Mircea Marciu are 44 de ani, dar arată cu 10 ani mai puţin. În Italia trăieşte de 15 ani. Fotbalist, judocan, boxer, motociclist, traducător şi interpret. O personalitate poliedrică, un spirit liber, care a părăsit România atunci când a văzut „tristeţea colegilor săi”. A luptat să schimbe imaginea românilor în Peninsulă, dar, vorbind cu unii italieni, şi-a dat seama că „minţile obtuze nu pot fi învinse”.
Mircea Marciu a crescut în Giurgiu, la malul Dunării. 500 de metri îl despărţeau de fluviu. Evadarea dintr-o lume gri, prăfuită, cu blocuri comuniste, i s-a conturat în suflet de mic. Copil fiind, ca şi Huckleberry Finn, eroul lui Mark Twain, visa să fugă de acasă, dar în loc de Mississipi, avea fluviul românesc.
Povestea lui italiană a fost posibilă datorită faptului că a crescut într-un oraş mic, fără perspective. Mircea defineşte, glumind, oraşul Giurgiu ca "zona crepusculară", oraşul unde nu se întâmpla niciodată nimic. Când a ajuns în Italia, la Roma, prima oară, se aştepta să apară din senin un roman, cu togă şi sandale. Imaginea lui despre această ţară era uşor idealizată: cunoştea această ţară din lecturile despre luptele dintre daci şi romani. La faţa locului, în schimb, a rămas impresionat de abundenţă, de culori, de soarele din Roma, atât de generos în Oraşul Etern faţă de cenuşiul dominant din oraşul său natal.
Trist şi fără bani
În România a terminat facultatea de Istorie. Până în februarie 1996 a predat istoria şi educaţia cetăţenească la un liceu în Giurgiu. Rămăsese orfan de părinţi. Mai avea doar un frate. Într-o zi, în cancelarie, uitându- se la tristeţea colegilor săi, are revelaţia de a pleca: "Eram trist, rămăsesem fără bani, aveam o stare de agonie", aşa că a decis să plece. Începe aventura Italia. Ajunge la Roma, unde lucrează de la început în domeniul hotelier: întâi portar de hotel, apoi pe cont propriu, aştepta turiştii străini la aeroport şi îi conducea la hotel.
Între 1999 şi 2007 a administrat două structuri "bed and breakfast". În 2007, decide să se întoarcă în România, unde rămâne până în 2009, se înscrie la facultatea de limbi străine şi în 2009 dă cu succes examen la Ministerul Culturii, devenind traducător şi interpret (în domeniul juridic) autorizat pentru limbile italiană şi română.
Traducător şi interpret
Criza din 2009 îl împinge să se reîntoarcă în Italia. Acum lucrează ca help desk reception la un hotel din Roma. De noapte. Ziua traduce, iar acum o lună a fost interpret de conferinţă pentru partida Vaslui – Lazio. Un eveniment de anvergură, unde în afară de cunoaşterea perfectă a ambelor limbi, trebuie să ai nervi tari şi stăpânire de sine. Dar el a acceptat provocarea cu siguranţă de sine. Cu ocazia acestui eveniment, a făcut o constatare: mi-a mărturisit că îi tremura inima pentru ai noştri. "Ştii, în momentele alea îţi dai seama că eşti român".
Cu fotbalul e o poveste lungă. Ca de altfel cu sportul în general. Mircea se consideră un sportiv şi spune că există persoane care au o astfel de înclinaţie, cum există persoane predispuse la învăţat. Mircea a început ca junior la Fotbal Club Olimpia, fundaş extremă dreapta. Ceauşescu decisese ca trei juniori să treacă la echipa mare de club, iar Mircea era unul dintre aceşti juniori. De altfel, Mircea era un bun alergător: de mic fusese poreclit Iepurilă. Dimineaţa se antrena la fotbal, iar seara la judo. În Italia continuă să alerge şi să se antreneze.
Practică şi box
A participat la diverse competiţii şi partide amicale. La una dintre ele, o partidă de fotbal a hotelierilor, i se întâmplă ceva emblematic legat de faptul de a fi român: Mircea a faultat un jucător napoletan, care a căzut la pământ. Napoletanul l-a scuipat şi i-a strigat: "Tigan de rahat". Mircea a ripostat, zicându-i: "Să ştii că ţiganii scuipă". Acelaşi napoletan l-a căutat la serviciu şi i-a cerut să muncească pentru el.
Obtuzitate
A fi român în Italia e ca o armă cu două tăişuri. Pe de o parte, există români care la coadă la supermarket răspund în italiană, într-o italiană chinuită. Pe de altă parte, îmi spune, un "carabiniere", vecin de palier cu unul din bed and brekfasturile sale, îl exaspera pe vremuri cu afirmaţii negative la adresa românilor. Îl oprea în fiecare zi să îi spună ce crimă au mai făcut românii. Orice argument aducea Mircea, nu era ascultat, se oprea de un zid.
Încetul cu încetul Mircea a renunţat să mai lupte. Îmi spune că minţile obtuze nu pot fi învinse decât atunci când eşti pe picior de egalitate. Lui i-au trebuit ani, la început era la mâna italienilor. Abia când a devenit autonom, a devenit mai sigur pe el.
Şi limba a fost importantă: după câteva luni era capabil să lege fraze complete, dar îi este recunoscător unei foste prietene, pugliese, care l-a învăţat gramatica italiană cu rigla în mână. Mircea îmi spune că nu ştie dacă va rămâne aici, cum nu ştie unde va pleca. Iubeşte soarele şi clima caldă, îi place senzaţia de libertate, nu vrea să trăiască legat de un tărâm. Nu este credincios, dar în ultimul timp se consideră spiritual.
Cea mai mare realizare personală a fost în 1999, când a devenit gestionarul primului bed &breakfast. Cea mai mare neîmplinire este faptul că nu a urcat pe un podium naţional, deşi i s-a întâmplat să se califice al optulea. Are o voce subţire când îşi aduce aminte de părinţi: ei insistau ca el să studieze, pentru că sportul nu îi poate da de mâncare. Nu au apucat să îl vadă plecând. Dar el crede ca sunt mândri de el, şi de acolo de sus, îl susţin.
Ruxandra Drăgoescu
Mircea Marciu
www.traduttoreromeno.ro
tel. 328 5388 294
