Menu
in

Cătălin Dorian Florescu, scriitorul român premiat în Elveţia: “Acasă” are un nivel mult mai senzual decât credem noi”

Românul Cătălin Dorian Florescu a primit “Premiul pentru cea mai bună carte a anului” din Elveția. Uniunea editorilor și librarilor din Elveția l-a recompensat pentru cel de-al cincilea roman al său, "Jacob se hotărăște să iubească".

Scriitorul elvețian de origine română, Cătălin Dorian Florescu (44 de ani), s-a născut la Timișoara şi a emigrat în Elveția la vârsta de 15 ani. A studiat la Zurich și a lucrat multă vreme ca psihoterapeut, înainte de a se dedica scrisului în 2001, când a debutat cu romanul  "Wunderzeit". Lucrarea lui Cătălin Dorian Florescu a fost aleasă din 60 de titluri, propuse de edituri pentru premiu.

Într-una din cărţile sale “Scurtul drum spre casă”, Cătălin Dorian Florescu vorbeşte despre România, ţara copilăriei lui şi despre ce înseamnă “acasă”. Iată câteva fragmente dintr-un interviu consemnat de Alina Mondini, la Zurich, pentru portalul românilor din Elveţia.

“România nu mai este ţara copilăriei”

“Cartea se cheamă „Scurtul drum spre casă“ pentru că reflectă nivelul psihologic, emoţional, al dorinţei de a se găsi într-un loc unde alte valori umane decât cele de suprafaţă sunt respectate şi oglindite. Cartea nu se termină într-un paradis pentru că personajul principal, românul, îşi dă seama că nici acolo de unde provine, în ţara natală, nu mai există acea viziune puţin nostalgică şi romantică. România nu mai este cea a copilăriei lui. Acele imagini trebuie revizuite. Ce rămâne ? Nu rămâne nimic în afara noastră ci rămâne doar persoana proprie”.

Acesta a fost sentimentul dvs. când v-aţi întors prima dată în România ?
“Sigur, cum să nu ? Tot timpul. La mine este o mare sete de reîntoarcere. Probabil pasajele cele mai calde şi mai frumoase ale cărţilor mele, sunt cele în care vorbesc de Europa de Est şi de România. Aşa a fost şi văzut de alţii. În termeni de cald şi rece, de energie, de dinamică, apropierea mea este de Europa de Est. Nu pentru că nu aş cunoaşte Zürichul şi lumea capitalistă, trăiesc mai mult aici decât acolo, sufleteşte sunt în parte format într-un spirit vest european modern. Este însă ceva mult mai profund care mă atinge, şi mulţi emigranţi mi-au spus asta, este un fenomen care se produce la nivelul simţurilor, auditiv, vizual, al mirosului, cu fiecare metru cu care te apropii de ţara natală, chiar în Ungaria, se schimbă starea ta emoţională, intri într-un fel de vervă pe care o doreşti. De exemplu, în cartea a doua, când cei doi ajung la graniţa cu România – cea la care cu opt ani înainte băiatul aşteptase plecarea cu frica de uniforme, de soldaţi, de a fi delivrat puterii statului – tânărul revede acelaşi loc, aceleaşi uniforme, acelaşi comportament, aceleaşi imagini, aceleaşi mirosuri şi, întors după opt ani din libertatea vestică le găseşte atrăgătoare. Chiar şi uniforma care l-a infricoşat îşi pierde valoarea distructivă şi îşi doreşte să o vadă. Graniţa aceasta este un nucleu contradictoriu. Parcurgând peisajul psihologic paralel cu cel exterior, eroul se învârte în jurul său, vede şi urâciunea şi mizeria, dar le recunoaşte ca fiind ale sale şi spune „Asta sunt eu“. Este o contradicţie foarte strânsă, ca o medalie cu două faţete pe care nu poţi să de desfaci una de alta. El acceptă această mizerie ca o parte din el şi se mişcă în acest context în România la nivel psihologic: unchiul alcoolizat e pe patul de moarte, oameni care vor bani de la el, oameni care îl mint, oameni care sunt derutaţi. I se spune „La noi fiecare are propriul adevăr şi deseori propria minciună (…) Societatea română nu este una sănătoasă”.

Despre operele scriitorilor imigranţi

“Literatura modernă va fi din ce in ce mai mult transnaţională, va crea poduri între culturi. Presiunea de a pune scriitorul in cutii o simt şi eu. Eu nu reneg România, nu pot şi nici nu vreau, România mi-a dat cele mai bune şi mai frumoase teme şi mi le va da tot timpul. Eu invit publicul să conştientizeze pe parcursul prezentării mele de carte ce sunt eu, pe cine s-a aşteptat să vadă şi cum se schimbă această perspectivă pe parcursul prezentării. Eu mă consider un scriitor modern, european, cu nuanţe est europene, dar în mare parte scriitor european”. 

Aţi spus deseori în interviurile dvs. că „acasă“ e o noţiune psihologică pe care o purtaţi în suflet, este adevărat ?
“(…)România va rămâne un „acasă“ întotdeauna, dar mi-am dat seama că şi periferiile Europei vor rămâne un „acasă“, unul fragmentat, nu definitiv. Durează câteva zile, câteva ore, se nutreşte din nostalgia emigrantului care aude limba natală, mănâncă mâncarea natală. Pentru mine Italia este aproape natală, nu numai prin prisma călătoriilor pe care le-am scris, dar pentru intensitatea emoţională. Mai există şi trezirea psihică din această nostalgie, în momentul când îţi dai seama că un „acasă“ nu poate fi decât fragmentar, exterior, care dispare când rămâi pe loc mult timp. Un „acasă“ ar avea ca o constantă faptul de a nu rămâne niciodată prea mult în acel „acasă“. Pare contradictoriu, dar aşa este.

În clipa asta unde este „acasă“
Este întrebarea cea mai grea … Nu ştiu … Niciunde … Într-o multitudine de activităţi, scrisul romanului al treilea, promovarea romanului al doilea, întâlnirile cu prietenii, călătoriile.

Prietenii vă dau sentimentul de „acasă“ ?
Da. Sunt însă convins că „acasă“ nu este numai locul unde sunt prietenii şi unde te simţi bine pe moment. „Acasă“ are un nivel mult mai senzual decât credem noi, se nutreşte din simţiri care au loc pe moment, intri şi te simţi bine, cunşti codurile sociale, ţi se povestesc lucruri, eşti acompaniat de persoane care într-un fel sau altul te oglindesc pe tine însuţi. Un „acasă“ pentru un literat este şi limba pe care o vorbeşte.

Citeşte interviul integral AICI

 

Faceți clic pentru a evalua această postare!
[Total: 0 In medie: 0]
Exit mobile version