in

Turnătorii din exil. Medicul Livio Zanolini, născut în România și plecat în Italia în anii comunismului, și-a citit dosarele de la Securitate: «Nu m-a interesat niciodată activitatea de spionaj»

De puține zile doctorul Livio Zanolini a împlinit 95 de ani. Stabilit în Italia din 23 august 1948 împreună cu prima soție, Rebecca (Carol) a rămas întotdeauna omul „cu două patrii”, așa cum îi place să spună oricui îi trece pragul. România și Italia sunt pentru domnia sa radăcinile și seva vieții.

În cursul elaborării cărții „Securitatea și exilul intelectualilor români în Italia”, autoarea Anca Stângaciu, conferențiar universitar la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, l-a cercetat documentar pe doctorul Livio Zanolini la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității.

Două dosare care îl privesc pe Livio Zanolini, din arhiva CNSAS

L-am întrebat pe Livio Zanolini dacă dorește să citească paginile din cele două dosare conservate. Puțin surprins, mi-a răspuns că i-ar plăcea să știe ce au scris despre el, obișnuit să afle și lucruri mai puțin plăcute.

«Eu știu ce am trăit, îmi amintesc chiar acum vremurile copilăriei; bunicii Georgescu, bunicii italieni, vacanțele la Sinaia, ieșirile părinților la Carul cu Bere sau Capșa, romanța „Îmbătrânesc și-mi pare rău” pe care o cânt acum… cu sens, colegii de școală de la Liceul Sava, cel mai bun din țară, cu cei mai minunați profesori, pomul de Crăciun, sărbătorile de Paște luminate, dar și războiul, bombardamentul Gării de Nord, îngrijirea răniților-eram student la medicină și am ajutat în spital, imaginea evreilor spânzurați la Abator…

N-am uitat nimic, oameni și locuri. Cea mai mare mulțumire este că tata înainte de a muri mi-a sărutat mâna și mi-a spus: „Ai fost un copil bun!”

Mi-am adus părinții în Italia în 1951 și mama n-a mai trăit mult, câțiva ani bolnavă, poate și din cauza umezelii.

I-am adus mereu surorile în vizită, ea stătea la pat; mereu îmi spunea ce bine era acasă… De-a lungul anilor am mers de câte ori am putut în România.

La un moment dat am înțeles că unii prieteni mă evitau pentru a nu da declarații la Securitate.

Eram slobod la gură și mi-am spus în gând că niciodată nu am făcut rău nimănui, așa că am început să fiu mai atent, ca nu cumva să pun în primejdie involuntar pe cineva.

Dar oricine venea în Italia la mine acasă, fie cunoscut, fie necunoscut, a avut ușa larg deschisă. Am găzduit artiști de mare valoare veniți la Bienala de la Veneția.

L-am iubit ca pe un frate pe marele artist Marcel Chirnoagă. L-am admirat din toate punctele de vedere pe criticul de artă Ioan Frunzetti. Era realmente o plăcere să-i asculți pe orice temă: artă, literatură, film sau pur și simplu o priveliște a unui apus de soare descrisă de ei.

După 1989 i-am cunoscut pe directorii Institutului Cultural  Român de la Veneția;  îmi este foarte drag academicianul Ioan Aurel Pop care a condus admirabil. Cu sinceritate spun că am avut o viață plină de prieteni minunați.»

Doctorul Zanolini a împlinit 95 de ani

(Timp de trei luni a citit pagină cu pagină din aceste dosare).

Declarații făcute de sursa „Caius”, sculptorul Eugen Ciucă

Care sunt impresiile după lectura celor două dosare?

«Am fost derutat inițial. Ți-am telefonat de câteva ori ca să îți povestesc amintirile care îmi veneau în memorie. Teroare, fiindcă niciodată n-am avut de a face cu poliția, siguranța sau securitatea.

Educația primită de la tata de a sta departe de toate mișcările politice de pe timpul când eram în România a fost o lecție potrivită; tata se temea să mă învețe italiana pentru a nu fi atras de mișcările fasciste italiene; legionarii nu mi-au plăcut; extremismul nu a adus niciodată nimic bun în istorie. Nu am fost de acord cu comunismul rusesc.

În Italia mi-am adus contribuția împreună cu alți consilieri social-democrați; chiar am fost remarcat că prin 1953 am apărat dreptul de proprietate a Bisericii Catolice asupra unui teren care îi aparținea și ar fi trecut în proprietatea statului! Au râs și catolicii italieni: iată, ne apără dreptul nostru un socialist venit dintr-o țară comunistă! Mi-au mulțumit.

Am fost vigilent și corect. M-au ales consilier și prin 1953 am propus o pistă pentru biciclete, lumea nu avea bani de mașini nici în Italia. N-am primit niciodată bani de la bolnavi.

Am conștiința împăcată. N-am făcut rău la nimeni. Am încercat cu toată priceperea mea să îmi salvez bolnavii și să îi tratez cu umanitate.

N-am fost un credincios catolic sau ortodox, dar am ascultat sfatul profesorului de religie Barbulescu de la Liceul Sava, că nu religia este problema, ci omul.

Dacă omul este bun înseamnă că trebuie să-l respecți pe celălalt și să nu-l judeci. Ca medic asiști uneori bolnavul până la capăt. Se întâmplă să-ți încredințeze mici taine, secrete. Le-am uitat imediat.

În timpul liber vizitam alte orașe, muzee, am străbătut toată Italia cu mașina. Uneori vizitam capitalele europene, niciodată însă nu am avut dorința să văd Moscova. Ultimii ruși în uniformă i-am văzut în gară la Viena, în august 1948.

Citind declarațiile din dosar mi-am adus aminte de un coleg din liceu, nu prea strălucit la studiu. El m-a vizitat și cred că era un pic invidios. Nu aveam alte așteptări. Nu are rost să comentez declarația lui.

Interesantă este declarația sculptorului Eugen Ciucă, sursa „Caius”. A locuit mult timp la mine și era un artist extraordinar în marmură, în piatră. Un om cult, rafinat în expresie, plăcut dar cu care nu am avut raporturi strânse. A plecat în America și a avut o carieră strălucită.

Declarația sa a fost obiectivă vremurilor. Să ai prieteni inteligenți este mare lucru în viață! Declarațiile prietenului meu, Marcel sunt oneste. Un om de calitate se simte dincolo de cuvinte.

Dosarul informativ din 1978 conținea 87 de file, dintre care 27 prezente. Îmi amintesc bine când un unchi mi-a spus că trebuie să mă întâlnesc la restaurant celebru în București cu un ofițer care lucra în securitate. Conversația a fost civilizată și i-am răspuns la toate întrebările.

Întâlnirea cu Lt. col. Ilie Marin, din 10 iulie 1969

Evident, m-am axat pe toți prietenii care s-au întors în România și n-am pomenit nimic de cei care au ales să rămână în Occident. La sfârșit, i-am spus că dacă se va afla vreodată în Italia și are nevoie să locuiască undeva, ușa casei mele este deschisă. El a adăugat: dacă vom avea o colaborare, poate! Eu, râzând, i-am răspuns: „îmi dați și leafă?”. Curat Caragiale, mon cher!

Data de 10 iulie 1969 este trecută în raport. Câți ani au trecut? Aș vrea să-i mulțumesc, pentru că a înțeles cât iubesc România. Cunoșteam din vedere mulți români fugiți, sau accidental veniți să fie găzduiți. I-am ajutat cum am putut mai bine. Cu unii am rămas prieten până astăzi. Pe alții i-am pierdut fiindcă suntem în vârstă.

Am avut și momente delicate în viață, ca toți pământenii. Pe care le-am depășit uneori mai bine, alteori mai rău. Nu m-a interesat niciodată activitatea de spionaj, nu m-au pasionat nici filmele sau cărțile pe această temă. Și-au dat seama și au scris că sunt neinteresant. Simpatic, inteligent, realizat profesional și material. Nu-i rău cum am fost descris! (râde, n. red.).

Despre cei care au scris de rău, cu invidie sau răutate, am și uitat. În viață se întâmplă să întâlnești și astfel de oameni. Eu le-am uitat numele. Mă apropii de centenar și n-am suferit decât de câte un guturai! Viața merită trăită cu onestitate și bucurie, munca pe care ți-ai ales-o să o duci până la capăt, cât poți mai bine, un vin bun să nu lipsească. La mulți ani! Îmbătrânesc și-mi pare rău! Eu mi-am trăit traiul și mi-am mâncat cașcavul! Sunt mulțumit.»

Crina Suceveanu

Înscrie-te pe pagina noastră de Facebook: GAZETA ROMÂNEASCĂ