in

Maria, ”badante” cu Parkinson la Napoli: ”Am trimis toți banii acasă, acum trăiesc într-o baracă”

Maria locuiește în cartierul de periferie Ponticelli din Napoli. Povestea ei a apărut în revista organizației Emergency fondată de Gino Strada, care a deschis un spital ambulatoriu în zonă pentru săraci. Iar Maria, chiar dacă muncește, este foarte săracă. Locuiește în condiții grele, într-o baracă acoperită cu tablă, de nici zece metri pătrați care are rol de dormitor, bucătărie și sufragerie, dar unde domnește ordinea. ”Sunt o maniacă a igienei!”, precizează Maria. Construcția este una dintre nenumăratele creații abuzive ridicate pe marginea drumului statal care leagă periferia de centrul orașului Napoli. În jur, terenuri abandonate, grădini de zarzavaturi, mici grajduri cu uz familial și gropi de gunoi ilegale.

Maria este o româncă de 50 de ani. De 12 ani trăiește și lucrează în Italia. Face parte din acel subteran feminin care reintră în categoria lucrătoarelor domestice și la care de obicei ne referim cu expresia de ”badante”, în majoritate femei străine care au grijă de vârstnici sau de persoane cu dizabilități. O muncă pe care de obicei puțini italieni sunt dispuși să o facă deoarece consideră că este prost retribuită și puțin calificantă din punct de vedere social.

Prima dată când a sosit Maria la ambulatoriul Emergency din Ponticelli, era o dimineață de sfârșit de octombrie.

Când a sosit Maria, ambulatoriul era deschis de numai o lună. Cu toate acestea, s-a dus imediat vorba că în acele zone uitate Emergency a început să acorde tratamente de bază gratuite fără a face distincție între italieni și străini. Regulari sau nu.

De atunci Maria a început să vină la ambulatoriu în mod regulat. A venit pentru că avea dificultăți de mișcare. Nu știa care era problema ei. Prin intermediul Emergency a reușit să beneficieze de consultații specializate la spital care i-au permis să aibă un diagnostic complet privind afecțiunea sa, Parkinson, să obțină scutire totală de la plata medicamentelor și să prezinte cerere pentru invaliditate civilă. Cerere care a fost posibil să se depună numai datorită ultimului său contract de muncă regulară. Toți anii anteriori petrecuți muncind la negru ca lucrătoare domestică la familiile italiene nu i-ar fi permis să prezinte cerere pentru recunoașterea pensiei de invaliditate.

”Am lucrat mulți ani la negru. Mai întâi ca îngrijitoare, apoi la spălat de farfurii. Numai în 2010 am avut primul meu contract adevărat pentru a lucra cu partenerul meu la o societate de echitație de lângă Napoli. Acest ultim patron mi-a făcut contract regular și plătea contribuțiile. E frumos să lucrezi cu animalele: te privesc, nu vorbesc. Cu toate acestea, știu să fie mai sincere decât ființele umane. Am lucrat acolo până de curând, până când corpul meu nu a mai făcut față”.

Maria își amintește cu lacrimi în ochi:
”Era foarte cald. Curățam grajdul. Aveam dureri de ceva vreme. În acea zi, dintr-odată, durerea a devenit atât de puternică încât am căzut în genunchi. Transpiram rece, nu aveam aer. Nu reușeam nici să vorbesc, nici să respir. Încet, încet mi-am revenit. Ulterior, de fiecare dată când simțeam că durerea urma să crească, luam analgezice și trecea. La final, după cinci ani, am descoperit că am Parkinson, hipertensiune și un fibrom uterin”.

Maria a sosit în Italia în 2004, la 36 de ani. În România avea totul: casă, familie, sănătate. Însă banii nu ajungeau. Astfel a decis să vină la nepoții ei din Italia pentru a culege căpșuni în serele din Villa Literno, provincia Caserta.

«Când am intrat în seră am simțit o căldură de nedescris: să fi fost 60 de grade. După 10 minute îmi țâșnea sângele din nas ca dintr-o fântână. Patronul mi-a spus: ”Ia banii și pleacă imediat, dacă rămâni aici, tu mori”. Nu voiam să creez probleme. Astfel am luat cât mi se datora și am plecat. Plângeam ca un copil. Mă rușinam și mă simțeam incapabilă. Nu puteam să mă întorc acasă cu mâna goală. În România făcusem mereu munci grele și nu mi s-a întâmplat niciodată să mă simt rău. A doua zi mi-am șters lacrimile și am venit la Napoli.

M-am adresat unei moldovence care găsea de lucru unor străini ca mine. I-am dat 150 de euro și mi-a găsit un post ca îngrijitoare. Astfel a început, zi și noapte cu o bătrânică de 89 de ani. Nu se mișca din pat însă eu o ridicam de parcă era o pană. Rudele sale m-au primit în casă ca pe cineva de-a lor: îmi dădeau 650 de euro pe lună, cazare, masă și din când în când îmi cumpărau și haine. Aveau încredere în mine, eram de-a familiei. În fiecare lună mă vedeau trimițând toți cei 650 de euro în România soțului meu pentru creșterea copiilor noștri.

Într-o zi eram în bucătărie cu bătrânica mea. Tocmai terminasem de mâncat și eu spălam vasele. Dintr-odată am simțit că amețesc. Întuneric. M-am trezit la Spitalul Cardarelli cu o perfuzie. Leșinasem. Medicii mi-au spus că mi-au găsit un nodul la cap și tensiune înaltă. Câteva zile mai târziu eram din nou la lucru. Cu acei bani i-am întreținut pe cei dragi mie. Până când am descoperit că soțul meu îi folosea pentru el și noua sa familie, întemeiată cu altă femeie. Când a murit bătrânica mea, m-am dus în România. Am cerut divorțul și m-am întors în Italia.

Am început imediat să lucrez la negru cu o altă doamnă bolnavă de Alzheimer: totul era extrem de dificil. Am continuat ca îngrijitoare la negru ani de zile. Zi și noapte am asistat bătrâni italieni: îi ridicam din pat, îi spălam, îi aranjam, găteam pentru ei. Făceam eu totul. Apoi am reușit să găsesc de lucru la spălat de farfurii și ca femeie de serviciu la un restaurant italian. Chiar și iarna mâinile mele erau mereu scufundate în apă. Și astfel am făcut artroză la mâini.

Petreceam multe ore în picioare. Prea multe. Seara mă duceam să dorm cu dureri în tot corpul. Îmi dădeau 550 de euro pe lună, plus masă și cazare în locuința patronului. Încă o dată, fără contrat. Patronii erau de treabă și mulțumiți de mine, aveau încredere. Însă eu nu mai reușeam să trăiesc în acele condiții. Simțeam că mă îmbolnăvesc

Maria lasă acel loc de muncă și începe să trăiască cu chirie într-o mică baracă din Ponticelli. Este scufundată în marginalizare socială și asistă, ținându-se mereu departe, la violențe, degradare, sărăcie, droguri și prostituție. Însă tocmai aici și-a întâlnit noul partener de viață: «Este o persoană de treabă, dar când e nervos devine infern. La început nu-mi dădeam seama că bea. Acum știu. Din când în când mă bate.»