Scriitoarea şi jurnalista Flavia Piccinni a prezentat la festivalul de scurtmetraje Capodarco di Fermo documentarul audio „Italia-Romania: in viaggio con le badanti”, realizat pe baza mărturiilor culese în autocarul care de la Taranto a dus-o la Bucureşti, la 2000 de km depărtare, în februarie 2014. O călătorie pe care, ne spune ea, nu o va uita niciodată. Despre meseria de „badante”, spune că este „o meserie dificilă, obositoare, destabilizatoare din punct de vedere emoţional şi fizic”.
Flavia Piccinni, aţi face din nou călătoria cu autocarul între Taranto şi Bucureşti?
«Cu siguranţă, să le întâlnesc pe Elena, Delia, Iancu şi celelalte doamne pentru mine a fost o experienţă pe care nu o voi uita niciodată. Cuvintele lor m-au impresionat în mod profund, şi cred că sunt adevăruri umane foarte profunde privind sensul pe care îl dăm bătrâneţii, privind importanţa muncii şi îngrijirii.
La nivel uman, cum au reacţionat doamnele când li se cerea să-şi spună propria poveste?
«Toate au fost foarte disponibile şi amabile, la început erau poate puţin nesigure, însă după primele întrebări – poate pentru că-şi dădeau seama că eu voiam doar să înţeleg – mi-au povestit prin ce treceau, dificultăţile vieţii în Italia, ambiţiile şi suferinţele. Pentru mine a fost foarte important, fiindcă m-a ajutat să înţeleg ceea ce cu greu se vede: ceea ce stă în spatele muncii îngrijitoarei.»
De ce nu este prezent nici un bărbat în povestirea dvs. privind viaţa în Italia? Şi ei îşi lasă familiile în patrie şi suferă din cauza îndepărtării.
«Voiam să spun povestea femeilor românce care vin în Italia, mărturiile masculine prezente în lucrare sunt în mod exclusiv ale fiilor care trăiesc îndepărtarea şi întâlnirea cu mamele. Eram convinsă că focalizându-mă numai pe un element, povestirea va fi mai clară şi mai exactă.»
O scriitoare italiancă alături de „badante” în autocarul de România: „Cea mai lungă călătorie din viața mea!”
Flavia Piccinni (Taranto, 1986) a câştigat la 19 ani, în 2005, primele premii literare. În 2007 a publicat primul roman, „Adesso Tienimi” (Fazi), continuând să câştige numeroase premii şi nominalizări, contribuind la culegeri de eseuri şi antologii. A publicat, printre altele „Quello che c’è tra di noi” (Manni, 2008), „Voi non ci sarete” (Agenzia X, 2009), „Lo Sbaglio” (Rizzoli, 2011), ” La Mala Vita” (Sperling&Kupfer, 2012).
Pe plan jurnalistic, scrie pentru numeroase publicaţii, între care Repubblica, Elle şi Gioia, Il Tirreno, Corriere della Sera, Il Venerdì, Il Fatto Quotidiano, Pagina99 şi Il Riformista. Colaborează cu Radio3 Rai.
În 2014 a realizat audio-documentarul “Italia-Romania: in viaggio con le badanti”, câştigător al Premiului Marco Rossi, premiat cu Menţiune Specială a Juriului la Bellaria Film Festival şi clasat pe locul doi la ediţia 2014 a Premiului Anello Debole de la Festivalul Capodarco.
Se simte multă emoţie în povestirile „îngrijitoarelor”. Vi se pare o meserie injustă?
«Cred că orice meserie regulară e justă. Cred că este o meserie dificilă, obositoare, destabilizatoare din punct de vedere emoţional şi fizic: îngrijitoarele au grijă de memoria bătrânilor noştri, îi asistă, stau alături de ei în anii cei mai grei şi îi însoţesc la moarte. Cred că este o muncă complicată, care nu trebuie lichidată în mod simplu prin normala acceptare a termenului. Îngrijitoarea este un membru al familiilor în care intră, nu are nimic de-a face cu munca de subordonată sau funcţionară. Încărcătura emoţională este foarte puternică, dăruirea totală.»
Familiile italiene par vinovate că lasă bătrânii pe mâna unor îngrijitoare necunoscute. Nimic pozitiv în această alegere? Numai indiferenţă şi egoism?
«Este dificil să ai o opinie generalizând această chestiune foarte complexă. Toate familiile au justificările lor, cred că uneori nu sunt gata să aibă grijă de bătrâni sau înţeleg că nu deţin instrumentele, timpul, energia pentru a o face bine şi atunci preferă să o delege. Nu spun că e just, dar cred că se poate întâmpla.»
Şi italienii emigrau în masă, până în anii ’50, în special din Sud, şi acum se pare că exodul s-a reluat. Dvs. v-aţi gândit vreodată să vă duceţi să trăiţi în străinătate?
«Nu pentru întreaga viaţă, numai pentru perioade scurte. Îmi place prea mult italiana, şi Italia, ca să mă duc în altă parte.»
Îngrijitoarele sunt un lux pentru cei care şi-l permit. Dvs. la bătrâneţe veţi vrea alături pe cineva din familie sau aţi apela la o îngrijitoare străină? Poate româncă?
«Sper să mor înainte să-mi pierd independenţa. Nu spun asta pentru că nu vreau să-mi petrec ultimii ani ai vieţii mele cu familia sau cu o îngrijitoare, ci pentru că lucrurile cele mai importante pe care le-am urmărit mereu sunt libertatea şi independenţa. Şi să nu fiu liberă să dispun de timpul meu, de energiile mele, m-ar nimici.»
Sorin Cehan
