„Cât am avut de muncă şi bani nu am ştiut să ascult vocea şi poruncile Domnului”. Mărturii de la Rebibbia

Părintele Bogdan Petre merge de peste 7 ani în închisorile din Roma. Iată impresiile sale de la închisoarea de femei de la Rebibbia.

De 7 ani merg în închisorile de la Roma dar pot spune că mă găsesc ca la început. Omul rămâne o taină pe care o descoperi mereu şi mereu. Am crezut că mergând să le ofer asistenţă duhovnicească o să se întâmple minuni de pocăinţă. Nu există planuri pastorale şi nici reţete de schimbări miraculoase.

Pentru a ajuta aceste persoane este nevoie nu de cuvinte ci de timp şi de multă iubire. Au nevoie să fie ascultate şi oblojite sufleteşte cu sentimente de mângâiere şi de încurajare. În rândurile ce urmează vă voi spune câteva impresii în raport cu femeile românce deţinute în penitenciarul de la Roma.

Oameni ne-oameni

Am întâlnit de-a lungul timpului persoane de toate categoriile, unele care au făcut delicte din dorinţa de a se îmbogăţi repede şi uşor, altele care au făcut delicte pasionale, dar cele mai multe au greşit din dorinţa de a-şi depăşi condiţia de limită a sărăciei sau a-şi plăti anumite datorii în mod fraudulos. Sunt femei care fac parte din familii destrămate sau au avut iubiri greşite. În orice caz s-ar putea spune că în feminitatea lor nu au fost complementate întâlnind un om de omenie. Au întâlnit precum femeia samarineană (Ioan 4) bărbaţi ne-bărbaţi sau oameni ne-oameni care nu le-au ajutat să se regăsească pe ele însele, să fie femei depline în sensul spiritual, de partenere de viaţă şi de mame.

Închisoarea pentru majoritatea este un moment de trezire sufletească, un loc de reflecţie asupra trecutului, un timp de reorganizare a vieţii pe noi principii, în general evanghelice. Din păcate alte realităţi asociative se ocupă doar cu lucrurile pragmatice şi de imediată utilitate.

Nimeni nu are timp să investească în educaţie, în recuperarea identitară şi în aspectele de cultură spirituală. Binecuvântarea mea este că de mai mulţi ani nu merg singur în Institutele penitenciare ci mereu însoţit de voluntari şi voluntare cu care facem o echipă de lucru eficientă.

Fetele vin din curiozitate dar mai ales din nevoie. Cea mai stringentă nevoie este aceea de a telefona la familiile lor şi a transmite mesaje şi apeluri. Iar cele ce nu au rude în Italia au nevoie de bani în contul personal ca să poate să-şi cumpere minimul necesar pentru igienă (cu criza actuală nu primesc nici măcar minimul indispensabil).

Suferinţe intense

Programul este în general acelaşi: ne întâlnim în capela Institutului miercurea de la ora 10 la 12 unde spunem un canon de rugăciune, o cateheză biblică aplicată la viaţa lor cât mai concretă. Apoi facem colocvii pe tema duminicii sau pe alte motive religioase care să le ajute să înţeleagă unde au greşit în anumite momente din viaţă şi ce au de făcut în perspectiva unei vieţi noi. Întâlnirea se termină cu scrierea în agendă a cererilor lor.

În cele 4 posturi de peste an se spovedesc, dar sunt ocazii în care îşi mărturisesc viaţa atât individual cât şi public. În închisoare se naşte un fenomen interesant dar nu ştiu cât de autentic. Iese la iveală datorită intensităţii suferinţei, a rugăciunilor şi a lecturilor sfinte sublimul din sufletele acestor femei. încep să gândească pozitiv, încep să fie solidare între ele, încep să vadă viaţa în mod ideal şi totodată fac multe promisiuni de ajutorare a celorlalte în momentul în care vor fi libere.

Foarte puţine dintre ele reuşesc însă acest lucru. Afară caută soluţii oneste dar nu este uşor să le găsească. Cine le aşteaptă în lumea reală sunt tot rude sau apropiaţi din cauza cărora se găsesc procesate.

Idealul nostru este acela de a pune o sămânţă de înviere în conştiinţele lor în acel loc de suferinţă privilegiat de Hristos. Dar ele trebuie să pună partea lor prelungind acel stil de viaţă în familiile şi contextul de viaţă în care se vor găsi după eliberarea de gratii.

Au fost persoane care au organizat de-a lungul anilor de detenţie spectacole artistice, laboratoare de artă, praznice bisericeşti care au trezit admiraţia oaspeţilor de seamă invitaţi, care mi-au smuls lacrimi cu mărturisirea lor convingătoare, dar odată ieşite dispărute au fost. Recunosc însă că au existat persoane care au vorbit mai puţin şi au reuşit să vină în parohie unde să dea mărturii edificatoare şi într-un fel să se justifice toată solicitarea banilor pe care noi am făcut-o pentru a ajuta cazurile cele mai disperate şi totodată pentru a vedea în carne şi oase cum arată „surorile” adoptate de unii dintre enoriaşii noştri.

Jurnal din detenţie

Vă redau în rândurile ce urmează câteva fragmente din jurnalul unei deţinute pentru a percepe ceva din sentimentele celor ce se găsesc în suferinţa detenţiei.

«Din lungul meu vagabondaj pe largul drum al pierzaniei, am staţionat aici la Rebibbia. De fapt nu am staţionat eu, a intervenit Dumnezeu punându-mi un stop providenţial. Există anumite încercări, nu ştim aparent de ce le primim şi nu are rost să ne revoltăm.

Cei dojeniţi adesea caută ceartă cu Dumnezeu, dar la ce le foloseşte? Şi eu şase luni am plâns şi m-am zbuciumat dar nu reuşeam să merg la Biserică. Până într-o zi când am simţit chemarea bunului Dumnezeu, care mi-a mângâiat inima.

Atunci am mers la capela închisorii şi cu ajutorul sfinţiei sale părintele Bogdan care ştie când şi cum să arunce sămânţa ca să dea rod, în inima mea au început să apară mugurii credinţei.

Nimeni nu primeşte credinţa prin naştere. Aceasta creşte încet-încet în noi ca iubirea, înfloreşte ca o floare care-şi desface petalele uşor şi delicat. Când suntem robi ai întunericului toate ni se par urâte, lipsite de viaţă, suntem plictisiţi de tot.

Eu acum văd totul printr-o lumină, iar câteodată sunt atât de fericită şi îmi este foarte frică să o pierd. Dumnezeu a făcut cu mine foarte multe minuni pe care eu nu am ştiut să le înţeleg dar aici în acest loc unde privesc cerul, soarele, copacii, stelele, păsărelele de după gratii, am înţeles că Atotputernicul mi-a dat viţa cea adevărată când în trecut am avut un tragic accident şi mi-a vindecat trupul, dar sufletul nu mi l-a putut vindeca decât aducându-mă aici în temniţă, alături de hoaţe, prostituate şi criminale. Numai aici eu am înţeles lucrarea Lui. Aici mi-am revenit şi Domnul Iisus toarnă vin şi untdelemn peste rănile sufletului meu. Cât am avut libertate nu am ştiut să o apreciez. Cât am avut de muncă şi bani nu am ştiut să ascult vocea şi poruncile Domnului.

Aici la Rebibbia am văzut ce înseamnă să mănânci pâine cu lacrimi printre străini alături de multe suflete pline de tristeţe, care nu reuşesc să-şi descătuşeze sufletul din mâna lui Veliar, stricătorul de suflete. Mulţumesc lui Dumnezeu că a permis această experienţă a mea de suferinţă pentru că altfel nu aş fi ajuns să-mi pun întrebări legate de sensul existenţei mele . Doar disperarea a determinat în cazul meu (dar cred că şi a multora dintre cele cu care sunt aici) schimbarea.»

Acestea sunt deci câteva rânduri din jurnalul unei femei care a bătut-o pe cea pentru care lucra într-un mod atât de violent încât respectivei i-au fost necesare şase luni de spitalizare. Gest făcut din tensiuni acumulate în casa unde convieţuiau pe motive de limbaj şi salarizare.

După fapta săvârşită a fugit de la locul cu pricina şi a fost judecată în lipsă. După ani de zile a revenit în Italia când fiind legitimată a fost reţinută pentru incidentul petrecut cu cinci ani în urmă. Atunci a considerat un act de autojustiţie firească. Astăzi consideră că dacă ar fi depăşit conflictul ar fi putut să rămână alături de familie, în special alături de copiii săi care au mare nevoie de ea.

„Doamne dă-i mintea românului de pe urmă” am putea spune. Omul rămâne o taină „sucită” căci nu poate să se convertească la bine ci doar la greu, trebuie să treacă prin experienţa fiului risipitor din Parabolă anume mai întâi să moară ca să învieze, să se piardă ca să se regăsească.

Pr. Bogdan Petre