Carlo Verdone este unul din cei mai îndrăgiţi actori de comedie şi regizori italieni. Cine nu a văzut „Bianco, rosso e verdone” sau „Viaggi di nozze”? Recent, în paginile cotidianului „Il Secolo XIX”, Verdone s-a lansat într-o pledoarie entuziastă în favoarea românilor: „Eu, cetăţean al Romei, mă simt puţin român”– a titrat cotidianul. A reuşi să vorbeşti cu Carlo Verdone a apărut, iniţial, o realizare aproape imposibilă; cu atât mai mult cu cât regizorul se află pe platoul de filmare al noului său film, „Posti in piedi in Paradiso”. Dar Verdone a lăsat pentru un sfert de oră fotoliul de regizor, pentru a vorbi cu noi. O discuţie despre românii din Italia, imigraţie.. dar şi despre Eugen Ionescu şi Mircea Eliade.
«Da, în ultimii ani Roma a devenit o capitală multietnică. Problema este că Italia nu a avut, ca alte ţări precum Anglia sau Germania, structuri solide, capabile să primească fluxul de imigranţi. La fel şi Roma: la început, aş putea spune că eram total nepregătiţi. În ultimii ani, însă încet- încet, încet – încet (tărăgănează vocea, sugestiv – n.red.), începem să ne obişnuim. La început nu erau puţine nici prejudecăţile la adresa străinilor. De ce? Pentru că Italia, de câteva secole bune, nu a mai fost o ţară de imigraţie, ci de emigraţie.»
Cât din noua Italie multietnică se oglindeşte în cinematografia ultimilor ani?
«În ceea ce mă priveşte, eu am avut personaje imigrate în filmele mele şi nu numai: am lucrat şi cu actori români (Ana Caterina Moraru, Corinne Jiga n.red.). Situaţia, în mod evident, s-a schimbat în ultimii ani, deci e normal ca noua realitate să fie „vizibilă” în filme. Vă închipuiţi un film despre Anglia zilelor noastre, fără să apară un indian? Acelaşi lucru se întâmplă spre exemplu, în Germania, unde comunitatea de turci este foarte numeroasă.»
Ce se va întâmpla cu italienii, se tem de o invazie?
«Cred că fluxurile migratorii sunt fenomene istorice, trăim o epocă în care asistăm la o redefinire a realităţii, aşa cum o cunoşteam. Nici măcar noi nu mai suntem fiii Imperiului Roman. În nord întâlnim descendenţii longobarzilor, în sud ai spaniolilor – „romanitatea” pură nu mai există, toţi avem puţin sânge străin. Eu, personal, sunt complet deschis noilor culturi.»
Vorbeaţi de prejudecaţi: cât de des prejudecaţile faţă de străini sunt o consecinţă a ignoranţei?
«Exact, aici este punctul esenţial. Prejudecaţile domnesc acolo unde ignoranţa este regină. Un exemplu: puţini ştiu că unul din cei mai importanţi reprezentanţi ai dramaturgiei moderne este un român, Eugen Ionescu, sau poate cel mai mare antropolog este tot un român – Mircea Eliade. Eu am făcut, la Universitate, trei cursuri, nu unul, despre Eliade! Voi, românii, aveţi şi pictori cunoscuţi şi mulţi alţi artişti despre care nu se ştie mai nimic.»
Aţi adus vorba despre artă. Ce părere aveţi despre cinematografia românească recentă?
«Am văzut câteva filme româneşti. Mi-a plăcut mult „Epoca de aur”. Pot să spun că îmi place mult prospeţimea care se poate observa în cinematografia voastră. Poate că voi veţi constitui avangarda noului val cinematografic.»
Aţi cunoscut, personal, mai mulţi români imigranţi. Dacă ar fi să construiţi un personaj tipic, „românul imigrant în Italia”, ce trăsături ar avea?
(râde) «Îmi lipseşte un astfel de personaj. În primul rând, muncitori de ispravă, după cum am constatat când au venit doi instalatori să-mi repare baia. Apoi, persoane care ţin la demnitatea lor, ţin la valori, la tradiţii şi la propria familie. Aş putea adăuga, însă, că uneori prea vă închideţi în voi.»
Miruna Căjvăneanu
Citeşte şi
Carlo Verdone: „Mă simt şi eu puţin român”
Sebastian Chesaru, românul care prinde hoţi în magazine