Menu
in

O familie fericită în Italia

Am cunoscut o familie de români fericiţi: plini de viaţă, cu zâmbetul pe buze. Nu le-a fost uşor: au fost nevoiţi să trăiască despărţiti de copii, să locuiască în barăci şi să mănânce la Caritas. Cu multă voinţă şi multă muncă au reuşit să se realizeze, copiii au venit în Italia, şi învaţă bine, au făcut împrumut în bancă şi au cumpărat un apartament. Vă prezentăm familia Dumitrache, venită din Focşani la Roma.

"Casa mea e acolo unde trăiesc"  

Ionel Dumitrache, Nelu pentru prieteni, s-a angajat imediat după terminarea liceului, la o fabrică din Foc;ani. Însă aceasta din păcate a ars, aşa că în aprilie 1993 a venit în Italia, la Roma. Vreme de un an şi jumătate a avut cea mai grea perioadă din viaţă. Nu avea casă nici loc de muncă, aşa că un timp a dormit într-un cimitir de maşini, într-o maşină abandonată căreia încă îi mai funcţiona radioul. În timp ce îşi căuta de muncă, mânca la Caritas: îşi făcuse cartelă la două sedii. La prânz mânca la Caritasul de pe Via Sette Sale, şi seara la cel din Via Dandolo numărul 10.

O defineşte o perioadă aventuroasă. "Într-o noapte am dormit la Tuscolana, unde erau vagoane ce erau trase pe linii ca să fie spălate. Dormeau în aceste vagoane tot felul de persoane, feţe pestriţe şi a venit poliţia, ce căuta nişte arabi, şi noi a trebuit să fugim, să scăpăm de bătaia poliţailor. Văzând că nu se poate dormi pe acolo, am găsit un vagon abandonat, deschis, şi am adus de la un container din oraş o saltea, de dormeam trei inşi pe ea. Apoi dimineaţa ne trezeam să căutăm de muncă, aduceam apa cu damigeana şi ne spălam."

Primul loc de muncă a fost de noapte, aducea fructe şi legume într-un depozit. Apoi a început aventura pe şantier: dormea într-o baracă din aluminiu, fără servicii sanitare.

"Când pe şantier a fost angajat un paznic de noapte, a trebuit să dormim într-o baracă de tablă, iarna, fără izolaţie, lângă un grup electrogen, care făcea un zgomot asurzitor, cu care la început mi-a fost greu să mă învăţ.

Dimineaţa ne trezeam pe rând ca să facem focul, ca să ne putem îmbrăca. Între timp căutam gazdă şi într-un final am găsit la Guidonia, 15 inşi într-un apartament. În prima noapte acolo nu am închis un ochi, era prea linişte, eu obişnuit cu zgomotul de la grupul electrogen. "

Patron de firmă

"Nu aveam experienţă de şantier în România: făcusem strungărie, mai precis fusesem prelucrător prin aşchiere. În Italia am început ca "manovale"- muncitor necalificat. Încet, încet am furat meseria, am schimbat un singur patron."

La doi ani după ce a avut acte, şi-a deschis "partita Iva" şi a început să lucreze pe cont propriu. Are o firmă ce se ocupă cu renovări de apartamente. În 1997 s-a întors în ţară, cu un furgon, şi a deschis o societate de transport. Dar cum "peştii cei mari îi înghit pe cei mici", a fost nevoit să se întoarcă în Italia după doi ani. În 1994 a venit şi soţia, Mihaela. Si ea a lucrat în nenumărate locuri. "Am muncit zi şi noapte, nu aveam zile libere. Nelu muncea pe şantier, iar sâmbăta şi duminica, lucra la un restaurant. Eu seara lucram ca ospătăriţă, ziua făceam curat, dar mulţumind lui Dumnezeu, am fost sănătoşi, iar banii pe care i-am câştigat, i-am folosit bine."

Un oraş extraordinar

Soţii Dumitrache au peste patruzeci de ani, însă, în pofida greutăţilor, arată amândoi cu zece ani mai puţin: "Noi suntem un popor vesel. Când organizăm petreceri, italienii se întrec să se invite la noi, pentru că noi dansăm, facem atmosferă."

"Când a intrat România în Comunitatea Europeană, eu m-am bucurat", spune Nelu. "Ştiind felul de a fi al românului, m-am gândit că învăţând din greşelile altora din comunitate, România îi va  ajunge pe ceilalţi urcând 4 trepte o dată. Dar am rămas întristat văzând ce se întâmplă în ţara noastră." Când îmi vorbeşte despre Roma, Mihaela pronunţă cu dragoste numele oraşului: "Este un oraş extraodinar: mergi pe stradă şi te simţi în vacanţă; în afara peisajelor, monumentelor, romanii sunt dulci, ca şi noi. Comunicativi, săritori. Nu te simţi niciodată singur la Roma, e de ajuns să ieşi pe stradă, în mijlocul lumii. Eu mă simt foarte bine."

Reîntregirea familiei

Pe Răzvan, fiul cel mare, tatăl l-a lăsat la zece luni şi l-a mai văzut la patru ani, în 1997. A crescut cu bunica. Au reuşit să îl aducă în Italia când au avut o locuinţă decentă. Răzvan trecea în clasa a V-a. Cosmin a început din clasa întâi. După prima zi de şcoală, Răzvan s-a întors spunând că dacă în Italia şcoala este aşa de uşoară, el nu mai pleacă de aici. L-am întrebat pe Răzvan dacă îşi mai aduce aminte de perioada în care a stat fără părinţi: "Da, îmi aduc aminte că mama folosea un parfum pe care îl identificam cu ea şi când a plecat în Italia, şi-a uitat o clamă de păr impregnată cu acel parfum. Din când în când mă duceam şi o miroseam."

În 2007 au făcut împreună o vacanţă în Sardinia, şi în opinia lui Nelu, a avut ocazia " să vadă raiul pe pământ." Cele mai urâte momente au fost în schimb acelea în care au fost departe de copii: "Când primeau pachetele, filmau cu telecamera în România şi ce plânsete erau pe noi când primeam caseta şi vedeam bucuria lor, iar noi nu puteam fi cu ei."

De când s-a reîntregit familia, Răzvan a terminat liceul şi va merge la facultate, la Tor Vergata, iar Cosmin este anul doi la liceu. Amândoi sunt foarte buni la învăţătură, printre primii în clasă: "Pluteam de fericire când ne întorceam de la şedinţele cu părinţii". "Am muncit foarte mult. De acum vrem să încetăm cu sacrificiile şi să trăim. Să cunoaştem lumea, inclusiv România", spune Nelu. Nu ştie dacă va rămâne în Italia, deşi şi-a luat casă, iar copiii s-au adaptat foarte bine.

"Casa mea e acolo unde trăiesc." Mihaela spune că ei au avut noroc să întâlnească persoane extraordinare, italieni, care i-au ajutat. "Persoane de suflet, care m-au respectat. România este locul unde m-am născut, dar Italia este locul unde trăiesc."

Ruxandra Drăgoescu

Faceți clic pentru a evalua această postare!
[Total: 0 In medie: 0]
Exit mobile version