Continuăm
serialul nostru „Vieţi de badante” cu povestea altor trei românce imigrate în Sicilia: Carmen, de 25 de ani din Cluj, Ileana de 54 de ani şi Monica, din Iaşi, de 27 de ani.
Carmen S. a venit de 9 luni în Sicilia la mama ei care lucrează badante. Are 25 de ani şi a terminat facultatea de economie din Cluj-Napoca. Timp de un an şi-a căutat de lucru la Cluj şi la Bistriţa-Năsăud, localitatea natală. „Am trimis mii de CV-uri la firme, bănci, organizaţii guvernamentale, non-guvernamentale, firme private mici, etc. Nimic. Am intrat în depresie, toţi căutau economişti cu experienţă. Păi unde să-mi fac experienţă dacă nu mă angajează nimeni? Mama mi-a spus să vin în Italia şi acum încerc să-mi echivalez diploma de facultate, dar este greu, fac un curs de limba italiană şi engleză, lucrez la ore şi la o pensiune turistică. Acasă nu am de ce să mă întorc, aici încerc să îmi fac un rost. Îmi dau seama că ştiu mai multe decât tinerii italieni, dar ce folos? Încă nu ştiu cum să reuşesc să capăt experienţă în domeniul economic şi în acelaşi timp să supravieţuiesc. Frumoasă vârsta! Acum se alege: voi fi învingătoare sau ratată.”
Ileana: 54 de ani, un cont în bancă şi un prieten italian
Ileana are 54 de anişi lucrează de şapte ani în Italia. „Viaţa mea este aici, părinţii mi-au murit, n-am fost niciodată căsătorită, nu am copii. Aici am lucrat la mai multe bătrâne, mi-am deschis un cont în bancă şi sunt mulţumită. Am un prieten italian cu care mă întâlnesc în timpul liber sau petrecem concediul. M-am obişnuit uşor în Italia, îmi place italiana şi muzica, îmi place clima. Uneori mi-e dor de România, dar nu mai am pe nimeni. Poate mă voi duce să-mi văd puţinii prieteni adevăraţi. Toate veştile rele despre România îmi provoacă stres şi tristeţe. Îmi pare rău că la noi e atât de greu. Poate acesta este adevăratul motiv pentru care nu mă duc de trei ani acasă.”
Cu un salariu de „badante”, îşi întreţine soţul şi copiii în România
Monica D., din Iaşi, a venit să lucreze în septembrie, lângă Palermo. Are 27 de ani şi doi copii lăsaţi cu soţul, unul de doi ani şi jumătate şi unul de 4 ani şi jumătate. Îi priveşte mereu pe telefon, unde are fotografia cu ei. „Nu credeam că îmi va fi atât de greu fără ei. Mă gândesc mereu la ei şi abia aştept să vorbesc cu soţul meu la telefon să-mi povestească ce-au mai făcut, cum se joacă, ce cuvinte noi au învăţat. Soţul meu este în şomaj, îi ajută pe ai lui la sat, pe ai mei şi se ocupă de copii. Eu lucrez pentru 600 de euro pe lună şi cred că voi merge de Paşte acasă, apoi mă reîntorc. Dacă aş reuşi să-i găsesc şi soţului ceva de lucru ar fi minunat. În România nu se mai poate trăi, cu doi copii şi fără serviciu. Amândoi am făcut cursuri la forţele de muncă, amândoi am stat zile în şir la rând să dăm interviuri pentru tot felul de posturi pentru care se prezentau 200 de persoane, salariul lunar de 4 milioane. Acum măcar ştiu că soţul meu a cumpărat lemne pentru iarnă, a plătit curentul şi are bani pentru copii. Mai avem nişte datorii cu venitul meu în Italia şi încet vom putea să ne scăpăm de ele. Preţul cel mai mare este că stau departe de copii.
Crina Suceveanu
Citeşte şi:
