V-o amintiţi pe Veronica? Mulţi dintre voi poate îşi amintesc protagonista filmului pentru copii din anii ’70. O fetiţă buclucaşă şi pusă pe soţii. Aşa este şi protagonista poveştii noastre. O faţă zâmbăreaţă, pusă mereu pe glume, bună că pâinea caldă şi, mai presus de toate, un mare suflet.
Este născută în Iveşti, judeţul Galaţi, acum 31 de ani. La fel ca fetiţa din film, primeşte în dar de la Zână cea bună (în cazul nostru soarta) o traistă fermecată… o posibilitate de o viaţă mai bună.
A decis să plece împreună cu soţul ei în Italia cu 9 ani în urmă. Tentaţiile, greutăţile, vicisitudinile o vor însoţi pe tot parcursul călătoriei, la fel cum micuţa Veronica a păţit în timp ce căuta traista fermecată. A început, ca majoritatea dintre noi, prin a fi îngrijitoare la o bătrână, după o săptămâna de la sosirea în Italia. Nu i-a fost uşor. Nu ştia limba deloc, dar nu s-a speriat. Încet-încet a învăţat şi a rămas la acel loc de muncă 6 luni. A trecut şi prin alte experienţe. A fost cameristă la Hilton timp de 8 luni.
A rămas însărcinată şi a făcut doi copii frumoşi ca ea. O fetiţă şi un băieţel. Fiind dotată de un spirit organizatoric de invidiat şi nesperiind-o munca, a reuşit să clădească un cămin cald şi confortabil familiei ei. A decis că poate mai mult şi s-a apucat de studiat. A frecventat şi dus la bun sfârşit un curs de operator social şi în cursul lunilor de practică, efectuate într-un azil de bătrâni, a reuşit să îşi asigure şi locul de muncă, datorită calităţilor şi hărniciei.
A rămas să lucreze ca operator la Villa Consolata din Firenze. Azilul este sub gestiunea maicilor care aparţin ordinului Consolatelor şi au circa 60 de oaspeţi. O clădire impunătoare cu grădini de poveste. Nici aici nu a fost totul parfum de roze, fiind printre puţinele străine. Azilul are 35 de operatoare, dintre care doar cinci sunt străine. Ca în orice colectiv, au existat animozităţi, antipatii, dar cu ajutorul caracterului radios şi bun pe care îl are, Veronica şi-a câştigat respectul colegelor şi mai ales al măicuţelor.
O faţă deosebit de harnică, cu o inima mare, săritoare şi altruistă. Este poate una dintre cele mai bune operatoare. Nu refuză nimănui ajutorul. Termină ce are de făcut şi fuge imediat să dea o mâna de ajutor colegelor. Nu o sperie orele de muncă în plus pe care le are de făcut din lipsa personalului. Sunt zile când face şi 11-12 ore şi nu se plânge.
O găsesc deseori animând oaspeţii azilului, atunci când lipseşte educatorul. Nu ştiu de unde îşi ia toată energia pe care o emană din toţi porii. Nu se plânge niciodată. Am cunoscut-o acum 6 luni, când am intrat în acel azil la muncă şi m-a uimit cu ochii mari, de culoarea pământului, cu genele lungi şi frumos arcuite, cu zâmbetul pictat pe faţă şi cu puterea de a te scoate din orice problemă. O colegă pe care şi-ar dori-o oricine.
Vorbind cu colegele, am auzit doar cuvinte de laudă despre ea şi asta mi-a făcut o mare plăcere. Întrebând-o ce are de gând mai departe, mi-a spus că ar vrea să se întoarcă acasă. A decis să îşi trimită copiii în ţară deoarece începea şcoală şi a vrut ca ei să o facă în România. Momentan micuţii se află în grija bunicilor materni. Speră ca în 2-3 ani, după ce îşi va termină casa începută, să se întoarcă şi ea împreună cu soţul ei, lângă cei doi copii.
Am adunat şi câteva cuvinte din partea colegelor:
Sora Regina: „O fată bună care a înţeles şi simţit mereu responsabilitatea pentru munca sa, încă de la început”
Sora Merin: „Foarte generoasă, are o relaţie extraordinară cu bătrânii (asistaţi, n.r.), foarte disponibilă”
O infirmieră: „O inimă extrem de mare. Disponibilă faţă de colegele sale şi foarte multă atenţie pentru bolnavii internaţi. Mereu surâzătoare, de mare încredere.”
Elena şi Tania: „O colegă simpatică şi de mare ajutor pentru toţi. Foarte pricepută în munca sa.”
Hortense: „O fată drăguţă. Foarte săritoare când e vorba să ajute.”
Manuela: „O colegă amabilă, săritoare, pricepută în treaba pe care o are de făcut, mereu disponibilă şi pregătită să ajute colegii.”
Olivia Tudor