Între cele 4229 de persoane aflate la bordul navei de croazieră Costa Concordia, naufragiată în apropierea insulei Giglio din regiunea Toscana se aflau şi 56 de români: 29 de turişti şi alţi 27 care lucrau pe vas.
„Gazeta Românească” a vorbit cu supravieţuitorii de pe Concordia, cazaţi la Grosseto, care ne-au povestit clipele de coşmar prin care au trecut. ►Românii care făceau parte din echipajul navei consideră că şi-au făcut datoria, ajutând la evacuarea navei, dar au pierdut tot ce aveau: „Concordia” era ca o casă pentru ei. ►Ştefan: „Nimeni nu ştia să conducă bărcile de salvare” ►Iuliana: „Am plâns cîteva ore” ►Dumitru: „Am plecat cu ultimele bărci”►Printre voluntarii din Grosseto care i-au ajutat pe supravieţuitori se numără şi câţiva români stabiliţi în Italia. ►Lorenzo Prundeanu: „Le-am dat haine şi bani de buzunar, i-am însoţit cu maşina la farmacie, totul a venit din suflet”
GROSSETO – 16 ianuarie 2012- După câteva ore petrecute pe insulă, pasagerii supravieţuitori au fost transportaţi în Civitavecchia, Savona şi la Roma, pentru a facilita astfel accesul spre destinaţiile de origine ale fiecăruia. În cazul echipajului, cele peste o mie de persoane au fost cazate în cinci structuri hoteliere de patru stele din oraşul Grosseto.
Supravieţuitori ajutaţi de români
Supravieţuitorii români au primit asistenţă şi de la preşedintele asociaţiei „Hora Unirii” din Grosseto, Lorenzo Iulian Prundeanu. Lorenzo şi soţia lui, Lămbiţa Cocoloş Prundeanu, cum au auzit de naufragiu, şi-au demonstrat disponibilitatea de a participa ca voluntari alături de Crucea Roşie pentru a-i ajuta pe supravieţuitori, indiferent de naţionalitatea pe care o au.
„Totul a venit din suflet şi din dorinţa de a da o mână de ajutor acestor români. Am contribuit şi noi cu ceva. Important este că s-a creat această punte între noi şi aceste persoane nepăstuite care au trecut prin ce au trecut”, ne-a declarat Lorenzo Prundeanu.
Cei doi reprezentanţi ai comunităţii de români din Grosseto le-au oferit românilor salvaţi haine, i-au dus cu maşina unde aveau nevoie: banca, poştă, farmacie. Supravieţuitorii români au mărturisit la rândul lor că au rămas impresionaţi de deschiderea şi ospitalitatea acestor persoane din Grosseto.
Dumitru, angajat la Casino: „Am securizat tot, apoi am luat vestele de salvare”
Pe români i-am găsit în holul unuia dintre hoteluri. Stăteau împreună, zgribuliţi de frig şi povesteau desigur tot despre acea noapte incredibilă. „Am trecut prin uragane, am trecut prin furtuni, nu ne-a impresionat nimic; că s-a lăsat barca într-o parte. Când ai două nopţi în continuu cu uraganul în spate nu e… Ni s-a părut aşa… Sincer, acum realizez ce s-a întâmplat cu adevărat. În momentele alea nu mă gândeam nici măcar o secundă că nu avem cum să plecăm de pe navă, sau că o să abandonăm nava”, povesteşte Dumitru, 35 de ani, originar din Constanţa. El este şi cel care, imediat ce a pus piciorul pe pământ italian, a încercat să ia legătura cu autorităţile române din Peninsulă pentru a solicita eliberarea actelor necesare de ieşire din Italia.
„Când s-a întâmplat accidentul eram în timpul serviciului şi practic am continuat procedurile de avarie, cum ar veni, la noi în departament. Avem anumite proceduri pe care trebuia să le respectăm şi abia după aceea ne-am gândit la restul”, îşi aminteşte Dumitru, responsabil pe Casino-ul de pe navă. „La etajul V nu s-a simţit atât de puternic, s-a simţit doar când s-a lăsat barca, s-a aplecat într-o parte, dar impactulnu s-a simţit. A fost, aşa, un pic de tremurat, ca şi cum ai merge pe o stradă trepidată, pe o stradă cu gropi… După care am simţit cum s-a aplecat barca şi în momentul când a avut loc blackout-ul, când s-a întrerupt curentul electric, am intrat în procedurile specifice pentru momentele respective. Abia după ce am securizat totul, am plecat fiecare la cabină să luăm vestele de salvare”, subliniază bărbatul, care lucrează pe vapor din anul 2002.
„Ne-am făcut datoria”
Evacuarea pasagerilor de pe vapor s-a făcut pe parcursul a şase ore. Echipajul era obligat să plece ultimul. Mai dificil a fost la început cu bărcile de salvare pe care nimeni nu ştia să le folosească, dar şi cu pasagerii care din cauza panicii nu mai aveau răbdare şi se îmbulzeau în bărci. Vorbim cu alţi români – Cristina, Ştefan, Mihai, Iuliana – angajaţi pe nava care s-a scufundat.
Cristina: „Nu este uşor să vorbeşti în trei limbi străine în acelaşi timp şi să ţii în frâu sute de persoane cuprinse de panică”
Cristina, 29 de ani, originară din Bucureşti mărturiseşte că este indignată că se spune că ei nu au intervenit, că nu i-au ajutat pe pasageri. ” Nu este adevărat. Nu înţeleg de ce se plâng. Noi ne-am făcut datoria. Nu este uşor să vorbeşti în trei limbi străine în acelaşi timp şi să ţii în frâu sute de persoane, care se împing şi urlă, în plină panică să ajungă la barca de salvare” spune fata, care este una dintre responsabilele pe cabine. Capacitatea navei este de 3700 de locuri, însă în această călătorie erau doar 3200 de locuri ocupate. La 1500 de cabine erau doar trei responsabili şi de aceea nu a fost uşor să facă faţă situaţiei.
Mihai: „Dacă îi lăsam liberi jumătate dintre ei erau în apă”
„Încercam să îi ţinem calmi. Oricum s-au făcut anunţuri pe barcă să stea calmi, este doar o avarie electrică, aşa s-a spus de la început, după care a început evacuarea. Noi am stat calmi şi în timpul evacuării. Mulţi dintre noi eram siguri că evacuăm doar pasagerii şi că noi rămânem cum au fost şi alte cazuri, noi rămânem pe barcă în continuare, nici nu ne gândeam că barca se lasă aşa într-o parte şi o să ajungă jumate sub apă”, povesteşte şi Ştefan, 25 de ani, din Călăraşi.
„Noi ne-am făcut datoria. Am eliberat pasagerii. Într-o secundă să vorbeşti în toate limbile străine, ei urlă la tine şi se împling în tine .. nu e uşor. Dacă îi lăsam liberi jumătate dintre ei erau în apă. Nu erau în bărcile de salvare. Ceea ce aţi văzut pe Titanic s-ar fi întâmplat la fel. Era foarte greu de controlat ceea ce s-a întâmplat în acea noapte. Ar trebui să fie recunoscători pasagerii care acum comentează că noi nu am i-am ajutat, faţă de ceeaa ce s-a întâmplat atunci”, a declarat şi Mihai, 28 de ani, originar din Bucureşti.
Ultima barcă
Românii au urcat în cele 26 de bărci de salvare după ce au fost transportaţi toţi pasagerii. „Am urcat cu ultimii pasageri şi ultimii din echipaj, de pe puntea A, printre ultimii. Mai era o singură barcă când am plecat de acolo”, spune Dumitru. Întrebat dacă îi e cumva teamă de acum înainte să urce pe un alt vapor, bărbatul mărturiseşte că nu: „Mie nu mi-e frică. E ca şi cum conduci o maşină şi ai un accident. Ce, după ce ai un accident, nu mai conduci maşina? Şi pe stradă când pleci cu maşina niciodată nu ştii dacă ajungi la destinaţie. S-a întâmplat. A fost groaznic… dar a trecut”. Ştefan susţine că nu toate bărcile au fost funcţionale şi „a durat foarte mult, pentru că din păcate nimeni nu ştia să conducă bărcile de salvare, nimeni, nici măcar responsabilii pe departamente”.
O altă româncă, Iuliana, 34 ani, originară din Braşov, vânzătoare într-un magazin de pe nava de croazieră, nu vrea să vorbească prea mult despre ceea ce s-a întâmplat, „Mulţumesc că am scăpat. M-am speriat. Am plâns fără să mă opresc câteva ore„, mărturiseşte fata. A spus că pentru o lună preferă să rămână acasă cu părinţii, după care va reveni pe vapor.
Fără acte în Italia
Românii din echipajul de la bord nu au putut părăsi Italia, deoarece au rămas fără acte. Cum este obiceiul, toţi salariaţii au documentele de identitate la responsabilii companiei. Aceste documente însă s-au pierdut. „Multă lume a plecat aproape dezbrăcată. În uniforme. Uniformă înseamnă o cămaşă şi vestă şi afară se murea de frig”, spune Ştefan. Imediat ce au ajuns pe insula Giglio, localnicii au încercat să-i ajute cu pături şi haine. „Pe insulă toată lumea era deshisă faţă de noi. Lumea arunca pături de la balcoane, cearceafuri, tot ce aveau în casă. Era foarte frig!”, completează Iuliana.
Chiar dacă insula Giglio este foarte mică (24 de km pătraţi) şi cu o populaţie de doar 1400 de locuitori, supravieţuitorii au fost cazaţi în structuri hoteliere, fără a fi deranjaţi de aglomeraţia creată.
„Nici unul dintre noi, din echipaj, nu are acte. Nimeni. Actele noastre sunt toate într-un singur loc. Dar cu ajutorul Consulatului am primit toţi actele necesare pentru a ne întoarce acasă. Problema nu e de documentele de identitate, cât de cardurile bancare. Nimeni nu poate să beneficieze de nimic. Nici măcar să ne verificăm conturile nu putem. N-avem nimic” mărturiseşte Dumitru. În funcţie de vechime, de funcţie şi de departamentul în care lucrează, românii au salarii cuprinse între 2500 şi 3000 de euro, cu dezavantajul doar că ajung acasă numai două luni pe an.
Vor despăgubiri
Nava Costa Concordia efectua o croazieră de şapte zile pe Mediterană. „Facem în fiecare săptămână acelaşi lucru. Şapte zile călătoria. Porneşte din Savona şi revine tot acolo. Vaporul nu se opreşte niciodată. Se opreşte doar o dată la doi ani, atunci când intră în revizie. Eram la finalul unei croaziere. A doua zi urma să înceapa o alta„, explică Dumitru. Supravieţuitorii, atât cei români, cât şi cei de alte naţionalităţi sunt nemulţumiţi pentru că şefii de departamente nu au făcut încă nici o
referire la despăgubirile pe care trebuie să le ofere angajaţilor. „Nu ştim cât o să fie. Nu ştim când o să fie. Aşteptăm această despăgubire pentru că toţi am pierdut o groază de lucruri pe vapor. Nimeni nu a salvat nimic. Unii au reuşit să plece cu telefonul în buzunar, alţii însă nici măcar cu asta”.
Companiile care au asigurat nava de croaziera Costa Concordia ar putea plăti despăgubiri totale de 405 milioane de euro.
C.V.
