Cartea “La vita di un immigrante” a lui Lucian Alin Boncea conţine, aşa cum îi sugerează şi titlul, povestea unui deceniu de viaţă în Italia. De o calitate grafică deosebită, cartea lui Lucian este îmbogăţiţă de o suită de fotografii ce conferă veridicitate poveştii sale de viaţă în Italia.
Lucian, 34 de ani, este apreciat şi respectat la Cava de’ Tirreni atât de către italieni, cât şi de către români. Lucian este vicepreşedinte al “sfatului orăşenesc al străinilor” (Consulta Cittadina degli stranieri), voluntar în mai multe asociaţii şi întemeietor al bisericii ortodoxe din Cava.
Începuturi
Care au fost însă începuturile sale în Italia? Cartea ne poartă, prin intermediul amintirilor sale, prin meandrele unui destin greu, cu lumini şi umbre, atât de asemănător cu cel al sutelor de mii de români din Italia.
La 19 ani Lucian renunţă la locul de muncă din Braşov, şi pleacă în Italia, cu speranţa unui nou destin. Începuturile sunt dure: e exploatat, nu ştie limba, e umilit, acceptă orice loc de muncă, doarme chiar şi pe stradă. Povestea sa reliefează şi principalele probleme cu care se confruntă străinii în Italia: lipsa documentelor, ce cauzează lipsa de drepturi la locul de muncă, dar şi lipsa siguranţei la muncă.
Există un episod cutremurător în care în care Lucian povesteşte că un patron îi cere să se strecoare într-un tub de canalizare lung de patru metri, plin de mizerie. Nesinchisindu-se de viaţa lui, îl lasă să stea acolo preţ de patru ore, iar când Lucian simte că ameţeşte, îi spune să continue să muncească.
Lucian cedează de două ori. Prima dată, se întoarce în România. Dar dorinţa de a reuşi, o voinţă de muncă enormă, şi mai ales, credinţa în Dumnezeu, îi dau curaj să revină în Italia. Unde lucrurile par să intre pe făgaşul normal. Însă e acuzat pe nedrept de furt şi pierde locul de muncă.
Pentru a doua oară, consideră că nu mai are altă soluţie decât să se întoarcă acasă. Are în buzunar mai puţin de doi euro şi se află la Agropoli. Pentru a putea lua autobuzul de la Roma decide să meargă pe jos până la Salerno.
Călătoria iniţiatică
Şi acum începe adevăratul său drum către lumină. Un drum de 80 de km pe jos. Spune Franco Bruno Vitolo, jurnalistul care a îngrijit cartea, în prefaţă: «[…] nu putem să nu intrăm şi noi în acele încălţări care îl chinuie şi să nu avem şi noi picioarele însângerate de-a lungul acelui drum care îl poartă de la Agropoli la Salerno [ ::]».
O călătorie iniţiatic㸠plină de peripeţii, de tristeţe şi de singurătate. Cu foame şi cu neoameni care refuză să îi dea un pahar cu apă. Dar şi cu oameni care îi dau de mâncare şi care rămân şocaţi de condiţiile în care se află. Şi, mai ales, un drum cu doi îngeri. Unul italian şi unul român.
Cel italian, preotul don Valerio, îl ia în maşină până la gara din Cava. Lucian ajunge la gară însă acolo ia o decizie care îi va schimba viaţa: să îi ceară ajutorul acestui om. Şi aşa, din drumul disperării, călătoria sa se transformă în drumul speranţei. Preotul îi oferă îngrijiri medicale, îi oferă un loc de dormit şi o slujbă. Alţi italieni apoi îl ajută să zidească, cărămidă cu cărămidă, noua sa viaţă.
Întâlneşte apoi al doilea înger, Daniela, o fată înaltă şi suplă, care va deveni partenera lui de viaţă. Împreună, întemeiază o familie. O familie de români integrată în societatea italiană.
Respectul
Dincolo de dificultăţile iniţiale, Lucian precizează că ceea ce contează e respectul: “Veniţi plini de speranţă, prieteni. În ciuda tuturor problemelor şi greşelilor, pe care Italia le comite în toată ţara şi în ceea ce ne priveşte, aici se trăieşte bine. Dar, nu uitaţi, prieteni, că dacă vrem siguranţă, bunătate, linişte şi respect, înainte de toate trebuie să fim noi primii care să demonstreze respect, onestitate şi dorinţă de muncă.”
Există mai multe tipuri de literatură. Există mai multe poveşti. Povestea lui Lucian este un document de epocă, este fotografia unui popor. Este o lecţie de viaţă. Atât pentru români, dar mai ales, pentru tinerii italieni, crescuţi în puf, aşa cum le sugerează Luigi Gravagnuolo, fostul primar din Cava celor care spun că la Cava nu e nimic de făcut, că e un mormânt: «Dragii mei, va rog, lăsaţi-l pe Lucian să vă explice ce e viaţa. Şi poate că aşa vom deveni toţi mai serioşi.»
Ruxandra Drăgoescu
