Felix Făgărăşan, 37 de ani, român din Deva, este deja o mică celebritate la Lucca, oraşul unde este rezident de mai mulţi ani. Pasionat de fotografie şi film, a reuşit să filmeze oraşul de sus, încântându-i pe italieni. Ar fi trebuit să lucreze la o termoentrală în România, acum este membru al societăţii National Geografic. Cum a ajuns până aici, e o poveste lungă.
Vine din Transilvania, mai exact din Deva, unde a terminat Liceul Sportiv, fiind coleg de clasă cu celebra gimnastă Simona Amânar. Apoi a plecat la Timişoara.
«Am continuat doi ani la IEFS Timişoara, lucrând între timp ca agent comercial. Am spus stop, mi-am dat seama că fac o şcoală degeaba, ceea ce învăţăm nu poate fi de folos unui om în jungla din România. Sunt unicul copil, părinţii mei au făcut tot ce le-a stat în putinţă să-mi clădească un caracter sănătos. Tata lucra la termocentrala Mintia de o viaţă, puteam intra acolo… că aşa erau vremurile, cu relaţii era totul aranjat trebuia doar să mă prezint şi era ca şi făcută. Dar nu am vrut, nu vreau o viaţă pe pile, nu vreau o viaţă să pup mâini ca să trăiesc.
Am doi părinţi extrem de moderni, minţi deschise, noi călătoream în Europa de Est înainte de 1989, m-au plimbat prin Germania în Berlin pe Alexander Platz, am fost în Polonia la Varşovia, Cracovia, Auschwitz, în Cehoslovacia la Praga, Bratislava, în Ungaria şi Bulgaria, nu o dată, ci de mai multe ori… Ei mi-au transmis acest stil de viaţă, să citeşti, să călătoreşti, să fotografiezi… să ştii să admiri un peisaj să şti să observi un răsărit sau un apus de soare, să simţi mirosul teilor, să asculţi cântecul păsărilor, să ştii să simţi lumea şi ceea ce te înconjoară. Am făcut împreună în fiecare an un tur de ţară, cunosc România ca pe buzunarele mele, ce ruşine ar fi fost ca român să spun că nu-mi cunosc ţara.
Părinţii mei, când am spus că vreau să plec, au înţeles. „Fugi, dragul tatei, cu siguranţă te aşteaptă o viaţă mai dificilă, dar nu-ţi fie teamă… Fii onest şi serios şi vei reuşi.”»
Clandestin în Italia
«Am plecat în 2002 nu ştiam ce mă aşteaptă, cu ce mă voi întâlnii cu ce mă voi confrunta. Eram tânăr naiv, aveam 22 ani, dar aveam inima plină de vise.
Au urmat apoi momente de care doar un clandestin le-a simţit pe pielea lui şi, Doamne, nu au fost uşoare. Am ajuns să trăiesc în cutii de carton, departe de oraş, cu teama de a nu fi prins de poliţie, evitam grupurile de la Caritas, aveam o viaţă solitară, ploua, mi se uda acea cutie de carton… Trecea o maşină de salvare şi din somn mă ridicam speriat, alarmă falsă. Rupeam sau făceam o gaură în cutie, o întorceam şi mă culcam la loc…
Părinţii mă sunau, le spuneam că muncesc, că sunt bine, ei nu au ştiu ce se întâmplă timp de 2 ani jumate… Până când ne-am luat în braţe toţi trei, cu lacrimi în ochi de bucurie că ne vedem. Reuşisem să am documente, să mă angajez…
Timp de 6 luni am trăit aşa. Nu îmi este ruşine şi nu o ascund. Asta înseamnă în străinătate a fi clandestin. Excepţie se pot considera cazurile mai fericite, dar povestea mea e una oarecare, eram cu sutele de mii în acea situaţie, toţi minţind pe acasă că suntem bine… Am povestit în timp părinţilor mei… încet încet, puţin câte puţin… mă ascultau cu lacrimi în ochi… unicul lor copil… mi-au oferit totul acasă… dar o spuneam.. mândru fiind că am reuşit pe spinarea mea, fără relaţii, am reuşit să fiu apreciat de ceea ce reuşeam, nu pentru că eram copilul lui Făgărăşan!»
Contract pe timp nedeterminat
Felix munceşte încă de atunci la o fabrică de hârtie din Lucca, Papergroup, cu un contract la care râvnesc mulţi.
«E vorba de acel contract mult râvnit de tineri, pe timp nedeterminat, pe care l-am avut după doar 6 luni. Este o fabrică modernă, cu utilaje moderne, roboţi... iubeam să lucrez acolo ca pasionat de computere, era domeniul meu, apoi încet încet, lună după lună, au venit satisfacţiile financiare, am fost apreciat pentru flexibilitatea seriozitatea, şi capacitatea de a învăţa rapid. »
Fără rasism
«Am învăţat să lucrez pe toate maşinile, deşi e totul computerizat, mă pricepeam şi la hardware şi la software. Azi lucrez ca tehnician acolo… mă bucur de un oarecare renume, de respect, sunt ani mulţi deja… Au schimbat percepţia despre România în timp… Reparându-le pc-urile, dându-le lecţii de propria istorie, iar în timp am devenit (şi asta mă amuză mereu) un tip de Guru acolo. Oricine vrea să cumpere electronică, îl întreabă pe Felix. Niciodată, subliniez Niciodată nu mi s-a închis o uşă în fata pt că aş fi fost străin, nu am simţit niciodată acel gust amar al rasismului… îmi amintesc doar picăturile de ploaie ce îmi picau pe cutie… şi atât. Prieteniile se leagă rapid, sunt foarte deschişi dornici de a cunoaşte cât mai multe despre tine ţara ta.»
Pasiunea fotografiei
Pasiune de a fotografia a avut-o mereu, spune Felix.
«Am început cu un digital mic de 3.2 mpx, era un vis. Nu mai avea clişeu, vedeai imediat fotografiile şi le puneai pe pc… era în 2003. Nu am visat atunci că umblăm cu o săpunieră. Dar în scurt timp am luat un DSLR Canon senzor redus Aps-c, era un vis… am făcut sacrificii mari atunci. Călătoream, fotografiam şi mă prindea tot mai tare. Am început să frecventez siturile de fotografie să mă autodocumentez, nu am făcut niciodată un curs. Au început micile confruntări pe internet între fotografi, mă întâlneam cu greii fotografiei, eram ridiculizat, criticat, descurajat…
Am vrut mai mult şi nu reuşeam. Nu ştiam de ce nu pot mai mult. Fotografii oraşului Lucca nu mă băgau în seamă, încercam să le intru oarecum în cercul lor, dar eram considerat o pierdere de timp pentru ei.
Atunci a apărut un amic virtual, un prieten căruia nu am cuvinte cum să-i mulţumesc, un fotograf şi un om excepţional. Se numeşte Cristian Ovidiu, este din Bucureşti şi este profesorul meu. El m-a învăţat tot. Probabil simţea pasiunea ce o aveam şi avea răbdare cu mine. Mi-a spus: Felix, treci mai întâi pe senzor mare 35mm full frame. Am investit o avere.»
Înarmat cu un aparat bun şi cunoştinţe, Felix a început să îşi dovedească talentul.
«Cu noul aparat şi un set de obiective am fost cu părinţii mei într-o vacanţă la Monte Carlo. La plecare, cu noua jucărie mă întorc şi fac o fotografie undeva de sus de pe coastă… era ora 20.00. În primăvară acea fotografie a câştigat locul 5 la un concurs de fotografie cu peste 1000 de participanţi. Şi de aici a urmat un BOOM.»
Conoscere Lucca
«Primăria oraşului Lucca a creat un site unde orice amator putea posta fotografii cu oraşul, se numeşte CONOSCERE LUCCA. Am intrat şi eu pe acolo în în câteva săptămâni cu ce aveam în mână şi cu ce mă învăţase acest Docent în ale fotografiei… am obţinut rapid faimă şi respectul tuturor… Adminii şi cei din conducere mă îndrăgeau, iar eu am încercat mai mult şi am oferit acestui oraş fotografii pe care acei fotografi profesionişti ai oraşului, ce nu mă băgau în seamă, au încercat să le refacă. Nu au reuşit… au început micile înţepături online… micile intrigi… dar am ştiut să stau şi să-i lovesc doar la concursuri de fotografie… era unicul mod de a le arăta ca de fapt… nu au avut parte de un adevărat profesor. Au fost cele mai mari satisfacţii ale mele.
Azi după ce au realizat că în fotografie nu sunt doar ei şi după ce câştigam concurs după concurs, lăsându-i în urmă, suntem amici... cu toţii mă cheamă când au o nuntă mai grea.. ceva deosebit, un spectacol mai dificil de fotografiat, mă cheamă când au ceva de editat în Photoshop şi nu reuşesc. Azi cooperăm.»
«Mulţumesc marelui meu profesor Cristian Ovidiu»
Drona sucesului
Anul trecut a cumpărat o dronă, un DJI Phantom 3 PRO. «După ce am zburat cu ea prin grădină, am ieşit cu fiul meu, Denis Krister Făgărăşan, ce are doar 6 anişori, să facem o probă prin oraş… să-i cunoaştem limitele şi să vedem cum e să vezi oraşul de sus, panorama pe care doar cei de la Rai 1 au realizat-o. Ajunşi acasă, am creat un mic montaj şi l-am postat pe net. Filmuleţul, un simplu test, s-a bucurat de un enorm succes. S-a bucurat de mult mai mult succes decât montajul celor de la Rai 1, de aici şi apariţia în ziare a mici mele reuşite.»
«De Sărbători am fost acasă cu fiul meu la Deva, de multe ori am vrut să duc cu mine înapoi în Italia ceva cu Deva, ceva ce nu găseam pe net, un film despre acest oraş superb. Am crezut că voi reuşi eu cu drona, dar timpul nu m-a ajutat deloc, am avut ceaţă mereu, am prins doar 2 zile fără, iar seara acea filmare nocturnă, sincer, eram în 24 decembrie la ditamai masa într-o curte la distanţe mari, eram 15 persoane, prieteni rude, la care verişorul meu îmi atrage atenţia că nu mai este ceaţă… şi am decolat.. am parcurs distanţe de peste 2700 m deasupra oraşului printre interferentele magnetice, la 3 grade… era riscant… dar ceva tot a ieşit.
Acest video, publicat de 3 zile, se bucură de un enorm succes. Am ales musica unui compozitor american din New York, Phil Larson. Mi-a scris şi a comentat apoi şi la comentările filmatului, că i-a plăcut acest video şi îmi mulţumea că am ales şi folosit muzica lui, apoi un mare regizor din Lucca îmi scria să ne întâlnim să discutăm de o eventuală cooperare, directorul asociaţiei muzicale Lucchese la fel şi el m-a contactat să vorbim pt o eventuală cooperare…
Încep să prind gust şi de această dronă… Am fost de Revelion la Piatra Arsă 4 zile unde la -27 grade am realizat un scurt montaj pentru ei să şi-l publice pe pagina lor.
Am să merg la vară să fac în România mult mai mult, chiar dacă este interzisă filmarea din dronă… absolut absurd, o lege făcută de nişte artişti ai absurdului, dar trecem peste… Mica mea jucărie are sub 2 kg, este considerată o dronă inofensivă, este o bijuterie pentru filmări aeriene cu un incredibil stabilizator de imagini, zbor asistat prin GPS şi Sonar cu întoarcere acasă în caz de pierdere de semnal… vine întotdeauna acasă, indiferent pe unde a colindat.»
Alături de un alt mare fotograf, Bobby Răzvan Bobeică
Primul la vot
A fost şi la vot la prezidenţiale în 2014. «Am fost doar în turul al doilea, ştiam că oricât popcorn ar fi mâncat, Ponta tot nu ieşea preşedinte din prima. Şi în felul ăsta am studiat unde sunt secţiile prin jur şi unde nu e multă lume. Am fost primul la vot, am venit la coadă noaptea la ora 1, inutil. Doar pe la 7 au venit 3 tineri. Îmi era teamă că voi sta la coadă a doua zi… Am votat ce a votat majoritate, o speranţă de schimbare… părea atât de clară în acel moment… Sper să nu ne dezamăgească şi el, deşi… De la guvern aşteptăm o schimbare, dar cred că schimbarea trebuie să plece de la noi.»
Concursuri şi premii
A câştigat concursuri naţionale în Italia, apoi concursuri internaţionale… A urmat apoi National Geografic, a devenit membru, asta i-a atras şi mai tare respectul şi renumele în ale fotografiei. Multe satisfacţii, spune acum Felix, uitându-se în urmă…
«Nu uit niciodată… am avut startul dintr-o cutie de carton Delonghi. Ţinând cont că de la cutia de carton Delonghi până azi au trecut 14 ani, am reuşit, nu număr doar reuşitele, restul le punem la experienţe de viaţă… dar de la acea cutie de carton de unde am luat viaţa în piept la 22 ani, fără părinţi, rude, amici, relaţii, fără recunoaşterea diplomelor de şcoală, fără a avea drept de muncă, fără a şti să vorbesc bine, fără a avea drept de şedere la un moment dat, pot spune: Da, am reuşit.»
Special thanks
Felix a dorit să adreseze în final mai multe mulţumiri publice: «Vreau să mulţumesc părinţilor mei, Ioan Făgărăşan şi Lucia Făgărăşan, cei care stau la baza reuşitelor mele ca om şi ca fotograf. Apoi prietenilor mei Bobby Răzvan Bobeică şi Irina Pruteanu, persoane ce mi-au fost mereu alături mai mult decât uneori sunt fraţii între ei. Iar la final las ultimul mulţumesc Marelui meu profesor Cristian Ovidiu.»
Sorin Cehan
