A locuit în casa angajatorului, somată să plătească taxa de gunoi. Se numeşte TARSU (Taxa pe prelucrarea deşeurilor urbane solide) şi este plătită de proprietarii sau chiraşii locuinţelor, funcţie de suprafaţă. În orice caz, ceilalţi care locuiesc în casă, dar nu sunt proprietari sau titulari ai contractului, nu plătesc, cu atât mai mult angajaţii pentru serviciile casei.
Însă uneori primăriile emit tot felul de decizii absurde, aşa cum este cea primită de o româncă de 28 de ani stabilită în Nuoro (Sardinia), Ruth Maria Coroban.
Ruth a lucrat ca „badante” timp de doi ani într-o casă din localitate, unde a şi locuit, aşa încât acolo a avut şi domiciliul oficial, între 2009 şi 2011. După încheierea raportului de muncă, s-a mutat, rămânând în acelaşi oraş. Acum a primit de la primăria din Nuoro o somaţie pentru a plăti taxa de gunoi pentru perioada cât a locuit la familia respectivă. Cazul său a apărut și în presa locală.
Suma de plătit este de 1700 de euro, care cuprinde taxele şi penalităţile pentru un spaţiu de locuit de 100 de metri pătraţi. Cifre absurde. Mai ales că familia unde a locuit a plătit această taxă. Am discutat cu Ruth despre această situaţie neplăcută şi am profitat de discuţie pentru a afla mai multe despre viaţa din Sardinia.
Ruth are 28 de ani şi este originară din jud. Timiş. A venit în Italia în urmă cu opt ani, datorită faptului că părinţii săi erau deja în Peninsulă. „De una singură, fiind şi foarte tânără, nu aş fi avut curajul să plec de acasă. Dar erau deja părinţii mei, mama la Roma şi tatăl în Sardinia.” Prima etapă a fost la Roma, acolo unde Ruth a muncit pentru o scurtă perioadă de timp. „Am lucrat ca badante, a fost o perioadă foarte grea. Nu ştiam limba, habar n-aveam despre ce trebuie să faci la un astfel de loc de muncă. Până la urmă am plecat de acolo. Mi-am găsit un loc de muncă în Sardinia.”
„Puţină libertate”
În Sardinia a lucrat trei ani la o familie, îngrijind o bătrână. „Plata celor 1700 de euro de atunci, din acea perioadă vine. Nu pot să reproşez nimic familiei respective. Au fost nişte oameni extraordinari, înţelegători. Toată neînţelegerea vine din partea primăriei, nu de la ei. Chiar şi acum, după ce am plecat, am rămas în relaţii foarte bune. Am plecat pentru că trebuia să stau 24 de ore din 24 la dispoziţia bătrânei, bolnavă de Alzheimer. Eu eram tânără, doream să îmi petrec tinereţea altfel, să am măcar puţină libertate.”, a povestit Ruth.
După ce a plecat, şi-a găsit de lucru şi a închiriat un apartament mic. „Acum pot să spun că trăiesc o viaţă normală. Am mai multe locuri de muncă, depinde şi de sezon. În general lucrez „la ore”, făcând curăţenie, dar şi la baruri sau restaurante, iar în perioada de vară, pe litoral. E muncă destulă, doar cine nu vrea să lucreze, nu găseşte.”
„Nu mă întorc”
Am întrebat-o pe Ruth dacă mai are de gând să se întoarcă în România. „Nici vorbă”, mi-a răspuns ea. „E adevărat că am trăit aproape 20 de ani în ţară, dar în situaţia de acum, nici nu vreau să mă gândesc. Aici sunt independentă, am unde să muncesc, îmi permit să duc o viaţă normală, să-mi cumpăr cam ce vreau. Acasă am simţit greutăţile. După terminarea liceului, mă înscrisesem la o facultate, dar cheltuielile erau foarte mari, peste puterile mele. Acolo nu există niciun viitor. Sora mea munceşte într-o fabrică şi abia îi trece salariul de 150 de euro. Deci, mi-e bine aici…” a completat ea.
Multă invidie între români
Despre comunitatea românească, Ruth nu are multe de spus. „Nu prea am contacte cu mulţi români. Comunitatea e mare, dar puţin am evitat şi eu să mă pun în contact. Am avut mereu senzaţia că printre noi, românii din Italia, există mai multă invidie decât uniune. Am prieteni italieni sau de alte naţii. Nu simt nevoia să stau doar printre ai mei. În plus, am observat şi alte ciudăţenii: rămân tot cu obiceiurile din ţară, mănâncă tot ca în România. Dau o grămadă de bani pe produse româneşti, când au tot felul de alte posibilităţi, mai sănătoase, mai bune şi mai ieftine. Pe mine, lucrurile astea nu mă atrag prea tare. Eu am venit să rămân aici, să mă integrez, nu să mă izolez.” a spus ea hotărâtă.
„Cum vei rezolva problema cu primăria?”, am întrebat-o. „Păi nu mă las. Am fost o dată, am explicat situaţia, se pare că au înţeles. Zilele imediat următoare trebuie să merg să văd ce decizie au luat. Pe mine, nu mă prostesc ei.”
Andi Rădiu