Abandonul şcolar înregistrează cote alarmante în ultimii ani în România. Copiii nu mai merg la şcoală în satele sărace fiindcă părinţii nu îşi pot permite luxul de a le plăti abonamentul la autobuz sau chiria la internat (în cazul în care liceul mai deţine un internat).
Copiii care provin din familii numeroase sunt sacrificaţi, abandonând şcoala după patru clase, cinci, maxim opt. La 14 ani încearcă să muncească asemenea unui adult necalificat, pe bani puţini şi fără contract. La 16 ani iau calea străinătăţii. Nu pentru a fi alături de familie ci pentru a munci şi a trimite acasă banii pentru ca ceilalţi fraţi să aibă o soartă mai bună. Pleacă fără să întoarcă privirea pentru a-şi ajuta familia, ceilalţi copii mai mici să aibă oportunitatea de a continua o şcoală care să le ofere o calificare, o diplomă, o recomandare pentru o viaţă mai bună.
Povestea Caterinei
Caterina are 17 ani, 1.50 m şi 40 de kilograme. A fost admisă la liceul „Gheorghe Asachi” din Iaşi, dar nu a putut să meargă niciodată. Familia ei este numeroasă: părinţii şi opt copii.
Ea şi şi sora ei geamănă, fiind cele mai mari, nu au putut să îşi permită să facă naveta din comuna Ţigănuşi la Iaşi. „Mi-e mi-a părut rău că învăţam bine; sora mea s-a bucurat, ei nu prea îi plăcea cartea! Aşa că am ajutat-o pe mama la treburile gospodăreşti, din casă şi grădină, făceam temele cu cei mai mici, munceam cu ziua unde mă chemau. Aveam grijă de o bătrână din sat, mă duceam în fiecare zi să-i duc apă de la fântână, să-i fac curat şi de mâncare. M-am înţeles bine cu doamna. Apoi am mai ajutat la un magazin din sat. Mie nu-mi plac distracţiile, îmi place să muncesc, îmi place să dăruiesc. Pregăteam cadouri frumoase pentru Crăciun pentru familia mea. Mama a fost severă pe bună dreptate, m-a îndemnat mereu să învăţ, să fiu curată şi harnică”.
Cum ai venit în Sicilia să munceşti la 17 ani abia împliniţi?
«O soră a mamei şi o verişoară munceau de câţiva ani în Sicilia şi în vară i-au recomandat bunicii materne şi mamei să mă lase şi pe mine. Nu ştiam eu ce înseamnă Italia. Mi-au făcut o procură la notar şi am plecat pe 16 decembrie anul trecut cu autocarul. Am luat-o ca o joacă!
Plângeau cu toţii la autocar, eu mă prefăceam că nu sunt emoţionată. N-am fost niciodată într-o excursie sau tabară, n-am plecat niciodată departe de casă. Cel mai lung drum al meu a fost la oraş, la Iaşi, care este foarte frumos.
Autocarul era supraetajat, eu aveam o geantă cu câteva haine şi 20 de euro, să îmi cumpăr apă sau o ciocolată. Erau multe femei care veneau la lucru şi câteva ţigănci care cereau şoferului mereu să le pună manele.
La vamă spre Ungaria am aşteptam un pic, fiindcă mai era un minor, dar procura lui nu era bună. Apoi am auzit că s-a plătit pentru el 200 de euro şi a trecut cu noi.
Am mai adormit pe autocar, dar îmi era frică să nu-mi fure cineva banii şi geanta. Mi-a rămas în amintire doar Padova, că erau brazi de Crăciun ca la noi. Am ajuns cu întârziere în Sicilia, de vreo 10 ore fiindcă s-a stricat o roată la autocar.
M-a aşteptat mătuşa mea seara şi m-a dus la familia la care trebuie să lucrez, spunându-mi să învăţ repede în limba italiană că am 20 de ani. Eram nedormită, obosită, aşa că am uitat repede ce trebuia să spun.
Seara m-au primit două bătrâne şi mi-au dat o cameră în apartamentul lor şi am dormit. A doua zi dimineaţă, când m-am trezit, la bucătărie era multă lume şi cu toţii mă întrebau câte ceva. Eu nu înţelegeam nimic şi răspundeam când „si”, când „no”. Noroc că a venit mătuşa şi le-a tradus ea ceea ce doreau să afle: câţi ani am, dacă sunt măritată-eu răspunsesem că da! (Râde!) E rău să nu înţelegi nimic!»
Cum a fost prima lună?
«Nimic nu este greu dacă vrei să faci. Aici e altfel viaţa. Fac curat în fiecare zi, fac cumpărături cu o listă fiindcă la început mă duceam fără şi veneam cu plasa goală, doar pâine luam! Nu înţelegeam „batate” şi se mira doamna la care lucrez, că ea ştie că toţi românii iubesc cartofii, că a avut alte trei badante. Nu înţelegeam ce sunt „carciofi, sedano, pomodoro”. Eu până aici n-am văzut carciofi.
Apoi doamna m-a trimis să aduc din cealaltă cameră o „coperta” şi eu mă uitam după o copertă de caiet, de carte, nicidecum după o plapumă. Şi când la un prânz am văzut că toate trebuie să mâncăm nişte ierburi fierte, nu ştiam ce să fac: mă iau în râs sau chiar se mănâncă?
Nu era rea, dar am observat că sunt considerate delicatesuri cartofii prăjiţi şi carnea la grătar. Păi la ce preţuri sunt la carne şi la peşte este de înţeles. Asta este Italia, nu ce visăm în România.
Au şi ei grijile lor. Eu trebuie să mă îngrijesc şi de fiica doamnei care este bolnavă, stă mai mult în pat, se mişcă greu şi vorbeşte în dodii. Eu fac curat la ea în cameră şi ea se ridică din pat pe ascuns, când eu ies şi îşi face nevoiele acolo în mijlocul casei. Săraca, nici nu te poţi supăra pe ea. şi faptul că nu poţi vorbi este cel mai greu. Eu am învăţat să calc aici. Mama nu m-a pus acasă, să nu mă ard. Şi e greu să calci la 10 persoane, acum o înţeleg pe mama. Mi-a fost mai greu de Crăciun, că aici nu se umblă cu colinda, nu e ca la noi veselie, îmi lipseau fraţii şi surorile mele, mama, tata, bunica. Dar la telefon i-am spus mamei că o duc bine, nu mă vait.»
Ce salariu primeşti şi cât trimiţi acasă?
«Am primit 600 de euro. Prima lună i-am dat mătuşii mele că avea nevoie de 500. Ea divorţează în România şi are doi copii. Eu i-am spus să aibă grijă de copii, îi creşte bunica. Dar ea nu prea ascultă.
A doua lună am trimis de două ori câte 200 mamei. Parcă sunt mai mulţi când trimiţi de mai multe ori! Aici euro nu are valoare, dar la noi da! Eu mi-am cumpărat o pereche de blue jeans de la piaţă, un trening luna următoare şi ciocolată.
Îmi plac dulciurile şi mi-ar place să fac un curs după ce împlinesc 18 ani. Mi-ar plăcea să lucrez la o cofetărie. Acum nu pot, că nu am contract, nu sunt în regulă, dar la vară mă duc în România să-mi fac buletinul şi primele lucruri pe care vreau să le fac sunt să fac un curs de patiser şi să îmi iau carnet de conducere.
Am opt clase dar ştiu bine să citesc şi înţeleg, nu ca altă verişoară de a mea care s-a lăsat de şcoală în clasa a cincea! Ea dat examen de trei ori şi nu a luat! Nu ştie să citească bine, ce să mai înţeleagă? Eu o să mă întorc să muncesc aici, că acasă nu am ce să fac. Anul acesta învăţ să vorbesc şi apoi îmi va fi mai uşor. Ascult muzică pe telefon şi mă uit la o emisiune pentru adolescenţi, care cântă sau dansează.»
Ce îţi lipseşte de acasă?
«Nimic deocamdată. Încă nu-mi este dor. M-am obişnuit aici, n-am de ce să mă plâng, sunt învăţată cu greul şi vreau să învăţ cât mai multe. Bunica şi mama au încredere în mine.
Eu vorbesc cu ele cu „dumneavoastră”, „matale” nu cu „tu”. Nici colegele mele de şcoala generală n-au o viaţă mai bună: care au avut posibilitate, sunt la liceu în clasa a XI-a, celelalte la sapă sau sunt măritate. Eu nu mă gândesc la căsătorie acum, ar trebui să fie foarte serios şi muncitor acela, dar, în general băieţii au „vrăjeală”.
Eu trebuie să îmi ajut familia şi poate să îmi fac o casă a mea. Nu ştiu încă. Ceea ce ştiu este că munca în Italia nu este o joacă.»
Crina Suceveanu
Citește și:
Serial GR, Vieţi de ”badante” în Italia: ”La noi, mori în casă de foame”
Serial GR 2/ Vieţi de “badante” în Italia: “Bătrânii au încercat să mă violeze”
Serial GR 3/ Vieţi de ”badante”: ”Am voie să fac baie o dată pe săptămână”
Serial GR 4/ Vieţi de “badante”: “Lucrez la o familie bogată. Mi-au spus: adu copilul aici!”
Serial GR 5/ Vieţi de ”badante”: Vinul veseliei
Serial GR 6/ Vieți de ”badante”: ”Toată viața am muncit la negru”, povestea unei românce din Sicilia
