Zeci de echipaje ale Protecţiei Civile italiene au intervenit încă din primele ore în zonele afectate de inundaţiile din Liguria. Din echipajul trimis de la Siena face parte şi o româncă Elena Stefan, voluntar de mai bine de şase ani, care nu este la prima intervenţie. A intervenit şi în localităţile din jurul oraşului Aquila afectate de cutremurul din 2009. A salvat vieţi, dar a şi suferit, găsind corpuri fără viaţă sub dărâmături, inclusiv cel al unui copil român. Pentru merite deosebite, pe 2 octombrie i s-a acordat cea mai înaltă disticţie primită de voluntari, “Crucufixul de aur”.
Elena Ştefan este mândră că face parte din echipajele Protecţiei Civile. Se consideră respectată şi admirată de colegii italieni, mai puţin de către conaţionali. “Mă simt ca într-o echipă, ca într-o familie mai bine zis. E un semn de perfectă integrare. Niciodată nu am avut senzaţia măcar că mă consideră o străină. Asta ar trebui să pună pe gânduri pe mulţi dintre conaţionalii noştri care, la început mai ales, mă întrebau ce-mi trebuie voluntariat, pentru ce pierd timpul, atâta timp cât nu sunt plătită. Toţi anii petrecuţi ca voluntar mi-au adus foarte mari satisfacţii, şi nu mă refer la cele materiale.”
Absolventă de medicină veterinară la Iaşi
Românca are 44 de ani, este originară din Iaşi, iar în ţară a absolvit facultatea de medicină veterinară. Are doi copii, un băiat şi o fată, de care este deosebit de mândră, ambii proaspăt absolvenţi de studii superioare. Băiatul a terminat Academia de Poliţie, iar fata, Facultatea de electronică, telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei.
“În România am profesat ca medic veterinar într-o fermă zootehnică din judeţul Botoşani. Situaţia agriculturii româneşti o ştim cu toţii, iar locul de muncă nu-mi dădea posibilitatea să pot să-mi cresc copiii aşa cum doream, să le ofer ce-mi doream mai bun pentru ei. Am ales calea străinătăţii şi după mai bine de zece ani petrecuţi în Italia, mi-am văzut copiii cu facultatea terminată.”
Integrare prin voluntariat
Elena nu s-a mulţumit doar cu un simplu loc de muncă şi a făcut tot posibilul să se perfecţioneze. A urmat cursurile şcolii de infirmiere din Siena şi în prezent lucrează ca paramedic. “Când am ajuns în Italia, în urmă cu mai bine de zece ani, am avut norocul să întâlnesc o familie care m-a ajutat foarte mult. Am găsit astfel un loc de muncă, la un restaurant, dar munceam din greu câte zece, douăsprezece ore pe zi. Aşa au trecut cinci ani, timp în care am, învăţat limba şi am reuşit să mă înscriu la o scoală de infirmiere. Am absolvit-o iar în prezent lucrez ca paramedic la 118, loc de muncă ce îmi multe satisfacţii.”
“Da, există riscuri în timpul intervenţiilor, dar suntem ca o familie”
Românca a decis să intre ca voluntar în echipajele Protecţiei Civile, lucru care consideră că i-a schimbat în bine cursul vieţii. A cunoscut multe persoane, si-a făcut mulţi prieteni italieni şi simte că este o persoană integrată perfect.
“Voluntariatul de acest tip aduce multe riscuri în cazul in tervenţiilor, dar în perioadele de calm îţi oferă posibilitatea să te întâlneşti cu cei din echipă şi să simţi că eşti ca într-o familie. În afara orelor de voluntariat se crează legături de prietenie, ieşim împreună la diferite evenimente, ne bucurăm sau suferim pentru fiecare dintre noi. Un lucru foarte important pentru mine este acela că nu mă consideră o străină. Cum s-ar spune, sunt de-a lor .” “La Aquila am găsit corpul unui copil român, simţi cum îţi cade cerul peste tine”.
Î
n cei şase ani a avut parte de numeroase intervenţii, cele mai semnificative fiind la Aquila, în urma cutremurului din 2009 şi recent la Aulla, cu ocazia inundaţiilor. La Aquila, în Abruzzo, a avut două momente pe care e sigură nu le va putea uita niciodată: “În intervenţiile la care am participat după cutremur am avut o mare satisfacţie când am putut scoate de sub dărâmături o persoană. E vorba de Eleonora, care supravieţuise 48 de ore sub dărâmături, despre care a scris pe larg şi presa italiană. E un sentiment pe care nu poţi să-l descrii uşor. Ai senzaţia că ai făcut un lucru deosebit, că datorit ţie, un om trăieşte. Pe de altă parte am văzut copii morţi, printre care şi un copil român. Simţi cum cade cerul peste tine. La ceremoniile organizate de statul italian am participat în prima linie şi eram exact în faţa sicrielor în care erau corpurile unor români decedaţi la cutremur. Nu poţi uita momentele astea. Românii plătesc alături de italieni în asemenea momente. Tragediile nu fac deosebiri de naţionalitate.”
Inundaţii în Liguria: “In 48 de ore am mâncat doar un sandwich”
Intervenţiile de la inundaţiile din Liguria au impresionat-o mai mult. “Dacă e să fac o comparaţie cu cutremurul de la Aquila, acum în Liguria am rămas parcă mai impresionată. Am intervenit în casele sinistraţilor şi am văzut imagini ireale. Apa de doi metri din case, nămolul care a acoperit totul, case, maşini, magazine. E parcă desprins din filme de groază. Si de data asta românii s-au aflat printre victime. Am întâlnit familii care nu au rămas cu nimic din agoniseala de ani de zile. Am scos noroiul din case, am spălat, am stat cu copiii sau cu bătrânii. În 48 de ore am mâncat doar un sandwich şi am dormit foarte puţin. Dar mă simt împlinită şi am satisfacţia că am dat o mână de ajutor unor oameni disperaţi.”
Medaliată cu “Crucifixul de aur”: “Diferenţa o face omul, nu naţionalitatea lui”
Pentru meritele sale, Elena Ştefan a fost premiată cu cea mai mare distincţie din voluntariat, “Crucifixul de aur”. “Am primit şi alte diplome sau medalii, dar asta e cea mai deosebită. Asta înseamnă că mi-am făcut datoria. Ţin să-i sfătuiesc pe români să intre în echipele de voluntari. Vor descoperi că imaginea lor e alta, nu vor mai afirma că românii sunt cei mai deştepţi şi mai buni de pe planetă. Diferenţa o face omul, nu naţionalitatea lui”.
Andi Rădiu
