Menu
in

Povestea emigrării în Italia unui român de 50 de ani: ”Mulţi ani nu am vrut să plec din ţară. E greu să fii soţ şi tată la distanţă”

Mă numesc Mihai B. şi am 51 de ani. Mulţi ani nu am vrut să plec din ţară, chiar dacă aveam prieteni, rude şi colegi care au plecat înainte şi după revoluţie. Am bătut cu pumnul în masă şi-am spus că pot să mănânc mămăligă rece cu ceapă, dar vreau stau la mine acasă şi să trăiesc cu demnitate, să nu fiu slugă prin străini! Am dus-o aşa, târâș-grăpiş, câţiva ani. Munceam de dimineaţă până seară, eram şofer, plecam cu săptămânile în delegaţii, eram mereu pe drumuri, pentru un salariu mizerabil. Dormeam în cabină, chiar şi iarna, la temperaturi de minus 15-20 de grade, că n-aveam bani de hotel.

Făceam economii la sânge, să-mi ajungă salariul, să-mi cumpăr un frigider, un tv, poate şi o casă. Maşină? Era un vis irealizabil, de unde? Veneau cei care avuseseră curajul să rişte şi plecaseră afară, unii dădeau greş, dar plecau iar, nu se lăsau. Cei care reuşiseră şi se descurcau, sau cei care erau cu furatul pe afară, veneau plini de bani, cu maşini scumpe, îşi făceau vile, începeau afaceri în România. Eu aveam demnitate, ce naiba!

Plecarea

Am rămas fără loc de muncă, pur şi simplu am fost dat în şomaj! Aveam împrumuturi în nu ştiu câte bănci, că orice român amăgit de mirajul băncilor. Îmi cumpărasem apartament cu împrumut de la CEC, rata era foarte mare, mai aveam şi alte împrumuturi şi CAR-uri, nu ştiam pe unde să mai scot cămaşă. Aşa că am plecat afară, chipurile în excursie. România nu era atunci în UE. Am plecat amăgit de un fost coleg, care mi-a promis marea cu sarea, că vom găsi de muncă imediat, cazare, absolut tot!

Ajunşi acolo, după zile de drum, maşini şi trenuri schimbate, teamă de vameşi şi poliţie, ne-am cazat. A doua zi, omul a dispărut, după ce i-am dat fiecare câte 100 de euro. Eram trei fraieri, care nu ştiam încotro s-o luăm.

Conservele

Am avut noroc de alţi români inimoşi, care ne-au ajutat şi ne-au găsit de muncă în construcţii. La negru, desigur. Am pornit-o de la muncă de jos, făceam ce era mai greu. Munceam la lopata, la picamer, desfundam canalizări, ne urcam pe acoperişuri. Făceam de toate. Nu-mi mai simţeam mâinile, care erau pline de băşici: unele sparte, altele noi, unele supurau, altele se treceau. Le tratam cu indiferenţă. Strângeam din dinţi, înjurăm şi spărgeam cu târnăcopul sau picamerul. Ore în şir, fără pauză. Ştiam că acasă, soţia şi copii se descurcă greu.

Ne împrumutasem peste tot, că să pot pleca, să-mi plătesc drumul şi să am de dat şi şpagă celui care mă adusese. Ne spusese individul să ne luăm de mâncare cât mai multe de acasă, că în Italia toate sunt mult mai scumpe. Aşa că am luat cu mine o valiză de conserve, bulion, brânză, să am ce mânca la început, să nu cheltui. Am plătit mai mult la bagaj, cam 30 de euro în plus, că depăşeam greutatea admisă. Când am ajuns în Italia şi am văzut preţurile, multe erau mai ieftine decât în România. Dar eu am mai plătit şi pe drum şi am stat şi cu frică la vama.

Plânsul

Munceam câte 12 ore pe zi. Mergeam pe jos până la muncă, zilnic câte 12 km la dus, 12 la întors, că nu aveam transport. Şi timp de 12 ore spărgeam cu târnăcopul sau picamerul, săpam şanţuri cu lopata, desfundam canalizări… Munca cea mai grea. De multe ori lucram inclusiv sâmbăta şi duminica, aveam mare nevoie de bani. Nu refuzam nimic.

Cu familia am vorbit prima dată după o lună, când am luat banii. Trimisesem un mesaj scurt când am ajuns, să ştie că sunt bine, atât. Aşa vorbeam cu soţia şi copiii: o dată pe lună, 10 minute, nu mai mult. Scurt. Abia reuşeam să le aud vocile, de multe ori legătură era proastă, se întrerupea şi nu puteam vorbi mai mult de 5-6 minute. Era balsamul meu pentru suflet, speranţa care-mi dădea putere zi de zi! Eu nu-i spuneam soţiei cât îmi este de greu, îi spuneam că totul este foarte bine. Soţia, la fel, se lupta cu toate greutăţile acasă, era femeie şi bărbat, mamă şi tată. Nu-mi spunea problemele, era mereu veselă, îmi spunea câte o glumă, mă făcea să râd. Vocile acelea atât de iubite erau combustibilul meu, cele care mă ajutau să suport totul. Închideam telefoanele şi plângeam cu toţii: eu afară, soţia şi copiii acasă!

Banii

Cei de la care împrumutasem banii au venit la soţie şi i-au cerut, unii mult mai devreme decât convenisem. Eu trimiteam acasă aproape toţi banii câştigaţi, aşa că soţia, cum primea banii, imediat mergea să achite datoriile. Primeam un ajutor în alimente de la o biserică, unde mă dusese un coleg de muncă, un albanez. O dată pe luna primeam o sacoşă zdravănă cu paste, orez, biscuiţi ieftini, cremă de ciocolată, gem, fasole şi ulei. Dumnezeu să le dea sănătate acelor oameni! Stăteam într-o casă cu alţi români şi moldoveni, aveam o singură baie şi o bucătărie, la comun. Plăteam 100 de euro de persoană şi eram cam 20 de oameni în casa aia.

Aveam 2 frigidere şi un aragaz, aşa că găteam o dată la 3-4 zile. Fiecare pentru el, pentru că la un loc ieşiseră discuţii. Aveam un ritual strict: fierbeam 1 kg de paste, orez sau fasole, cu o cutie de roşii în bulion (doar la fasole sau uneori şi la paste), o ceapă tăiată mărunt, puţin ulei, sare şi ardei iute. Mai puneam dafin, că era în toate gardurile.

Dimineaţă mâncam biscuiţi unşi cu gem sau cremă de ciocolată, până terminam rezerva primită, apoi mâncăm un castron cu mâncare (paste, orez sau fasole). Era un adevărat lux atunci când puteam adauga şi un pacheţel de crenvurşti din aceia ieftini de tot. La muncă îmi luam un borcan de mâncare, seara, când ajungeam acasă, mâncam un castron cu mâncare. Fără pâine, că era prea scumpă. Neîncălzită, că eram prea mulţi la aragaz. O dată pe luna, când luam banii, cumpăram un săculeţ de cartofi şi o porţie de carne pentru friptură. Soţia acasă la fel, se descurca foarte greu. Plătea datoriile, băncile şi cu puţinul rămas (dacă-i rămânea) se descurca.

După 6 luni, mi-a dat cineva o bicicletă veche şi ruginită, vai de ea. Am reparat-o şi mergeam cu ea, era mai uşor. Duminica, dacă eram liberi, mergeam la pescuit. Aveam norocul să prindem uneori crap frumos şi mult chefal. Eu îl curăţam şi îl găteam, ceilalţi români nu prea se omorau după pește.

Șantierul

Vara, la 40 de grade, urcam pe acoperişuri sau pe schele. Nu am fugit de muncă. În decurs de un an, am reparat toate utilajele patronului italian: maşini, tractor, buldozer, excavator. Dacă nu aveam nimic de muncă, îmi căutam ceva, evitam să stau degeaba, evităm să stau de vorba. La şantier eram trei români, un polonez, doi albanezi, doi moldoveni şi cinci italieni.

Italienii erau plătiţi aproape dublu faţă de noi, românii, cu acte-n regulă, cu vacanţe plătite, plus toate celelalte drepturi conexe. Noi, străinii, cei care nu eram în comunitate, nu avem nici un drept. Doar să muncim. Italienii se fofilau de colo-colo, străinii munceau.

Aveau un al 6-lea simt, simţeau când venea patronul să verifice. Odată vedeam italienii sărind, muncind cu spor, răcnind, înjurând şi plângându-se de ,,putanele” de străini care nu fac nimic. Cât timp stătea patronul pe şantier, italienii erau numai gură, energie şi hărnicie, alergau în toate părţile, dădeau ordine, parcă erau iepuri de câmp. Cum pleca patronul, imediat dispărea şi cheful de muncă. Munceau mai departe străinii.

Actele

M-am întors în ţară după 3 ani. Am mers iar zile şi nopţi cu trenul, maşina, autocarul. Când am ajuns acasă şi mi-am văzut copiii, am început să plâng. Crescuseră aproape cât mine. În 3 ani, vorbisem foarte puţin la telefon şi sărutasem şi privisem zilnic pozele lor. Nişte poze ferfeniţite, dar atât de dragi.

Am stat în ţară un an, în speranţa că va fi mai bine şi voi putea fi soţ şi tată, lângă familia mea. Mi-am găsit de muncă, dar după un an iar eram şomer. Se închideau fabricile una după altă, salariile, aşa mici cum erau, nu se dădeau la timp, aproape că nu mai aveam cu ce trăi. A trebuit să plec iar, tot în Italia.

După puţin timp, România a intrat în Comunitatea Europeană, aşa că ni s-au făcut acte. Declarat la stat 4 ore pe zi, fără prea multe drepturi. Noi eram mulţumiţi că aveam acte şi puteam merge liniştiţi pe stradă. Aveam o maşină de la muncă şi cu ea mergeam la muncă şi înapoi. Am muncit aşa câţiva ani, apoi patronul nu mai găsea lucrări. A renunţat la majoritatea muncitorilor străini, mă ţinea pe mine, pentru că lucrăm cu toate utilejele, reparăm tot şi făceam de toate şi câţiva italieni. A venit momentul când şi noi mai mult stăteam acasă decât să lucrăm.

Soarele

În România, a fost dată şi soţia în şomaj, aşa că aveam nevoie să găsesc urgent de lucru. Am muncit cu ziua, la negru, peste tot unde-am găsit. Nu am refuzat nici un fel de muncă.

Apoi, după ani de muncă şi chin, a ieşit şi soarele pe stradă mea: am găsit de muncă la un depozit de mărfuri. La început munceam la negru, spălam ambalaje, făceam curat, reparam diverse, eram omul bun la toate. Apoi, am avansat. Timp de doi ani, majoritatea italienilor nici nu mă băgau în seama, se făceau că nu mă văd. De exemplu, dacă eram cu doi persoane şi trecea cineva, erau salutaţi cei doi, nominalizaţi. Eu eram invizibil. Nu am comentat. Le-am dat tuturor bună ziua în continuare, zi de zi şi cu încăpățânare şi am muncit în linişte. Încet, încet, au început să mă respecte.

Salutul

Acum, italienii mă salută primii. Sunt respectat aşa cum merit şi toţi cei care mă cunosc şi-au schimbat părerea despre români.

Acum sunt asociat cu un italian, avem o mică afacere (partita IVA). Nu mă îmbogăţesc, dar trăiesc decent. Mi-am adus şi băiatul cu mine, muncim împreună, soţia este şi ea cu noi, am convins-o să renunţe la munca din ţară şi să vină aici. Şi-a găsit şi ea ceva de lucru, modest, dar e bine.

Nu suntem bogaţi, trăim simplu şi vrem să ne întoarcem în România, acasă. Ne-am cumpărat o căsuţa la ţară şi acolo vrem să ne retragem. Cred că este timpul să fim şi noi acasă.

Nu e uşor să fii plecat departe de casă şi familie, să-ţi vezi părinţii, soţia şi copiii o dată la 2-3 ani. Eu nu mi-am permis să merg acasă în fiecare an, prea des. Am preferat să muncesc. E greu să fii soţ şi tată la distanţă, să nu-ţi vezi copiii crescând, să dormi singur nopţile, să nu ai cu cine să te sfătuieşti, să te cerţi, să razi şi să strângi în braţe.

Tinerețea

Când am luat drumul străinătăţii, am lăsat acasă o soţie tânăra, acum are mii de ghiocei în par. Am lăsat doi copii mici şi i-am găsit aproape adulţi, mai înalţi decât mine. Nu ştiu când au crescut, nu am jucat fotbal cu băiatul meu, nu mi-am plimbat copiii în parc, nu i-am învăţat să înoate sau să facă mii de alte lucruri pe care le face un tată cu copiii lui.

Îi mulţumesc din tot sufletul soţiei mele, care a dus tot greul. Eu am fost singur aici, afară şi am muncit. Soţia a fost acasă, a fost mama şi tată pentru copii, a gestionat banii, a muncit, a suportat oprobriul rudelor şi cunoscuţilor, care aveau impresia că eu trimit zeci de mii de euro. A suportat să vadă cum e părăsită rând pe rând de toţi cei pe care-i considera prieteni, care i-au întors spatele la nevoie. Şi a avut puterea să nu-mi spună nimic, să fie veselă atunci când vorbea cu mine, să nu mă împovăreze cu nimic. Am aflat pe urmă multe lucruri, iar unele probabil nu mi le va spune niciodată.

O respect şi o iubesc pentru tot! Îi mângâi părul albit şi ridurile care i-au apărut la ochi. E tot veselă, dar dacă-i priveşti atent ochii, îi simţi tristeţea.

Suntem oameni care ştim ce înseamnă munca, suferinţa şi sacrificul. Fără să ne plângem. Iar la fel ca noi, sunt milioane de români!

Gina Bradea

Faceți clic pentru a evalua această postare!
[Total: 8 In medie: 5]
Exit mobile version