„O poveste de integrare”, o numeşte publicaţia „Primo Numero” care se ocupă de subiecte din Termoli şi Molise. Un subiect interesant a devenit „Croitoreasa româncă care acum dă de lucru italiencelor.” Este vorba de Lari Balahura, de 40 de ani, mamă a doi copii şi căsătorită cu un român din Ploieşti.
Lari a sosit la Termoli acum un an şi jumătate şi a deschis o croitorie de reparaţii şi confecţii care acum este foarte căutată. Volumul de muncă a crescut astfel încât ea urmează să angajeze două doamne din Termoli „fiindcă nu reuşesc să ţin pasul cu toate şi am nevoie de un ajutor”.
În România câştiga 150 de euro pe lună, în Italia a lucrat ca muncitoare agricolă pentru 12 euro pe zi. „Dar aici la Termoli am întâlnit persoanele care m-au ajutat să realizez prima parte a visului meu”.
Wonder woman
La croitoria de mici şi mari reparaţii de pe via De Gasperi din Termoli este un du-te-vino de oameni care intră şi ies, de saluturi şi zâmbete, de sacoşe predate şi ridicate, paltoane şi stofe colorate care ocupă manechinele şi orice scaun disponibil, fiecare centimetru de spaţiu liber printre maşinile de cusut şi brodat şi masa fierului de călcat care sfârâie de aburi.
De dimineaţă până seara, de luni până sâmbătă: Lari, stăpâna acestui regat, pare să aibă energia unei femei-minune fără manta, şi lucrează aprope fără sfârşit reuşind în mod miraculos să găsească timp şi pentru a duce copiii la şcoală, pentru a-i lua, a găti, pentru a-l ajuta pe cel mare la teme şi a-l îngriji pe cel mic, care are numai şapte luni.
Şi a dormi câteva ore pe noapte («nu am făcut-o un an întreg, nu aveam timp»), şi apoi a telefona în România pentru a se asigura că familia sa este bine, şi mai apoi, când chiar are timp, a organiza excursii duminicale pentru descoperirea de mici târguri, o pasiune pe care – la fel ca aprope totul – o împarte cu soţul Marius.
Un efort enorm? O cursă nebună cu sufletul la gură? Lari îl priveşte pe Marius, care îi transmite un sărut de îndrăgostit înainte de a se întoarce la lucru la finalul unei foarte scurte pauze de prânz, şi zâmbeşte cu o dulceaţă surprinzătoare:
«Un prieten foarte drag de-al nostru, care din păcate a murit de cancer în urmă cu puţin timp, spunea mereu că noi suntem mai mult decât un cuplu, că suntem o echipă câştigătoare. Recunosc: fără Marius nu ştiu cum aş reuşi, poate nu aş reuşi».
Lucru reciproc: Marius Alin Damian, de 38 de ani, şi ochi albaştri, spune acelaşi lucru despre Lari Balahura, de 40 de ani, ochi verzi.
În căutarea norocului
Români din Ploieşti, mică localitate la 100 de kilometri de Bucureşti, au ajuns în Italia în urmă cu zece ani la fel ca mii de conaţionali care din disperare sau grave dificultăţi financiare au părăsit România încrezându-se într-o şansă în ţara care în acea vreme părea încă înstărită şi bogată în posibilităţi. Acum Italia trăieşte o criză profundă ce îi învaţă pe oamenii obişnuiţi să cheltuiască 400 de euro pentru o nouă haină în fiecare sezon că paltoanele, la fel ca toate celelalte lucruri, pot fi ajustate. Scurtate, lărgite, îngustate, modificate la guler şi la mâneci.
Ea, fata sosită de departe şi ajunsă la Termoli din întâmplare, ştie să facă totul cu o dexteritate de invidiat, o răbdare aproape nelimitată şi un spirit de sacrificiu pe care majoritatea îl visează. «Când am deschis croitoria – povesteşte soţul cu sclipiri de admiraţie în privire – era gravidă. Şi mulţi intrau şi nu le venea să creadă: „Dar cum doamnă, dumneavoastră sunteţi însărcinată?”. Ei bine, soţia mea doar nu era bolnavă! A lucrat aici până în ultima zi de dinaintea naşterii. Sâmbătă după-amiza era la maşina de cusut, duminică dimineaţa la spital pentru a-l naşte pe Alessandro».
Rezultatul a atât de multă tenacitate este acest atelier de croitorie unde Lari Balahura satisface orice tip de cerere fără a se arăta vreodată neputincioasă: tivuri, fermoare, înlocuire de gulere şi manşete, reparaţii, modificări ale modelelor, şi unde creează şi foste noi haine, genţi pentru scutece, albume fotografice din stofă. Capabilă chiar şi să tapiţeze fotolii, şi drept consecinţă cu un volum de muncă pe care este eufemistic să-l defineşti „important”. Scufundată, literalmente, sub jachete, fuste şi geci de ajustat, «fiindcă acum se tinde să se economisească puţin mai mult şi se renunţă la achiziţionarea unui palton nou dacă cel vechi încă este în stare bună şi poate fi ajustat».
150 de euro pe lună
La croitorie sosesc persoane de toate vârstele, fete pentru o rochiţă de scurtat, doamne care au nevoie de o măsură în plus la taiorul bun, bărbaţi care au nevoie de pense la pantaloni, mame cu haine rămase de la copiii mari de adaptat pentru cei mici. «La noi în România – povesteşte Lari, care nu pierde din vedere munca nici măcar pentru zece secunde – se cumpărau puţine lucruri care trebuiau să dureze cât mai mult posibil. Aici e puţin mai diferit».
Până în 2005 Lari lucra la o fabrică de confecţii românească, unde a rămas 7 ani. «Făceam controlul de calitate şi câştigam 150 de euro pe lună». Un salariu mediu pentru România, dar foarte scăzut dacă este comparat cu costul vieţii în Bucureşti şi împrejurimi, unde Marius explică că «mâncarea, alimentele, costă practic ca aici. Numai la servicii preţul este mai mic. Însă asemenea salarii sunt imposibil de împăcat cu o viaţă demnă». Dacă se adaugă situaţiile neprevăzute şi – ca în acest caz – o neaşteptată dificultate financiară, pasul de la a rămâne la a pleca este la o clipă distanţă.
Muncitori agricoli
«Am plecat acum zece ani spre Italia – povesteşte Lari – convinşi că vom rămâne afară un an sau doi şi că vom câştiga ceva pentru a ne putea întoarce acasă în condiţii mai bune. Şi în schimb suntem încă aici: acum viaţa noastră este la Termoli».
Un oraş care îi place, pe care îl defineşte „liniştit şi fără stres», unde oamenii, mai spune, «în general sunt buni şi se interesează de tine, de ceea ce faci, de cum o duci». Poate şi din acest motiv nu reuşeşte să-şi şteargă de pe chip acel zâmbet nici măcar în faţa dificultăţilor adevărate, care au marcat debutul italian al acestui cuplu foarte însufleţit şi plin de iniţiativă.
«Am rămas şapte ani la Serrapariola, unde era un prieten al soţului meu care lucra la câmp. Am lucrat şi noi la câmp, ca muncitori agricoli, o vreme».
O experienţă de neuitat: «era februarie, se culegeau morcovii. Ne-am făcut socotelile, într-o zi, şi am reflectat asupra faptului că lucram toată ziua pentru 12,50 euro. Trebuia să plăteşti 2,50 euro celui care îţi procura locul de muncă şi alţi 2,50 euro celui care te însoţea pe câmp…». Se numeşte caporalat, pentru Lari e «o mită, nu aşa spuneţi în Italia?».
Însă ei doi nu s-au dat bătuţi, au căutat altceva. Marius la o firmă de construcţii, unde s-a specializat, şi ea la o fabrică de cămăşi din Serracapriola. «Apoi fabrica de cămăşi, care lucra pentru grupul Ittierre, a închis fiindcă societatea a falimentat, şi eu am început să fac lucrări de croitorie acasă, am descoperit că exista cerere. Între timp s-a născut primul nostru copil, eu rămânând acasă îl creşteam».
Pe cont propriu
Până când Marius a trebuit să se mute, pentru muncă, la Campomarino.
Lari l-a urmat şi în 2013 au debarcat amândoi la Termoli. Ambii şi-au perfecţionat italiana, pe care acum o vorbesc foarte bine («dacă nu ştii limba eşti pierdut, nu eşti înţeles şi nu înţelegi tu: nu te prea poţi descurca») şi între timp această tânără femeie cu o mie de resurse şi cu o pasiune nemăsurată pentru croitorie a decis să-şi deschidă propria afacere aici, în oraşul în care între timp se închideau fabrici şi se coborau obloanele magazinelor.
«Era visul meu să am un atelier al meu, şi am decis să ne lansăm în acest pariu. Poate şi pentru că am întâlnit persoanele potrivite care ne-au dat instrumentele pentru a-l putea realiza». A fost convinsă de posibilitatea de finanţare a Sviluppo Italia, a descurajat-o birocraţia exasperantă şi foarte îndelungată. «Dar nu m-am dat niciodată bătută, nici măcar de multele persoane care mă întrebau de ce să-l fac? Cine te pune să-l faci? Ei bine, acum a trecut un an şi jumătate şi sunt mulţumită».
Nu numai: este ajutată de o doamnă din cartier. Ea este, românca, cea care dă de lucru unei italience. Râde, explică cu graţie că «eu lucrez mult însă este mai multă muncă decât pot face şi pentru mine banii nu sunt aşa importanţi. Astfel nu numai că acum vreau să iau o doamnă permanent, ci mă gândesc chiar să mă ajut de două persoane în mod stabil».
Croitoria a fost deschisă în noiembrie 2014, când Lari era însărcinată de trei luni cu al doilea copil. «L-am dorit foarte mult şi nu sosise. Am descoperit că sunt însărcinată când procedurile s-au încheiat şi locul era deja închiriat, finanţarea cerută. În concluzie, am decis să nu renunţăm la nimic: nici la copil nici la croitorie».
Se numeşte „credinţă”, şi nu este în mod necesar o valoare religioasă. Lari nu are mama sau soacra care să-i dea o mână de ajutor, ci «îl am pe Marius care mă ajută să fac totul şi mă ridică când sunt în dificultate».
Anul 2015, «absolut cel mai dificil al vieţii noastre», l-au traversat astfel, ieşind din el nevătămaţi şi «chiar mai puternici decât înainte!».
Secretul succesului
Pentru 2016 Lari şi Marius, care trăiesc în chirie cu copiii lor, unul la şcoala medie şi celălalt la grădiniţă, au în plan să continue să lucreze, să facă ceea ce pot să facă, şi nu să nu înceteze să-şi cultive visul. «Eu cred că este important să ai planuri, căci dacă nu ce le dai copiilor? Îi creşti fără încredere şi fără speranţă. Şi cred că în curând va fi posibil să avem un atelier mai mare şi poate o croitorie adevărată, nu numai reparaţii, unde să se realizeze modele de la capăt. Ca să o duci bine nu e nevoie de mult».
Secretul dumneavoastră? «Eh, bine.. eu nu am secrete», glumeşte. Însă recunoaşte că «fiecare trebuie să facă ceea ce ştie să facă şi ceea ce iubeşte să facă. Pare stupid de spus, dar e adevărat. Mie îmi place foarte mult această muncă, este ceea ce vreau să fac şi ceea ce-mi reuşeşte cel mai bine». Ca să fim sinceri, văzând-o în mod perfect în largul ei că nu pierde niciun gram de calm şi răbdare în frenezia zilelor presărate cu mii de angajamente, apare suspiciunea că sunt sunt foarte multe lucrurile care îi reuşesc cel mai bine.
