Anul 2012 este anul omagial al Tainei Sfântului Maslu şi al Îngrijirii Bolnavilor, pentru biserica ortodoxă română. Despre semnificaţia acestui eveniment, despre preoţie, rugăciune, identitate religioasă şi despre multe alte probleme, spirituale, dar şi lumeşti, care ne preocupă pe toţi, ne-a vorbit Prea Sfinţitul Siluan, Episcopul Italiei, într-un interviu pe care-l prezentăm în mai multe părţi, înainte de Paşte.
Legătura dintre păcat şi boală
Prea Sfinţia Voastră, 2012 este anul omagial al Tainei Sfântului Maslu şi al Îngrijirii Bolnavilor. Ce activităţi desfaşoară în acest sens parohiile ortodoxe româneşti din Italia? Cum răspund credincioşii?
«În anul omagial al Tainei Sfântului Maslu şi al îngrijirii bolnavilor există o tematică împărţită în câte şase luni: în primele şase luni se pune accentul pe tot ceea ce înseamnă cateheză, aprofundare, atât în ceea ce-i priveşte pe preoţi cât şi pe credincioşi, a ceea ce semnifică teologiaSfântului Maslu, rostul slujirii Sfântului Maslu, foloasele Sfântului Maslu. Saptămâna trecută am avut prima conferinţă semestrială pe seama Sfântului Maslu în partea de Nord, la Monza, unde părintele consilier pentru pastorală şi liturgică, părintele Gheorghe Verzea de la Padova, a prezentat un material foarte frumos referitor la originile şi teologia Sfântului Maslu. Aceeaşi conferinţă am organizat-o pentru partea de centru, la Roma, tema fiind prezentată de părintele Gabriel Popescu de la Paraclisul Episcopal de la Torre Spaccata (Roma).
Deci în prima parte a anului se vorbeşte despre partea teologică, teoretică, însă concomitent se face cateheză, şi la cei mari şi la cei mici, se vorbeşte despre rostul acestei Sfinte Taine, despre foloasele ei şi despre legătura care este uneori între păcat şi boală, între iertarea păcatelor şi vindecare, aşa cum se întâmplă uneori în Evanghelie, dar, în acelaşi timp, nu totdeauna există o legătură între păcat şi boală. Uneori boala vine ca o încercare, care nu este legată neapărat de un abuz, cum, de exemplu, este cazul cu cel care fumează două, trei pachete de ţigări pe zi – el nu poate să spună că Dumnezeu îl bate dacă are cancer la plămâni, ci poate să spună că a ajuns în situaţia asta pentru că, ştie foarte bine, scrie pe pachetul de ţigări: "Fumatul Ucide!". Dar, preferă să meargă înainte, crezând că pe el nu o să-l ucidă.
Cu totul altceva este ca omul să aibă o viaţă creştinească, o viaţă măsurată în toate, cu bunăcuviinţă, şi să vină peste el un cancer sau o boală grea, să-l pună la încercare. Oamenii aceştia se roagă şi uneori se vindecă (sunt nenumărate cazuri) şi alteori se roagă şi îşi pregătesc sfârşitul vieţii şi se duc din lumea aceasta în împărăţia lui Dumnezeu pregătindu-se şi privind în faţă starea în care sunt.
În partea a doua a anului, dar nu aşteptăm neapărat până atunci, vorbim de îngrijirea bolnavilor, partea practică. De aceea, noi am întemeiat încă din toamnă o Diaconie a Sfântului Mare Muncenic şi Tămăduitor Panteleimon, această diaconie având ca scop dinamizarea atenţiei pentru cei bolnavi la nivelul parohiei, din partea preotului şi a mirenilor, a bărbaţilor şi femeilor înclinaţi spre binefacere şi cu grijă pentru cei care sunt bolnavi din parohie, acasă sau la spital, şi dezvoltarea unei reţele de voluntari, care să înceapă în fiecare duminică după-masă să viziteze spitale sau clinici din oraşele de unde se află. Sunt mulţi fraţi de-ai noştri, părinţi, mame, taţi cu copii bolnavi sau persoane bolnave, internaţi pentru boli grele, de multe ori leucemii, cancere ş.a.m.d., după cum am primit noi informaţii din cadrul parohiilor.
Preoţii noştri frecventează deja acele spitale însă nu întotdeauna au timpul necesar, duminica după-masa sau în timpul săptămânii, să ajungă până acolo. E important să se implice şi creştinii mireni în tot ceea ce înseamnă demersul de ajutorare al aproapelui, pentru că nu ne limităm doar la îngrijirea bolnavului. Credincioşii sunt foarte sensibili la rugăciunea vindecării de boală pentru că boala nu este numai trupească, ci şi sufletească.
Toate înclinaţiile rele care au şi urmări negative pentru suflet dar uneori şi pentru trup, sunt socotite boli ale sufletului. Taina Sfântului Maslu şi ungerea cu Undelemn sfinţit au ca scop vindecarea a toată boala şi toată neputinţa, toată zdrobirea sufletului şi a trupului, a toată răutatea. Şi de aceea oamenii sunt bucuroşi când se săvârşeste Sfântul Maslu. În multe parohii de ale noastre se săvârşeşte o dată pe lună, în altele mai des, iar în altele doar în posturi; în general, sunt şapte preoţi care slujesc Sfântul Maslu, sau măcar trei sau doi, şi oamenii se strâng de la mai multe parohii la această slujbă. Ajutorarea celuilalt este continuitatea rugăciunii pentru cei bolnavi şi undelemnul sfinţit este dus de preot sau creştini la cei bolnavi care nu pot veni la biserică, la cei care au nevoie. Legat de untdelemn, în greceşte este un joc de cuvinte: elaion (ulei) şi eleos (milostivire); deci omul care duce acel ulei (elaios) face milostenie (eleon) celui bolnav. Uleiul sfinţit se duce nu doar omului care zace pe pat ci se foloseşte la orice problemă a sufletului sau trupului, la toată boala şi toată neputinţa.»
Cum se împlineste o preoţie mântuitoare în contextul secularizat al emigraţiei?
«O preoţie mântuitoare se săvârşeşte în măsura în care se ţine cont şi se păstrează în atenţie, pe orizonturile slujirii, conştiinţa că suntem slujitorii lui Dumnezeu Cel Viu. Noi nu suntem mai întâi angajaţii unei instituţii, deşi este şi dimensiunea instituţională a Bisericii, însă preoţia este prelungirea lucrării sfinţitoare, învăţătoare, mântuitoare a lui Dumnezeu, a Domnului Iisus Hristos, pe care El ne-a lăsat-o prin apostoli, apostolii au aşezat episcopii şi episcopii trimit preoţii în mijlocul poporului, aşa cum Domnul Hristos a trimis pe scenici Săi în mijlocul poporului. Este foarte important ca preoţia să se săvârşească cu această conştiinţă, a faptului că îl reprezentăm pe Domnul Iisus Hristos Cel Viu, care a spus: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, că iată, Eu cu voi sunt, până la sfârşitul veacurilor" (Evanghelia după Matei, cap. 28, versetul 20).
În perspectiva aceasta, preoţia noastră este mai puţin supusă riscului secularizării, secularizare însemnând mentalitatea lumii acesteia (seculum înseamnă secol, dar şi lume), adică o mentalitate pur orizontală. şi păstrând conştiinţa de care spuneam, slujirea noastră vizează zările de dincolo de lumea aceasta, şi nu numără roadele şi nu consideră roadele doar după ce se vede, ci lucrează la cele ce nu se văd, adică la cele lăuntrice, la cele ale lui Dumnezeu, la cele din sufletul omului, unde stă aşezat harul lui Dumnezeu de la Botez.
De asemenea, preoţia trebuie să caute să se înveţe pururea întru toate. Preotul este chemat să caute să se formeze mereu, să se hrănească pe sine, să se documenteze, să îşi aprofundeze cunoştinţele de teologie şi de învăţătură de credinţă, să şi le însuşească prin trăire în propria viaţă, ca să le aplice şi mai apoi să le predea şi să dea învăţătură celor din jurul lui. Este foarte important acest lucru, zice Evanghelia: Orcine va împlini şi va învăţa, mare se va chema în împărăţia cerurilor! (cf. Ev. Matei, 5, 19).
Că este mai uşor a învăţa şi mai greu a face şi, de aceea, uneori tagma preoţească este judecată de societate care e mult mai exigentă astăzi şi mai judecătoare. Este mai uşor să judeci dinafară, să te uiţi din afară, ca un spectator, şi să judeci pe cei care sunt în arenă, aşa cum se judecă de cei de pe margine cei care joacă fotbal pe stadion, de exemplu; dar e mult mai greu să fii protagonist şi să fii în stadion, cum zice Sfântul Apostol Pavel, căci creştinul este ca un atlet care aleargă; e mult mai greu şi mai complicat.
De aceea, preoţia este chemată să acumuleze permanent şi învăţătura Evangheliei şi învăţătura Sfinţilor Părinţi şi Sfintele Canoane ale Bisericii; şi astfel noi devenim slujitori care suntem luminaţi şi, la rându-ne, îi luminăm pe ceilalţi. Domnul le zice apostolilor: Voi sunteţi lumina lumii! (Ev. Matei, 5, 14). Şi mai este un lucru, impactul cel mai mare pe care îl are preoţia: rugăciunea. Rugăciunea personală a preotului pentru sine şi pentru ceilalţi, dar mai ales rugăciunea pe care o săvârşeste la Dumnezeiasca Liturghie, fiind rugăciunea prin excelenţă de mijlocire pentru păcatele lui şi pentru păcatele poporului şi prin care, de fapt, împărtăşeşte pe cei prezenţi de Cuvântul lui Dumnezeu, prin citirile din Apostol şi din Evanghelie şi prin predică şi apoi îi împărtăşeşte din Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos – adevărată mâncare şi adevărată băutură (cf. Ev. Ioan, 6, 55).
Din Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos ne împărtăşim Care este Dumnezeu întrupat Care a murit şi a înviat cu acel Trup şi care, prin moarte şi înviere, s-a transfigurat, nu s-a defigurat, adică nu este un trup care şi-a pierdut ceva din identitatea omenească, ci omenitatea lui Iisus s-a pătruns de harul dumnezeiesc. Aşa se face că trece prin uşile încuiate, Se înalţă la cer şi şade de-a dreapta Tatălui. Prin slujirea Dumnezeieştii Liturghii, noi nădăjduim să-i apropiem pe oameni mult mai mult de Dumnezeu şi apropiindu-se de Dumnezeu, să se schimbe.
Omul care stă aproape de cel sfânt se poate schimba, iar cel care stă aproape de cel nelegiuit devine un nelegiuit. Omul care stă aproape de cineva care este parfumat, se parfumează, iar omul care stă lângă cineva care este afumat, se afumă. Cu cât stăm mai aproape de Dumnezeu ne îndumnezăim şi ne sfinţim, ne curăţim viaţa.»
Crina Suceveanu
(Continuă)