul din Transnistria. A rămas singurul din familie care mai poate spune povestea acestui neam.A plecat acum 20 de ani în Israel să participe la reconstrucţia ţării. Acum, sta atârnat între cele 2 lumi şi încearcă să-şi regăsească identitatea şi sufletul .

Povestea lui va conţine şi povestea comunităţii evreieşti din Tulcea dar şi traseul parcurs de bunicii şi străbunicii lui de-a lungul timpului.

Adi Calmis – născut la 3 septembrie 1966 în Tulcea a terminat facultatea de construcţii din Timişoara şi actualmente este inginer constructor în Israel.

Rita Calmis – 23 mai 1934 – 7 iulie 2010, s-a născut la Cernăuţi, a fost în lagărul din Transnistria, apoi a venit în România, la Tulcea.

SUFLETUL PERETILOR In Memoriam Rita

Ştii? Se spune: vorbeşti la pereţi, atunci când interlocutorii sunt insensibili. Cred, totuşi, că pereţii ascultă, au suflet, ne apără la nevoie, suferă şi sunt răniţi la fel ca şi oamenii. Îmi închipui pereţii bordeiului în care a locuit mama cu familia sa în timpul războiului, fiind deportaţi în Transnistria – 13 într-o cameră. Văd parcă nişte pereţi de lut, cu o suprafaţă de humă nevopsită, aspră, dar plăcută şi caldă, ca palma muncită a ţăranului care i-a adăpostit. Pereţi zgrunţuroşi şi săraci, dar prietenoşi, străduindu-se să păstreze căldura focului din cuptor atunci când găseau sau furau câte un lemn, ca să se încălzească în zilele cu frig, ploaie şi vânt. Parcă îi vad zgribulindu-se peste locatarii năpăstuiţi din colibă, rugându-se să treacă noaptea friguroasă. Atât de mult se ataşaseră pereţii de locatarii înghesuiţi, încât au fost în stare să înfrunte şi gloanţele unui soldat beat, care a dat buzna noaptea, vrând să arate cât de viteaz e, împuşcând candela agăţată de pereţi. Da, n-a curs sânge, e drept, dar praful împrăştiat prin cameră s-a răspândit ca un ţipăt de durere… Apropo, vorbind de gloanţe, îmi amintesc şi de obeliscul vechiului monument al eroilor din Tulcea. Era atât de ciuruit, încât te mirai cum de rămâne în picioare. Privindu-l o dată, de două ori, îi vedeai găurile, te lua ameţeala, iar obeliscul rămânea neclintit – un adevărat monument al eroilor.

Alţi pereţi de care aş vrea să-ţi povestesc sunt pereţii casei în care am crescut. Erau groşi şi simpli. Crăpau din când în când, dar, întreţinuţi, îşi făceau datoria. Erau solizi, ţineau casa, ţineau de cald iarna şi de răcoare vara. Au îmbătrânit în picioare, la datorie. Uneori mă jenam de ei, ştiind că alţi copii de vârsta mea aveau case cu pereţi drepţi, frumoşi, vopsiţi în ton cu moda şi cu posibilităţile lor materiale. În schimb, pereţii mei îmi dădeau siguranţă. Pereţii de la mine din casă sunt ca o vrăjitoare transformată în prinţesă. La prima vedere, arată bine, dar pe dinăuntru veninul şi minciuna îi macină. Aşa am simţit după vreo trei luni de trai în casă. Iniţial, am avut o senzaţie de ciudat, de neobişnuit, ca şi cum aş atinge plante maritime care se retrag şi se închid la contact cu mâna. Există o repulsie reciprocă între mine şi pereţii casei. Am magazia plină de vopsea, dar nu am nicio chemare să-i înfrumuseţez. Dimpotrivă, am senzaţia că pereţii îmi spun: unde vei pune mâna, pe acolo va ieşi vraja, vor rămâne semne. Cu siguranţă, acei pereţi au suferit la naştere şi au acumulat în ei ură şi vrajbă.

Vreau să descriu pereţii prin personalitatea lor, prin trăirile lor, prin legătura pe care o fac între sufletul celor care locuiesc în casă şi aspectul lor, energia pe care o degajă. M-am gândit la pereţi drepţi şi supli, nişte flăcăi puternici, în floarea vârstei, la pereţi lustruiţi ca o doamnă îngrijită şi foarte bine pusă la punct, la pereţi fini, pe care îţi este drag să-i atingi şi să-i mângâi. Scotocind prin memorie, mi-am amintit de nişte vecini de la Tulcea, care stăteau cu vreo două case mai jos. O pereche de bătrâni, pe cât de deosebiţi unul de celălalt, pe atât de potriviţi între ei. El rus, ea nemţoaică, el gras, ea mult mai slabă, el cu răbdare, încet şi sigur în mişcări, ea iute, ca un argint viu, vocea ei decisă şi apăsată, ca a unui sergent de armată, vocea lui moale, ca un cântec. Aveau o maşină germană, veche, albă-crem, decapotabilă, mai tot timpul în garaj. El o repara şi o îngrijea mereu, iar maşina strălucea de lustruită ce era. Stăteau în casa de pe strada noastră şi mereu îşi vedeau de gospodăria lor. Erau singuri. Aveau o fiică plecată de mulţi ani la Bucureşti şi un nepot care venea vara în vizită la ei, la bunici. Eu eram printre puţinii copii căruia îi era permis să intre în micul paradis pe care acei bătrâni îl construiseră, pentru că eram considerat „copil bun”. Pereţii antreului povesteau viaţa trăită în doi de acest cuplu Când veneai la ei, descopereai bătrânul îngrijind maşina, bătrâna îngrijind grădina, apoi gătind mâncare şi făcând curăţenie. Curtea casei lor era un rai de culori. Florile – nelipsite din primăvară, de la ghiocei, până toamna târziu la cele mai colorate crizanteme. Chiar şi pe sub aşternutul de zăpadă se mai puteau întrezări petale mov de crizanteme întârziate. În spatele casei, era o curte plină de copaci. Cred că erau pomi fructiferi, dar pe cât erau de mari, mi se părea un fel de pădure.

Dar ce legătură are asta cu pereţii? După intrarea în curte, o alee betonată te conducea la intrarea în casă. De fapt era un antreu, o marchiză închisă, cu pereţi de scândură de care era lipit un strat de lut, care transformase lemnul vechi în perete, magazia – în cameră. Era o combinaţie interesantă, din care iese clar în evidenţă cum combinaţia de materiale începe să prindă viaţă şi să răsufle. Mai mult ca atât, dinspre casă spre antreu era o fereastră într-un chenar de lemn şi un pervaz lat, pe care erau aşezate cu grijă obiecte vechi ieşite din uz, şi care refuzau să fie uitate şi aruncate într-un colţ întunecat de pod: un felinar, un ceainic şi o lampă de gătit cu fitil. Pe peretele din faţa intrării stăteau atârnate zeci de fotografii înrămate, ornându-l ca un tapet. Erau şi câteva poze de familie, cu bunici îmbrăcaţi în haine stranii, pălării rotunde şi papioane, dar şi bunicuţe cu rochii lungi, dantelate. Mai toate pozele erau peisaje din locurile unde umblaseră tanti Ana şi nenea Liova, cum îi chema pe vecinii mei. Aş putea spune că pereţii antreului povesteau vizitatorului viaţa trăită în doi de acest cuplu. Mai târziu, fiind deja la liceu, nepotul vecinilor a început să vină în vizită la bunici din ce în ce mai rar, aşa ca nici eu n-am mai vizitat casa vecinilor cu aceeaşi frecvenţă. Când eram la armată, apoi la facultate, am aflat că unul dintre cei doi bătrâni a părăsit lumea noastră şi celălalt s-a mutat la fiica lor, la Bucureşti. Au vândut casa altui vecin. După ani de zile, când m-am întors în oraş, i-am vizitat pe noii vechi vecini. Făcuseră mici modificări ale casei, dar grădina era în continuare frumos îngrijită. În schimb, pereţii curaţi încetaseră să mai vorbească. Era o tăcere cumplită în casă, o tăcere a pereţilor cărora varul şi zugrăveala le astupaseră gura împreună cu povestea lui nenea Liova şi tanti Ana.

Încă din tinereţe, chiar adolescent fiind, mi-au plăcut gările. Era frumos când călătoream cu trenul ca să privesc localităţile prin care se perindau vagoanele trase de locomotive, dar şi gările. Fiecare cu arhitectura sa, cu specificul locului. Şi pereţii gărilor, mai toţi din piatră, masivi şi statornici, puternici şi solizi, în stare să-i ocrotească pe călătorii aflaţi în aşteptarea unui tren, atunci când vremea se înăspreşte, când plouă sau când ninsoarea acoperă câmpurile. Da, iarna, gările devin ca nişte pete negre, nişte monede fumurii de argint, agăţate de linia ferată ca de o salbă aruncată peste zăpada albă. Ai băgat de seamă că zăpada nu se depune pe pereţii gărilor? Ştii de ce? Pentru că gările sunt mereu treze, aţipind doar până la trenul următor. Pereţii gărilor îi adăpostesc pe călători şi, la nevoie, le oferă refugiu. Îmi amintesc cu drag de gările vechi, în care era doar câte o casă de bilete şi câte o sală de aşteptare. Gările erau folosite în scopul pentru care au fost construite, loc de popas şi de odihnă pentru călători. Loc de pornire pentru unii, de adăpost şi odihnă pentru cei care se transbordează şi de sosire pentru alţii. Început şi sfârşit în acelaşi timp. Îmi închipui gara în care au început să ajungă soldaţii şi comandanţii lor în drum spre front. Un loc pe care zgomotul şi forfota au pus stăpânire imediat după sosirea trenului. Uşile ce se deschid şi ropotul ghetelor grăbite să coboare din tren. Imediat zgomotul şi neliniştea cuprind tot peronul şi năvălesc ca un ecou şi în sălile de aşteptare. Încep să se audă comenzi. Foşnetul se înteţeşte, iar după o perioadă de timp începe, încet-încet, să se stingă. Vocile ofiţerilor devin din ce în ce mai clare. Pe atunci, gara din Cernăuţi devenise un furnicar. Numărul trenurilor care treceau pe aici se dublase şi culoarea cafeniu-verzuie a uniformelor militare pusese stăpânire pe peron şi se răspândise în tot oraşul.

În acelaşi timp, în oraş începuse recrutările. Bunicul Hanik primise ordin de recrutare. Se aşteptau să-l ia pe front în orice clipă. Ca să nu se întâmple aşa ceva, a hotărât să facă orice ca să fie amânat sau respins. Aveau nişte bani ascunşi. Cu ei l-au mituit pe un medic şi a primit certificat medical de boală, ca să fie considerat inapt. A fost amânat cu o lună. În acest răstimp a trăit doar cu apă. Rămăsese la jumătate din greutate. Când s-a prezentat la centrul de recrutare, a fost respins şi aşa a scăpat. Toată lumea ştia că slăbise din cauza bolii, cumpărată cu banii economisiţi cu trudă, ani la rând. Odată cu recrutările, cartierul evreiesc a fost împrejmuit. Casa în care locuiau bunica împreună cu bunicul Hanik şi cu mama mea a rămas în afara zonei împrejmuite. Străbunica, însă, locuia în cartierul izolat de oraş. Când s-a anunţat că se vor impune şi restricţii de circulaţie, a fost clar că străbunica şi restul familiei vor fi obligaţi să rămână acolo. Bunicii au trebuit să decidă ce fac: rămân împreună şi o lasă pe străbunica mea şi pe toţi ai ei în voia sorţii sau se mută. Erau trei sau patru luni de când bunicii mei se mutaseră în casa străbunicii. Devenise neîncăpătoare pentru toţi, dar erau împreună: străbunica Chane Sure, Itzhok – cel de-al treilea soţ al străbunicii mele, şi cei trei fraţi ai bunicii: Misha, cel mai mic dintre ei, fiul lui, Itzhok, Nahum şi David. „Hanik a rămas şi el acasă, ca să nu fie rechiziţionat de armată. Am fi rămas acolo, dar n-am putut s-o las pe mama singură aici. Nu ştiu ce s-ar fi putut întâmpla cu ea. Itzhok e în vârstă şi atât de neîndemânatic. În loc de ajutor, e mai mult o povară. Misha e prea tânăr, copil de 15 ani, ca s-o las pe mama în grija lui. Şi ceilalţi fraţi cu ale lor, nici nu le pasă aşa de mult de mama. Nahum e comerciant, iar David frizer. Şi pe vremurile astea, cine se mai tunde? De când zona e restricţionată, nimeni nu mai are bani, nici de lucru nu e. Comerţul care înfloreşte e doar contrabandă. E periculos şi Nahum nu se pricepe. Mai lucrează cu ziua la câte o prăvălie sau la cine se găseşte, ca să aducă şi el acasă o coajă de pâine. Eu lucrez la fabrica de ciorapi. La noi cel puţin e de lucru. De când a început nenorocirea asta de război, lucrăm continuu. Facem ciorapi pentru armată. Aşa îi pot ajuta pe toţi să nu moară de foame”.

Faceți clic pentru a evalua această postare!
[Total: 0 In medie: 0]

Mihaela Colin-Cernitu, la al cincilea volum de poezii în Italia: „Trăim într-o Italie invidiată de toată lumea”

Asociația TRY (TOP ROMANIAN YOUTH), sondaj printre românii din străinătate